De-acum te las pe tine şi pe-ai tăi
Şi-Ardealul plin de cântec şi de jocuri,
De mândre fete şi voinici flăcăi…
Ştiu eu de mai revin pe-aceste locuri?
Ce dor mi-era de ele — căci pe-aici
Am petrecut, ca prunc odinioară!
Te sperii când de pe trecut ridici
Păienjenişul care-l înfăşoară…
De-aş fi rămas ca tine, în Ardeal,
Statornic stâlp al datinii străbune,
Într-o căsuţă albă, sub un deal,
Ferită de primejdii şi furtune;
Să fi rămas acolo, să muncesc
Înconjurat de oameni cumsecade,
În albele cămăşi ce strălucesc
Ca spuma de şuvoaie în cascade;
Să fi rămas în casa de sub deal,
De unde-n neguri vezi sclipind Carpaţii…
Dar eu m-am dus, şi te-am lăsat, Ardeal,
Ca un fugar mi-am părăsit eu fraţii.
Şi ce frumos era să fi rămas
Alăturea cu alţii şi cu tine.
Să-nalţ şi eu pentru dreptate-un glas
Şi să v-ajut în lupta pentru bine.
Să stau şi eu de tine-alături azi,
Şi eu ca tine să-mi încheg cântarea
Din vuietul eroicilor brazi
Ce strigă peste culmi redeşteptarea!
Şi de scriam un vers mai avântat,
Aprins de-obida silei seculare
Şi eu de bună seamă-aş fi gustat
Ce dulce-i pâinea temniţei maghiare…
M-am dus — şi spune-mi tu ce-am folosit
Pe unde-am fost, cât am umblat prin lume?…
Azi m-aş întoarce, însă obosit,
Înfrânt şi trist… Dar vremea ta acum e!
Rămâi tu dar acolo unde eşti,
Să-mbărbătezi şi să măngâi poporul…
Tu ai să lupţi, tu ai să biruieşti
Şi-n cântecele tale-i viitorul.
