Pentru că era singur şi trist,
Dovleacul s-a hotărât să se facă telegrafist.
Pe deasupra, însă, e adevărat,
Era şi foarte dotat;
Pentru el nu era nici o minune
Să instaleze un întreg sistem de transmisiune.
În loc să îndruge cuvinte fără şir,
Îl vedeai numai că-ntinde un fir,
Iar la capătul lui, fără să se ascunză,
Bătea, în loc de depeşă, o frunză.
Apoi, de importanţa celor transmise pătruns,
Aştepta o zi sau două răspuns.
Dar, cum nu-i răspundea nimeni niciodată,
După un timp transmitea o frunză şi mai îndepărtată.
Iar, din când în când, la întâmplare,
Transmitea şi câte o floare.
Mă gândesc că cineva i-o fi răspuns totuşi,
Pentru că, de la un timp, florile, mari ca nişte lotuşi,
Au început să se transforme, pe nu ştiu ce temei,
În nişte fragezi şi copilăroşi dovlecei
Care nu erau mai mari decât un deget arătător,
Când şi învăţaseră meseria tatălui lor.
Încât la capătul grădinii mele dinspre vie,
Funcţionează acum o întreagă secţie de telegrafie.
