Recreația Mare

Print Friendly, PDF & Email

MOTIVAREA ABSENTE

ERA O INCREDIBILA DUPA-AMIAZA DE NOIEMBRIE, bîntuita de funigei si de aroma tufanelelor, cînd cerul însusi, uns cumierea ultimilor faguri de vara se amesteca în viata ta particulara si intima, îti da o mie de motive sa zaci pe banca trasa lasoare si, în acelasi timp, o mie de ghionti sa pleci, sa te tot duci, sa nu te mai opresti… Ceas de cumpana, de lenevie si dor de duca, de remuscare ca nu faci nimic ori ca faci ceva, totdeauna parca altceva decît s-ar cuveni, înfasurat în dulce mantie de lumina si roace. Si poate nimic nu seamana mai mult cu hoinareala decît ojastfel de trîndava visare… Te simti pe fundul unei barci, tîrîtjla întîmplare, fara vîsle, spre larg, mereu spre larg, acolo undemi e nici durere, nici întristare, nici ascultare, nici absentare, ci numai lenea cea fara sfîrsit… Plus un otgon, o sforicica amarîta ce te tine, totusi, priponit si care te zmuceste brusc, tamancînd lumea ti-e mai draga. E scoala, Misule, care a început de doualuni, scoala spre care ai plecat de doua-trei ceasuri, scoala care nu tine seama de funigei, de mierea cerului, de blinda vîslirespre nicaieri… Si în ceasul rotund, ca un inel de aur al zilei, ii e stirbitura! N-ai ce face, Misule, n-ai încotro, caci din splendoarea zilei acesteia, acolo, la 300 de metri distanta, la scoala, nu ramîne decît o rubrica si din tot curcubeul acestui chiul, miraculos topit în frunze galbene, crizanteme rosii, merisor verde si dalii lila, ramîne doar zgaiba aceea neagra, de nesters: absenta.

Si unde e absenta e sau întristare sau… motivare, nu? Ba bine ca nu…

Soarele scapata o clipa ca pentru bezeaua de despartire. Pa, Misulica, pa! Care va sa zica, daca e ora 4, e ora a treia. S-a dus ziua. Si pentru scoala, dar si pentru mîngîioasa plutire în neant.

Si e ca si cum ar fi venit ceasul socotelilor. Motivarea. S-a risipit tronul împaratesc al dupa-amiezii. Iata catedra.

— Am fost bolnav? Copilarii, motivare de brînzoi… Nu s-a simtit bine mama? „Salvarea” care n-a nimerit blocul U 28?

Buna, dar chestia a spus-o în octombrie. Broasca la usa care s-a blocat? Robinetul la baie ce nu putea fi închis? Alte „defectiuni tehnice?” Prea cunoscute. Altceva ar trebui, altceva, sa rupa inima clasei, sa dea în lacrimi baietii, sa hohoteasca de plîns fetele, apoi sa se bucure toti, în frunte cu tovarasul profesor, ca Misu a scapat cu viata, sa-l mîngîie, sa-l încurajeze, ba chiar
sa-l felicite toti. O întîmplare, asadar, grava, neobisnuita, poate eroica, în orice caz extraordinara, si nu un pricajit de pretext, chitanta ridicola si banala a chiulangiului începator… Se pune în miscare, porneste, se învîrte mintea lui Misu ca o roata de tombola.

Care e biletul cistigator? Un copilas gasit? Un orb condus acasa? O servieta cu bani dusa pagubasului? Urmarirea unui bandit? Capturarea unui cîine turbat? O fiara scapata dintr-o menajerie? Explozia unui aragaz? Stingerea unui incendiu? Prabusirea unui pod? A unui bloc? Inundatie?… Cutremur?…Taifun?… Avalansa?… Eclipsa de soare?…

…Ora de pace, cu cer aprins de jaratecul amurgului, cu plopi abia fosnitori de chemarile tremurate ale gugustiucilor. Toamna respira molcom, racoros si calm. Si numai Misu, zgribulit si micsorat de înserare, îsi numara degetele, îsi smulge ciuful, mormaie si plescaie întruna ca un motor ce nu-si gaseste pornirea si se framînta pe loc, zguduit de rateuri:

—Apa… foc… nor de lacuste… uragan… farfurii zburatoare… INVADATORII!!!

