Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-a dat groaza prin păgâni,
Locaş sfânt creştinătăţii astăzi vrea să facă dar,
Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi români,
Însuşi merge să aleagă locul sfântului altar.
Mare obştie-l urmează şi pe culme se lăţeşte,
Precum aburii pe baltă când lumina asfinţeşte.
Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fer
Pe-ai lor cai sirepi stau mândri ca la semnul de război.
Al Moldovei steag de fală fâlfâie falnic în cer;
Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi.
Iată că lângă-o movilă domnul Ştefan s-a oprit!
Totul tace! ochii ţintă, stă poporul neclintit.
Trei ostaşi cu arce-n mână pe movilă-acum se urcă;
Doi, ca zimbrul, ageri, mândri, nalţi ca bradul de la munte,
Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brâu paloş, şi pe frunte
Cu-a lor lungi şi negre plete se coboară-o neagră ţurcă.
Ei ades cu-a lor săgeată repezită sus, în nor,
Printre-a fulgerelor focuri au oprit vulturu-n zbor.
Multe fiare din cei codri, mulţi duşmani tineri, semeţi,
Drept în inimi, drept în frunte au simţit a lor săgeţi,
Căci ei sunt arcaşii vrednici ai lui Ştefan domn cel mare,
Ce-şi găteşte-acum săgeata s-o izbească-n depărtare.
Copii, trageţi… eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi.
Astfel zice domnul Ştefan! iar voinicii amândoi
Se plec, arcele-şi încoardă, trag… săgeţile lor zboară,
Spintecă repede vântul ce dă foc şi vâjâieşte,
Se tot duc, se duc ca gândul, şi de-abia ochiul zăreşte
Pe câmp departe, departe locul unde se coboară.
„Ura! În ceruri se ridică! Urlă dealul, clocoteşte!
Să trăiţi, copii! le zice Ştefan, ce-acum se găteşte.
Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vânt,
Piere, trece mai departe, şi-ntr-un paltin vechi s-a frânt.
Acolo fi-va altarul! zice falnicul monarc,
Ce se-nchină şi se pleacă pe războinicul său arc.
Să trăiască domnul Ştefan! mii de glasuri îl urmează,
Şi poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează!
Altarul mănăstirii Putna
