Povești și poezii

Braminul

Braminul
Rate this post

Eu v-am spus odată, că omul când greşeşte
Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte;
Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat,
Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
 
În India bogată
Un cuvios bramin,
Deşi era în faptă
De rele patimi plin,
 
Însă prin iscusinţa acea de ipocrit,
El da încredinţare
Că ar avea purtare
 
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Oare ipocrizie
Şi-ntre bramini să fie?
(Sau numai pe la noi
Sunt lupi în piei de oi?)
La astă întrebare
 
Chiar fabula mea poate să facă dezlegare.
Braminii împreună cu toţii vieţuiesc
 
Şi se povăţuiesc
De un păstor mai mare.
 
Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
Au multe slujbe grele,
Au post nu prea uşor
Şi aspre rânduiele.
 
Deci, într-o zi de post
Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost,
Socoate cum s-o deie
Ceva la fruptişor
Şi-i vine-n gând să ieie
Un proaspăt ouşor
 
Şi să-l cam învârtească la para lumânării.
Urmând aceasta, iată pe uşile cămării
 
Păstorul se iveşte:
– Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Vezi cum se dezveleşte
Oricât de mic păcat.
 
– Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns.
Întru aşa ispită vicleanul m-au adus!
 
Iar dracul de sub pat,
Ca mâţa au ţipat:
 
– Ba, ba, cucernice! mă iartă,
Eu singur văd întâiaşi dată
 
Cum ouăle se coc
L-a lumânării foc
 
Şi-ţi mulţumesc pentru ştiinţă,
Dorindu-ţi pocăinţă.
Adio! Ţine minte că dracul nu cunoaşte
Câte, un bun făţarnic, în cugetul său naşte.

Related Posts