Bezmetic, un funigel îi tot atinge narile si, gîdilat, cu ochii la cerul gol din care extraterestrii întîrzie sa se iveasca, pe Misu îl apuca stranutul. Si nu-l mai lasa. Trecînd prin fumul înserarii, o batrînica întoarce capul:

—Noroc, maica, noroc si minte…

CAI Sl BIBIIICI

—TREBUIE NEAPARAT SA VISEZ UN CAL! O iapa, un mînz, musai, ce-o fi, cum o fi, murg, sur, rotat, maro, potcovit sau nu, cal sa fie. Caii îmi poarta noroc, de cîte ori i-am visat am reusit, am dat lovitura! Dar de ce oi fi visînd eu atât de greu cai? Cenaiba îmi vin asa de rar, de ce se lasa atât de greu? Visez cîini, rate, elefanti, oi, bibIIIci, tot felul de dracovenii, numai cai nu.

De la Anul nou încoace dac-am visat trei cai. Buni si astia, au fost cu bafta, de ce sa nu recunosc: la geometrie am împuscatun sase, la naturale cînd sa ma asculte a sunat de iesire, la istorie m-a amînat pentru data viitoare, adica pentru mîine. Asadar, mîine ma asculta, musai sa visez la noapte un cal, unul mare,alb, daca se poate, sau cum o fi, murg, sur, rotat, maro…

Asa se framînta Biju, aflat în pat de vreo doua ceasuri, cucartea de istorie la îndemîna, potrivindu-si în fel si chip perna, cautîndu-si pozitia ideala pentru un somn cu vise comandate.

—Acum ma întorc cu fata în jos, pun o mîna sub perna sialta peste plapuma, respir adînc, adînc… Casc. Oah, uite mi-e somn, simt ca adorm, curînd o sa dorm bustean, somn usor, Bijulica, noapte buna. Si nu uita — cum o sa uit?… Hî? Ce sa nu uit?

Biju tresare deodata buimac. E ceva în neregula, sigur ca da!

— Si daca adorm de-a binelea, cum o sa mai fiu sigur ca visez cai? Ma pomenesc adormit, trag la aghioase, si? Si visez bibIIIcica alaltaieri noaptea, cînd a doua zi m-a ascultat la gramatica, arza-le-ar focu’ de bibilici, astea-s nenorocire curata, ptiu, ptiu, ptiu…

Nu, Bijulica nu poate adormi oricum, asa, de la sine, e ochestie prea importanta ca sa se lase pur si simplu furat de somn, asa cum adoarme fitecine, vîslind nepasator pe apa aburoasa asomnului, dus cum s-o întîmpla spre te miri ce tarm al închipuirii.

El, Bijulica, are un program, el trebuie, e obligat sa-si prefaca somnul în cai, zor nevoie, macar într-unui singur, cît demic, asta e buba…

Si acum e ora zece, dupa „Pierduti în spatiu”, cascatul îi irînge falcile, toropeala îl da gata, simte cum se afunda prinperna, cum se face una cu salteaua, cum se însurubeaza în haulatotcuprinzator… Asta, nu! Fara un cal, un calut, nu! Sa-lia cu el, sa-l înhate întocmai ca de un capastru, sa-l tina bineînainte de a pasi pragul somnului, cît înca e treaz.

— Uite, pe tavan, în coltul veiozei, parca e o umbra ca un cal, parca e un cal de umbra… Sau pe garderob, în apele furnirului, uite-i! Unu… doi… o herghelie, sa nu-i lase deloc din ochi, sa-adoarma cumva pe furis, cu ochii la ei, sa închida, de pilda, unsingur ochi, iar celalalt sa îl tina deschis, sa îl tina deschis, saîl tina…

— Bijulica, tu nu stingi lumina? E ora 11!
— A?! Mai învat, mama.
Biju se freaca la ochi. Ca sa vezi! Adormise. Si ce-a visat? Nimic! Absolut nimic. Poate daca ar recita niste versuri cu cai, au învatat ei cîndva asa ceva, precis… Numai ca acum nu isi aminteste deloc, îi vin în minte niste versuri razlete!

