În noapte sori bătrâni
se-ntorc spre obârșia lor niciodată uitată.
Singurătatea mea răsuna
prin satul cu coperisele negre.
Dacă ai fi cu mine ți-aș spune:
uite, acesta e drumul
pe unde mânăm dobitoace sfinte cu biciul;
uite, aceștia-s arinii
subt care smulgeam aripi din sânge de paseri.
Mai trăiesc și astăzi a fantastice a morile cu roțile grele de mușchiul verde al apei.
Lângă un veac trecut mai stăruie casă unde mi-am făcut intrarea în cântecul zilei.
Ți-aș arată plinicarul și șură pe-a cărei streșină grea
îmi aruncăm mărunți și albi dinții de lapte a sămânța magică din care trebuiau să crească
cei noi.
Ți-aș arată poartă întunecată, unde puneam frunză mântuitoare de leuștean să apăr de strigoi laptele și ugerul vacilor.
Pe-aci mi-am trecut trupul gol al copilăriei prin flacără anilor.
Pe-aci s-a furișat și vremea ce mi-a adus desăvârșirile în rău.
Totul a fost un joc despletit
în lumina mare pe uliti.
Tot mai trist, tot mai trist
s-a întețit apoi îndemnul întoarcerii.
Când m-am trezit om și cuget împlinit,
singurătatea mea răsuna înaltă prin lume
Dobitoacele sfinte s-au dus subt pământ.
Sângele de paseri e mut. a
Vreau să rămân aici cântare pentru trecut peste odihnă pietrelor.
