Un lup noaptea, vrând să intre tiptil la vro oierie,
Nimeri din întâmplare tocmai într-o câinărie.
Simţindu-l pe sur aproape, câinii toţi s-au întărtat.
Lătret, urlet, hreamăt mare, ca în iad au ridicat.
Înarmaţi cu puşti, ciomege,
Vânătorii se grăbesc care dincotro s-alerge.
Câinii în a lor iuţeală
Dau pe unde pot năvală.
– Nu lăsaţi, băieţi! le strigă un vânător mai bătrân.
Daţi lumină! Daţi lumină! Să-l prindem viu pe păgân!”
Un alt scăpără îndată
Şi, când la gard: ce să vadă!
Lupul cinchit într-un colţ,
Cu ochi crunţi, cu păr pe dos, clănţăia din dinţi la toţi.
Dar văzând că nu-i de şagă, că pieirea-i s-au ales:
– Oameni buni! le zise. Staţi!
Şi voi, câini, ce-mi sunteţi fraţi!
Eu aice sunt trimes
Sol de la neamul lupesc
Pace să statornicesc.
(Sigură ca la războaie: vecinică, nestrămutată,
Până la întâi gâlceavă cu care pacea-i curmată.)
Prigonirile pornite între noi să le lăsăm
Şi prieteşug, credinţă, unii altor să jurăm.
Vitele fără de grijă vor petrece despre noi
Şi chiar înşişi noi de alţii vom păzi bietele oi…
– Ei, măi dragă! îi răspunse vânătorul cel bătrân,
Tu eşti sur, dar eu sunt alb şi-n deprindere-mi rămân
Ca cu lupii să mă-mpac,
Când de piele îi dezbrac,
Şi prind de pe bot parale:
Daţi, băieţi, fără cruţare!
Lupul la pieire