„Catelus cu parul cret

Fura rata din cotet…?” …Pisicutâ, pis, pis, pis… cîmpu-i alb, oile negre… Catelusi, rate, pisici, oi, bibIIIci…

— Sting eu? E aproape 12, spune mama.
– Ha? Ce? Nu, nu înca, te rog. Nu dorm, repet cu ochii închisi. Biju s-a adunat covrig sub plapuma.

— Poate daca as cînta ceva… Este o melodie cu cai, o stiam eu, ceva cu „voiosi sunt zurgalaii mei”… Începe sa lalaie în fel si chip, dar nu nimereste deloc…

— Ce ti-a venit cu tranzistorul? îl cearta mama din hol. Stinge radioul, e ora 12.

Într-adevar, de undeva, din vecini, se aude vocea crainicei: —La al saselea semnal va fi ora 24. Emisiunea noastra s-a
terminat. Va dorim noapte buna.

—Halal noapte buna, bombane Bijulica si simte o sfîrseala în fiecare fibra, ca în basmul acela cu merele de aur… Si pe deasupra apei somnului ce îl cuprinde si îl afunda din ce în ce în adîncuri, se mai aude ceva ca o bolboroseala sfîrsita:

—În basme, da, în basme e vorba de cai… tot felul de cai — care vorbesc, manînca jar, zboara… Un basm îmi trebuia, sa-mi fi povestit asa, pe îndelete. Stiam atîtea basme cu cai…

A fost odata un motan încaltat… Nu!… A fost odata un pestisor de aur… Nu, un cocos!… fiul porcului… catelul pamîntului… Ba nu, doisprezece corbi… lebede… rate salbatice… bibIIIci, bibIIIci, bibIIIci…

Bijulica a adormit. în coaste îl împunge cotorul cartii deistorie, deschisa la poza lui Alexandru Macedon, calare pe Ducipal.

MARINIMIE

VICU SE TREZISE DE DIMINEATA. Zapada se gramadise în pervaze ca o fascinanta pisica de Angora si parca nimic altceva decît albeata, abundenta si calmul ei îl invita la mari excursii sufletesti. Si, poate, aburul cozonacilor ce-si astîmparau fierbinteala în camara. Si, desigur, multe altele: netezimea cearsafului, caldul curcubeu al scoartei din perete, fuga ireala a fulgilor de zapada din oglinda de la sifonier… Si cartea de pe noptiera, primita în ajun cadou, rasfatîndu-si dedicatia la vedere: „Bunului meu prieten si coleg Vicu Cutie, din partea mea, Sandu”.

Statea lungit în pat, rotindu-si degetele mari de la picioare si savurîndu-si preaplinul inimii lui.

— Trebuie sa-i fac si eu lui Sandu un cadou! Dar nu o carte. Ceva mai deosebit, mai acatarii. Poate doua carti. E doar ajun de An nou. Cîte lucruri frumoase nu pot fi daruite cu acest prilej ! Iata, numai pe o pagina din „Informatia”, lunecata la picioarele patului, cîte nu se ofera: clipsuri, produse cosmetice, pijamale matlasate, caciuli… Generozitatea, ca un zefir, umfla pe nesimtite pînzele imaginatiei baiatului. Oare caciula pe care a uitat-o cîndva unchiul Gicu la noi nu i-ar fi buna? Oaie veritabila din imitatie de lup! Plus înca ceva, neaparat înca ceva. O garoafa, eventual doua…

Ninge. Vicu îsi misca degetele picioarelor si la fiecare rotatie, ca de pe un disc al norocului la Mosi, cad în cascada cadouri pentru Sandu, împerecheate, chiar daca sunt desperecheate: o curea de pantaloni si o curea de ceas, de pilda. Pantalon are sigur. Dar ceas pentru eventuala curea? „Sa-i daruiesc un ceas?” E o idee. Incompleta însa. O sa-i dea doua… De ce nu?

Ninge. în candida cernere nu poti fi meschin. Pune mîna pe telefon. Tonul se prezinta deîndata. Soneria insista sacadat, marcînd parca apropierea prietenului.

