Poate ca este ceasul, de vreme ce scoboara
Din arbori toata frunza ce-a fost si stralucit,
Sa ne privim trecutul in fata, linistit,
Cand urma lui de umbra incepe sa ne doara.
Si, fara umilinta si fara de mandrie,
Sa ne-amintim in noapte, de noi, din fir in fir,
Si sa pornim zigzagul, pe stanci, de tibisir,
In care-si puse pasul fragila marturie.
O zi marunti, o noapte aprinsi cu foc de astri,
Cand rastigniti, cand slobozi si mari si-adesea mici
Pastori de crizanteme, profeti pentru furnici,
Deasupra-ne vulturii pluteau in cer albastri.
Si de ni-s rupti genunchii de caile spinoase,
De ce pentru-ntristare sa fie tot ce-a fost?
Nu-i toamna? Sa ne facem din nou un adapost
Si s-adunam desertul, la cald, pe langa case.
Sa luam cenusa stinsa pe vechile altare,
Sa-i dam din nou vapaia si-un fum mai roditor.
S-o-mprastiem, samanta, pe sesul viilor,
Nadajduind culesul tarziu, cu intristare.
