Povești și poezii

Femeia? măr de ceartă

Femeia? măr de ceartă
Rate this post

Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,
Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză
Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie
Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.
Comediantă veche ca lumea – comedie
Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –
Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.
Şi astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată –
Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?
Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,
Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,
Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,
Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta
Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,
Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci
Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci,
Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfarmi
Şi redevii un Sizif – sacrifici pentru viermi:
 
Să le compui în lume o haină-n generaţii –
Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii.
O, moarte, dulce-amică – sub mantia ta largă
Acoperi fericiţii – şi magica ta vargă
Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte:
Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte,
Despreţuieşte lumea, pe sine – şi-n sfârşit –
Despreţuieşte gândirea că e despreţuit.
Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire,
Ocazie durerii, o lungă adormire
În inimi spăimântate – un chin şi o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieţii comedie mişcată e de aur –
Când scena astei vieţi e-al mântuirii faur.
Ironică e ziua ce vesel te priveşte
Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte,
Ironică-i mişcarea a florilor în vânt
Când sug cu rădăcina viaţa din pământ;
Ironic e pământul – visternic de vieţe
Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe,
Cari ieşind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.
O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă,
Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă
Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:
Plodirea este rodul femeii pe pământ.
Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,
Dorinţa de plodire o seamănă în tine.
Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna?
De-ţi face-o, de nu-ţi face-o… tot una e, tot una.
De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul
Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul
Vieţii viitoare… şi fie-un par de gard,
Femei rămână-n lume, de doru-i toate ard.
 
O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naşte iară.
Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară –
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, şi soarele şi luna,
Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi,
Tu, stingere! Tu, haos – tu, lipsă de viaţă,
Tu, ce până şi la geniu spui numai ce-i în cărţi;
O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme,
Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme,
Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,
– Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -;
Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumii sclipitoare – pe tine, gând de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte.
Nimic nu e în şoapta-i – ştii tu ce ea şopteşte?
Ea nu mă vrea pe mine – pe tine te urăşte
Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă:
Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă,
Ea n-a ştiut vreodată, că ce voieşte-i alta –
Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta.
Unealtă chinuită! unealtă de ocară,
Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,
Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul
Folos mi-aduce mie…

Related Posts