— Sandule, e ajun de An nou! M-am gîndit la asta de cînd m-am trezit. Vreau sa-ti daruiesc ceva, ceva deosebit. Am ales mult, habar n-ai cît am ales. Ce anume? Surpriza! Nici prin minte nu-ti trece… Ei, hai, ca-ti spun… îti daruiesc — stiu ca o sa te bucuri foarte mult — o sa-ti daruiesc doua ceasuri. Cum, nu?! Nici nu ma gîndesc sa nu ti le daruiesc! Bineînteles. Pe amândoa. Chiar astazi vin eu la tine…

— Doua ceasuri?! Nu, imposibil, nu primesc! se aude in receptor vocea taiata de emotie a prietenului. Dar Vicu Cutie e generos. A început din nou sa-si roteasca degetele de la picioare, din ce în ce mai repede.

—De ce nu? las’ sa fie doua. E mai bine asa! Si stii care? De la 10 la 12. sunt exact doua ceasuri! Pa! închide telefonul. Afara ninge. în casa miroase a cozonac, e cald si bine. „Ce zi minunata! mediteaza Vicu si marinimia îi umple fiinta ca un final de orga. Simt ca as putea sa-i daruiesc mai mult bunului meu prieten. Chiar trei ceasuri. Da, asa am sa fac. O sa stau pîna la unu si — poate, de ce nu? — o sa iau masa la el.”

Si, dintr-un salt, Vicu e în picioare.

HAMURABI

PITITA ÎN BANCA SA CA-NTR-0 TRANSEE, ascunsa dupa meterezul din fata — cel mai spatos coleg — Eugenita dintr-a cincea traieste emotiile infanteristului în pragul atacului inamic.

„M-asculta! M-asculta!!! Si nici titlul lectiei nu-l stiu… Uf a-nchis catalogul, n-asculta astazi”, rasufla ea usurata si se-îndreapta in banca, asudata, dar victorioasa. Slava tie, zeita a infanteriei fara munitii, atacul nu va avea loc. Deodata se strîmba ca sagetata într-o masea: profesorul întreaba fara catalog, din banci! Eugenita se pituleaza din nou în spatele meterezului, cu ochii închisi, asteptînd glontul ratacit al vreunei
întrebari.

“„Numai de nu m-ar pocni!” Asculta pasii grei ai profesorului printre banci si se lipeste si mai tare de pupitru, ca un calcan
de fundul marii.
«Babi… cum? Babilonienii? Cine-or mai fi si astia? sunt un popor care nu mai sunt?! încurcata mai e si istoria asta!… Dar nu trebuie sa se vada ca nu stiu”, planuieste mica stratega, hotarâta sa foloseasca toate resursele camuflajului.

»O sa ridic mîna la orice întrebare. Eu! Eu! Spun eu, tovarase profesor, în ce epoca au trait? Stiu eu? Eu! Spun eu!” Si, lungita peste banca, cu mîna în aer,pare o prastie întinsa, din care e gata sa-si ia zborul… raspunsul.

„Am scapat, am scapat, se bucurafetita, întreaba pe ai de nu: ridicamîna. Hehe…Ce razboaie au dus? Au avut si razboaie?! ,. Numai de nu m-ar întreba… Eu! Eu! Hait, se uita la mine… O sa dau drumu’ la creion sub banca… M-aplec si-l caut…” : Stratega intra sub banca. A gasit creionul si, ghemuita dedesubt, îi roade nervos capatul. Uf, a raspuns altul. Iese… strategic, stergîndu-si absorbita genunchii de praf.

„Cine a fost Hamurabi? De unde sa stiu eu? sunt pierduta, iar se uita la mine! Acum o sa scap penarul si-o sa adun toate penitele, capatelele de creion, ascutitoarea, guma… Pîna atunci o sa raspunda altul….”
—Sa spun eu?
Eugenita se rasuceste cu inocenta spre vecinul din spate, din stînga, din dreapta.
„Eu?”
Da, chiar ea. Infanteristul a fost lovit de moarte. Se ridica sovaitoare, palida, si îngaima cu glasul pierdut:
—Ha… Hamuba… Habamu… Habar… n-am, tovarase profesor…

NECUNOSCUTE

–CE-A FOST AZI LA SCOALA?

