Urșii care traiesc la Polul Nord sunt albi. Cred ca din pricina asta le spune urși albi (dar, firește, daca vreunul dintre voi a aflat ca li se spune albi din alte pricini, îl rog sa-mi dea de știre și sa nu ma mai lase sa scriu minciuni ). Așa…
Ei, și iata ca printre urșii cei albi de la pol s-a ratacit într-o buna zi un urs cafeniu, un urs mare și frumos, care venea tocmai din munții noștri. Cum a ajuns el la pol sa nu ma întrebați, ca nu știu. Ce știu e ca s-a pomenit acolo și ca a început sa caște ochii la munții de gheața și la focile care se zbenguiau pe ei.
– Ia te uita!… Un urs murdar! striga o foca, și toate surorile ei începura sa chicoteasca, sa hohoteasca și sa se prapadeasca de ras.
– E manjit tot!
– De la gheare pan la bot!
– Vai, vai, ce caraghios!
– Parc-a fost muiat în sos!
Uite-așa radeau focile, radeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uita în jur gata sa rada și el de ursul cel murdar (pentru ca urșii, se știe, se spala pe dinți în fiecare dimineața și seara, ba mai fac și baie) cand, spre marea lui mirare, nu vazu niciun urs.
– Nu cumva radeți de mine? întreba el suparat.
– Pai de cine, mai Martine?
– Eu sunt curat, spuse și mai suparat Martin. M-am spalat chiar azi dimineața.
Dar focile nu-l crezura și rasera mai departe, așa ca bietul urs își lua talpașița, mormaind.
Și nu merse el cine știe cat, ca se întalni cu niște urși albi.
– Fraților! striga bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare ca va vad…
– Cine-i uratul asta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreț un urs alb.
– Ia te uita ce neobrazare! vorbi un altul.
De ciuda, bietul Martin simți ca-i dau lacrimile.
– Dar bine, fraților, nu vedeți ca sunt urs, ca și voi?
-Urșii cumsecade sunt albi, raspunse primul urs alb, și fara a-1 mai învrednicii cu o privire, toți urșii albi plecara, leganandu-și îngamfați blanurile.
Martin se așeza pe un sloi și începu sa planga.
– Facea sa bat atata cale pana la pol, ca sa gasesc aici numai batjocura? se întreba el. Vai, ce urși rai traiesc printre munții de gheața!
Și cum plangea așa, un pinguin se apropia încetișor.
– De ce plangi, ursule? întreba pinguinul.
– Cum sa nu plang, pinguinule, daca urșii albi ma disprețuiesc și rad de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toți urșii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasare tare isteața.
– Și numai pentru atata lucru plangi? Hai, vino cu mine!
Îl duse pinguinul într-un loc ferit și, cat ai bate din palme, aduse o bucata de sapun.
– Ia sapunește-te bine, de sus și pana jos! îl îndemna el pe Martin.
– Și tu? se supara ursul. Le-am spus și focilor ca sunt curat. M-am spalat chiar azi-dimineața!
– Nu-i nimic, raspunse pinguinul. Fa-mi mie placerea asta….
Bombanind, Martin se muie într-un ochi de apa și prinse a se sapuni. De manios ce era se freca bine, bine, bine, și – iata – curand toata blana îi era plina de clabuci albi șistralucitori.
– Așa, destul, spuse pinguinul.
Martin lasa jos sapunul și voi sa se vare în ochiul de apa, dar pinguinul îl opri.
– Stai! Ramai așa!
Apoi îl lua de mana și-l duse în mijlocul urșilor albi.
– Vai, ce urs frumos! striga un urs alb.
– Ce blana alba! se minuna al doilea.
– Și ce mandru stralucește în soare! șopti al treilea. Bietul Martin nu mai înțelegea nimic. Dar era atat de bucuros de primirea care i-o faceau urșii albi, ca nici nu-și batu capul sa înțeleaga. Ii mulțumi pin guinului și ramase printre urșii albi cu care juca „baz” și „baba-oarba”, uitand de toate.
Deodata însa, un munte de gheața se apropie de sloiul pe care se jucau.
– Fugiți! Fugiți! striga un pui de urs și se arunca în apa, înotand voinicește.
Urșii se oprira din joaca, vazura muntele și pricepura ca se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheața. Speriați, sarira în apa și se departara degraba, în vreme ce Martin – neobișnuit cu viața de la pol- ramase pe sloi. Cand înțelese ce primejdie îl paște voi sa sara și el în apa. Chiar în clipa aceea rasuna glasul înspaimantat al unei ursoaice:
– Puiul! Puiul meu!… A ramas pe sloi!
Nici unul dintre urșii care se departasera nu scoase nicio vorba, nici unul nu cuteza sa se întoarca pe sloi. Martin se repezi și începu sa caute ursulețul.
Îl afla pe o movilita de zapada și-l lua în brațe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit și muntele de gheața izbi sloiul.Totul paraia, se prabușea, valurile țașnira înalte cat muntele. Cu puiul în brațe și ferindu-l de bucațile de gheața, mari cat o casa, Martin se pomeni în apa. Fusese ranit de sulițele de gheața. Dar puiul era nevatamat.
O lespede grea îl împiedica acum pe Martin sa iasa la lumina. Cu chiu, cu vai sparse lespedea și, înotand, se ridica pe un sloi ce plutea, la adapost de alte primejdii.
Mama ursulețului se repezi sa-i mulțumeasca, dar, cand ajunse langa Martin, încremeni. Și la fel încremenira și ceilalți urși albi. Clabucii de sapun din blana lui Martin se topisera în apa, și ursul nostru era din nou cafeniu …
– Alb sau cafeniu, ești un urs bun și viteaz, spuse mama ursulețului, vazad cum puiul se prinsese cu labuțele de gatul lui Martin. Îți mulțumesc…
Niciunul dintre noi n-a cutezat sa ramana pe sloi…
– Nu blana îl face pe urs, încuviințara și ceilalți urși albi, adunandu-se în jurul lui Martin și strangandu-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit sa-și împodobeasca blana cu clabuci de sapun (treaba care l-a bucurat strașnic caci sapunul uscat îi pricinuia mancarimi cumplite și-l silea sa se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos și nici placut nu era).
Cat a ramas printre urșii albi s-a bucurat de cinste și prietenie, iar cand s-a întors acasa a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveștile pentru copii, și a povestit întamplarea. De atunci mai canta Martin și-n ziua de azi:
Crezi ca-mi pasa ca te știu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima sa-ți fie dreapta.
Eu te judec dupa fapta!