Gust farmecul acela nesfârșit
Când piețele par mări care învie
Și oamenii se dăruie total
Unei beții obștești de bucurie.
Mii de priviri electrice atunci
Mă zguduie; mulțimile palpită
Și-n jur simt mii de trupuri fremătînd
Și mii de palme albe se agită
Și cerul clocotește peste noi
Și noi ne cufundăm într-o vibrare;
Nu dau atunci pe cel mai pur parfum
Umanele miresme de sudoare.
Nu mai sunt eu atunci, ci suntem toți.
Cu-o aripă-am atins statuia-naltă,
Iar pomii înșirați pe bulevard
I-am netezit cu aripa cealaltă.
Și stâlpii de beton sunt niște spini,
Sub tălpi simt a movilelor asprime,
Iar glasul meu e-acest multiplu cor
Venit de undeva din adâncime.
Sunt eu, cel care-am străpuns un nou tunel,
Am stat de veghe noaptea la furnale,
Am retezat în munte brazii grei,
I-am dus în plute șuierând la vale,
Am secerat în aerul încins,
Snopi zvelți ce-și indoiau sub vânt alama.
Îmi amintesc că eu eram. Mă mir
Că nu mi-am dat atunci de-aceasta seama.
Mi-i gândul clar. Măruntele porniri,
Problemele de-o zi, au fost cojite –
Rămâne-un miez atotcuprinzător
Sclipind oglinzi de ape liniștite.
În ele văd un haos răsturnat,
Gări arse cu scheletice vagoane,
Pământ zbârcit – tranșee-n rânduri lungi,
Flămânzi chirciți în rugă sub icoane,
Nebuni sunând din surle de carton,
Bărbați prostiți privind în gol, departe…
Dar peste toate, izvorând din tot,
Eu am văzut ceva ce n-are moarte,
O frunte arcuită și doi ochi
Amețitori țintind întreaga țară,
Obrajii-n linii aspre, hotărâți,
Și gura hotărâtă și amară
Care-a rostit: – E foarte rău așa.
Va trebui să schimb și voi schimba.
Și haosul acela a-nceput
Să-și miște neprecisele conture,
A început în el a se fixa
Organizarea liniilor pure.
Se măcinau vechi legi și se surpau,
Și izvorau elanuri uriașe,
Prin noapte pâlpâia cu licăriri
Fluorescența noilor orașe.
Iar oamenii simțeau cum cu putere
Un sânge nou le arde în artere.
Cel care a decis și a schimbat,
Și viselor le-a dat puteri și viață,
Tot eu eram, de mine oglindit,
Tot eu – mulțimea adunată-n piață.
(1958)Adăugat de: Adina Speranta