Ah, dar ce n-a fost? La început a fost algebra si a fost mizeria celui de al doilea 4. Asadar „necunoscuta” ce plutea aburoasa si înfricosatoare pe cerul ultimelor saptamâni s-a întrupat, brusc, din abia doua linioare, ca un vaccin pe brat: 4. Totul a decurs mai simplu, mai la suprafata decît se temea. Exact cum uneori dintr-o îndelungata cadere în gol te alegi cu o minuscula zgîrietura. Acum s-a linistit pentru cel putin înca doua saptamâni! Acel nenorocit de 4, asteptat cu groaza, dulaul ce urma sa se repeada cu zarva clantanindu-si dintii, s-a repezit aproape politicos, aproape cerîndu-si scuze, cu anestezia blînda a vocii profesorului:

— Lasa, mai vorbim noi data viitoare, acum tavanul nu te poate ajuta…
De fapt, el, BIIIboaca, n-a trecut niciodata dincolo de toate atele blestemate semne ale algebrei, toate i-au ramas straine inca si afurisite ca niste obiecte carora na le-ai descurcat nici rostul, nici natura. Uneori îti vine parca sa crezi ca întelegi ceva-ceva, calci mai sprinten pe ghetusul acestor cifre si litere, si deodata gheata s-a rupt sub tine, te duci la fund, nu mai zaresti deasupra capului decît un tavan negru, de nebiruit. Si ce groaznic este sa te tot murezi în apa aceea ghetoasa si rece, cînd ceilalti zburda deasupra, fac piruiete, tipa de placere… Dar, în sfîrsit, un patru e bun si el la un moment dat: te scoate la suprafata, iei o gura de aer, îti faci apoi convalescenta la un soare oricît de chircit, intri si tu în rîndul oamenilor, nu mai astepti cu groaza acea „necunoscuta” care poate fi o piscatura de purice, dar tu o astepti ca pe o grenada gata sa explodeze în orice clipa si sa îti zapaceasca creierii.

…Si ce-a mai fost azi la scoala? A fost recreatia. Si paruiala terminata în cancelarie. Ai dat si tu, BIIIboaca, destui pumni, I dar pentru ca ai luat unul singur — în nas!— totul parea altminteri. Ce mizerabila situatie! Sa fii compatimit, tamponat de sora, sfatuit de cioporul de binevoitori: „Tine mîna-n sus, astupa nara, stai întins…” Si asta dupa trei saptamîni de ka-rate, de studiu la oglinda, tu, BIIIboaca, viitor campion, care te si visai pe podiumul de onoare, sa o încasezi atât de neasteptat, atât de prosteste. Nici de data asta nu conteaza durerea, înfrîngerea, umIIInta, inexplicabilul, „necunoscuta”, asta doare! Sa studiezi cîteva saptamîni lovitura, marea lovitura, si apoi s-o iei pe coaja!

…Si ce-a mai fost azi la scoala? Liniste. Acea apa monotona ce poarta trimestrele, zilele, orele, în pasta fleacurilor, a micilor întâmplari. „Cine lipseste?” „Va rog, tovarase profesor… Eu pentru astazi nTam stiut, n-am putut…” si asa mai departe, si asa mai departe.

Si apoi, înca o… necunoscuta. La plecare. De data aceasta o necunoscuta în adevaratul înteles al cuvîntului. Femeia înalta, blonda, în taior negru, din statia de tramvai, si care tam-nisam s-a apucat sa-i faca observatie:
— Ridica, te rog, hîrtia. Arunc-o la cos!

Dar era clar ca lumina zilei ca el, BIIIboaca, la cos a vrut s-o arunce. Numai ca nu nimerise.

—Ia-o de jos.

Bine, faci treaba asta, dar nu cu placere, nu în public, cu toti ai taicare rînjesc…

—Nu auzi?

Aude. Se pleaca.

—Dar celelalte?

Celelalte nu le-a azvîrlit el. Femeia blonda nu-si da seama de asta? Ce daca el, BIIIboaca, e copil? E de batjocura lumii? Mai ridica o hîrtiuta cu scîrba. Si înca una. Apoi se cabreaza. Nu mai vrea. E bine? Si fuge bombanind furios.

A si dracuit? Nu-si aminteste. Asa zice Chirica, vecinul si colegul lui maimare de la scara a treia:

—Idiotule, tu stii cine era? Inspectoarea! A fost astazi la noi în clasa.

Acum BIIIboaca merge spre casa, tîrîndu-si pasii prin frunzele moarte. Siparca aude întrebarea, eterna, nelipsita întrebarea mamei din clipa cînd vadeschide usa:

—Ce-a fost azi la scoala?

