Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale…
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.
În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa…
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.
Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.
Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.
Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.
Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.
Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii…
Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.
Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă – să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare…
Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.
Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă…
Balada morţii
