Sub laviţe-n cămară
Toţi şoarecii de frunte făcuse-odinioară
Sfat mare între ei,
La care hotărâse cu multă scumpătate,
Ca în a lor cetate
Să nu se-ngăduiască nici unul din acei
Ce nu vor avea coadă; pe un temei puternic,
Că şoarecul nevrednic
Să-şi cruţe coada sa,
La întâmplări mai grele
Cetatea va lăsa
În prada mâţei rele.
Se vede că ei coada o au semn de trufie,
Sau merit osebit;
Precum la noi fu barba cu titlu de cinstit.
Oricum pricina fie,
A şoarecilor act
Sub laviţe la tact
S-au pus în împlinire.
La următoarea însă obştească întrunire,
Un şoarec fără coadă cu cei de frunte sta
Şi pricini cerceta.
Alt şoricel cu laba vecinul îşi ghionteşte
Şoptindu-i: „Nu vezi, frate, ce rău ni se găteşte!
Cum poate fi primit
Un şoarec prihănit
În astă preacinstită de cozi lungi adunare?
Şi tu, bătrân ales,
Păzeşti tăcere mare”.
– Păzesc tăcere, dragă, căci el mi-i văr primare.
– Destul, am înţeles.
Nici în vizunii, oare,
Hatârul lege n-are?
Vărul primare