Dar nu e nimeni acasa. în bucatarie ciorba îsi abureste aroma Baiatului îi e foame si musca din greseala, cu sete, nu din coltul de pîine, ci din ardeiul iute. Alta necunoscuta! De ciuda si de usturime îi vine sa urle, sa blesteme, sa plînga.

Si deodata glasul cald al mamei, eterna, nelipsita întrebare:

—Ce-a fost azi la scoala?

BIIIboaca tresare, suiera si pufneste, ars parca de tot focul zilei:

—Ce sa fie? Nimic, mama. Absolut nimic. Uuuuf! Arsss! Aaaa…

CARNETUL CARNETULUI

SA RATACESTI UN CREION, o guma, sa nu dai de urma unui timbru, sa piara ca înghitit de pamînt un nasture, sa nu gasesti în graba mare peria de haine, crema de ghete sau ochelarii, asta se poate întîmpla oricui. Si daca asemenea neplaceri ti se întîmpla doar din cînd în cînd nu e nici o nenorocire. Cel mult, bombanind si troscotind, iei hotarîrea ca pe viitor… etc, etc. ?, Cînd însa asemenea accidente reprezinta regula, cînd se repeta zi cu zi si înca — tocmai pentru ca atât de des — în momentele cele mai nepotrivite, de exemplu exact cînd trebuie sa pleci la coala, cînd — în plus — acest soi de necazuri devine nenorocirea si spaima întregii case, atunci, o, atunci e altceva… Atunci, ca sa-ti tragi doi ciorapi de aceeasi culoare, ca sa-ti aduni laolalta cei doi bocanci, sa îti pregatesti ghiozdanul — mai ales ghiozdanul! — toata casa se preface într-un vîrtej, se muta canapelele, garderobul, se string covoarele, se rascolesc saltelele, se rastoarna cosul de rufe, se cerceteaza lada de gunoi… Unde mai pui nervii, reprosurile, cearta cu ochii la ceasul care-si vede implacabil de treaba lui si, parca în bataie de joc, salta dintr-o data cîte zece minute… Si pîna la urma, se trage o concluzie:

— Asa nu mai merge! De mîine fac ordine. îmi notez totul, orice miscare, într-un carnet, ca într-un borderou. Unde pun sapca, haina, cartile, peria, totul în carnet!
Duminica în care Gigel a facut treaba descrisa mai sus, n-a fost o sarbatoare. Sarbatoarea urma sa înceapa de a doua zi, de luni, si sa dureze cel putin tot anul scolar. Adio nervi si lacrimi, adio dezordine si cautari în cosul de rufe, adio uitare…

Si, într-adevar, a doua zi, trezit la ora sapte fix de catre ceasul desteptator, timp de 15 minute Gigel n-a scos o vorba. Statea în mijlocul sufrageriei, în pijama, nemiscat pe un scaunel, cu degetul aratator la tîmpla, cu cel mic în gura, adîncit în sine ca „Gînditorul” lui Rodin. Cei din jur simteau ca nu e ceva în ordine, îi dadeau tîrcoale privindu-se întrebator, dar nu îndrazneau sa întrerupa meditatia baiatului. De-abia cînd ceasul arata 7 si 20 cineva întreba sfios:

—Cauti ceva, draga?

—Carnetul.

—Care carnet?

—În care mi-am notat ieri totul: unde sunt ciorapii, camasa, cartile, totul.

—Unde ai hotarît sa-l tii?

—Nu stiu, scînci baiatul. Am notat în el unde o sa-l tin, pe prima pagina, îmi amintesc precis, sus în dreapta -Nu va alarmati, carnetul sa-l gasesc, si gata! Unde poate sa fie? Pe noptiera? Pe dulap? Pe frigider? în sertarul de la biblioteca? Sub cristalul de la masuta? Sub covor? Pe televizor?

— E aproape 8, întîrzii! exclama exasperata mama. Tu nu te uiti la ceas?
Gigei se uita. Ura! Acolo e carnetul: sub ceasul desteptator.
Baiatul se repede la carnet. Da, totul e scris acolo! Acum totul e simplu: ciorapii pe calorifer, pantofii în camara, camasa pe spatele fotoliului albastru, ghiozdanul în cuier… Gigel e fericit. Metoda e buna! Experienta a reusit. în 5 minute e gata de plecare. O singura problema e înca nerezolvata, dar omul învata mereu, cît traieste:

— Mama, da-mi, te rog, 5 lei. Trebuie sa-mi mai cumpar un carnet în care sa scriu zilnic unde tin carnetul nr. 1… Gigel pleaca fericit la scoala. A întîrziat, e drept, dar cu folos, pentru ultima data. Si totusi, parca îl încearca o umbra de îndoiala: „Dar daca ratacesc si carnetul nr. 2? Mai bine îmi cumpar doua carnetele.” în carnetul nr. 2 va scrie unde tine carnetul nr. 1, iar în numarul 3 unde e locul carnetului 2. Si carnetului
nr. 3 cum o sa-i tina evidenta? Sa faca un nod la batista? Un biletel înfipt cu un bold în covorasul de la capul patului? Sa roage pe careva din casa sa tina el minte acest lucru?

Baiatul a încetinit pasul, se gîndeste concentrat, profund, cu aratatorul la tîmpla si degetul mic în gura, ca „Gînditorul” lui Rodin. E o problema, desigur. Dar o rezolva, ca într-o strafulgerare: „Ura! Am gasit! Nimic mai simplu… Asta rezolva totul. Totul! si cu cei 5 lei cumpar covrigi.” Gigel rontaie fericit covrigi cu susan, dar deodata, exact în poarta scolii, ramîne interzis: „Ce naiba am gasit? Am uitat! Am uitat cu desavîrsire… Si era o solutie perfecta… Extraordinar! Am uitat… Of, of, of”, se caineaza Gigei si, acum, ca a cheltuit si banii de carnetele, îi vine sa plînga. „Si ce solutie fantastica gasisem! Dar ce? Care? Of!”

Într-adevar, o clipa, o singura clipa, îi trecuse prin minte sa îsi puna toate lucrurile în ordine, într-un singur loc, si ca nu e nevoie, în acest caz, de carnetul carnetului carnetului…

UNDE SE VARSA NILUL ?

SCOS LA LECTIE, Mihai îsi legana capul întocmai ca o camila, iar printre buze îi scapa o bolboroseala fara sfîrsit. Uneori parca atipea, si atunci nu se auzea decît un fel de bîzîit prelung, îndaratnic, ca de viespe prinsa între doua geamuri.

Sudoarea îi siroia pe frunte, rasfirîndu-se de la nord la sud, întocmai ca nervurile albastrii, închipuind reteaua apelor de pe harta pe care cel ascultat se proiecta.

— Ei, spune, unde se varsa Nilul? repeta profesorul nerab dator.
Din nou nu se auzea decît un bîzîit întretaiat, ca de bondar cazut într-o ulcica: „Mm… mm… mm…”
—N-ai învatat?
—Vai de mine, tovarase profesor, stiu lectia pe dinafara.
Am citit-o de numai tin minte de cîte ori… Eu asa învat lectiile, toate lectiile, ca pe o poezie. Numai ca nu pot sa sar nici o strofa…
Vreau sa zic nici o fraza. Dati-mi voie, am ajuns la izvoare…
Mm… mm…
—Ei? Unde se varsa?
—E un fluviu foarte lung, tovarase profesor. Are aproape doua pagini… aaa… aaa… aaa…
-Gata?
-Acus, acus se varsa. Mai sunt doua paragrafe, pe urma vinefigura cu camilele de sub palmieri si… mmm… mmm… se varsal

Mihai se opri, respira adînc, apoi începu sa turuie: „Acest fluviu lung de 6 500 kilometri se varsa printr-o multime de guri în pustiul Sahara, unde stîncile si nisipul se încing pîna la plus 70-80 de grade si unde nu exista nici o picatura de apa…”

—Nilul se varsa în pustiul Sahara?!

—Da, tovarase profesor, asa scrie si în carte. Al doilea rînd de jos, sub sarcofag.

Mihai scoate cartea de geografie si merge întins spre catedra.

—Poftim, aici, arata el cu degetul si începe sa citeasca:

„Acest fluviu lung de 6500 de kilometri se varsa printr-o multime de guri in… în Marea Mediterana.”

Baiatul mormaie zapacit, subliniind cu unghia pe carte cuvânt cu cuvînt, apoi se lumineaza fericit:

— Am sarit un rînd, tovarase profesor… un singur rînd, darla mine nu conteaza un rînd, aveti toata încrederea, îl învat pentru ora viitoare!

O LUCRARE SCRISA… VORBITA

SE STIE CA, ÎNCA DE LA [DESCOPERIREA extemporalelor, a lucrarilor de control si a tezelor, toate acestea se dau în scris. De altfel, asa se si cheama: lucrari scrise. Se cunoaste la fel de bine si procedeul: elevii rup o foaie de hîrtie, se gîndesc cîteva clipe, apoi se astern pe lucru… adica pe lucrare. Bineînteles, cei care s-au pregatit. Ceilalti fac si ei o lucrare scrisa, dar… mai mult vorbita.

Tema lucrarii? Oricare. De pilda: „Cum am petrecut vacanta?”

Si iata-l pe eroul nostru. A început lucrarea printr-un apel pe cît de susotit, pe atât de disperat catre colegul sau de banca:

— Sst! Sst! „Vacanta” se scrie cu v mare? De ce, ma, ca doar a fost vacanta mica?! Stai nitel mai oblic, nu vad nimic! Si scrie mai mare, sa ma binoclez si eu… Cînd a început vacanta?
La 30? În era noastra? Esti sigur? Ah, ai un umar care acopera trei propozitii.
Tace o clipa îmbufnat, apoi reîncepe asaltul:

— Ce scrii tu acolo de Ploiesti? Trebuie sa scriem si despre regiunile petrolifere? Spune-mi si mie, ma… Bine!… Sa stii ca nu mai vorbesc cu tine niciodata. (Rugator): Haide, ma… (Furios): Mai vii tu pe la mine sa-ti dau pompa de bicicleta!

(Blând) Te rog… Arata-mi, ca-ti dau si bicicleta de la pompa.
Cu gîtul lungit, încordat si plîngaret, pare o girafa suferinda de amigdale. Continua milog:

— Ce-ai scris acolo, în rîndul al treilea? Closca, sau plosca?… Troscot?! Nu vrei sa-mi spui? Nu vrei, ai? Bine. Las’ ca la prima
adunare o sa ma plîng detasamentului de tine. O sa vezi tu, bombane eroul cu lacrimi în ochi.
Colegul întoarce cu seninatate capul:
-De ce sa te plîngi? Ca nu te-am lasat sa copiezi?

— Nu, izbucneste nefericitul copist. Ca scrii urît si… si in descifrabil!

JOCUL CULORILOR

NU-L STITI?

Pacat!

Dezvolta imaginatia, spiritul de observatie, simtul culorilor, si mai ales se poate juca peste tot. Acasa, în tramvai, la scoala.
Cînd unul pronunta o culoare, tu trebuie sa-i arati un obiect încare se gaseste acea culoare, si asta rapid, cît numara pîna lacinci. Altfel, pierzi jocul. E un joc pasionant. Uiti de toate, dejoc, profesori, de lectii si, fara exagerare, chiar de recreatii.

—Verde!

—Uite! în panglica mea.

—Galben!

—în lantisorul de la gît.

— Albastru! — în dunga de la ciorap…

—Violet. Violet o data, violet de doua ori; violet de trei ori…

—În calimara! Uf! De-abia l-am gasit!

Fata rasufla usurata. La tabla profesorul deseneaza harta,Africii, iar în clasa nu se aude decît mersul marunt al creioanelor pe maculatoare… si soptit, spre usa:

—Maro… Maro unu, maro doi…

—La pantoful meu…

—Nu e maro, draga, e cafeniu.

—E tot una, draga. Maroul nu e cafeniu?

—Nu e, draga. Cafeniul e cum e cafeaua, si maroul, cum e castana.

La tabla profesorul vorbeste despre Marea Rosie. Dar dînsul nu joaca jocul culorilor…

—Draga, dar siretul nu e cafeniu?

—Da, dar tu mi-ai aratat pantoful.

—Si n-ai vazut siretul?

— Bine. Fie cum zici tu. Caramiziu! Caramiziu de doua ori… de trei ori… de patru ori!…
—În vaca domnului! Uite, s-a urcat pe banca, mititica de ea. Vai, tu, ce emotie am avut!… N-aveam caramiziu…
Lectia s-a terminat. Cele doua prietene s-au întors acasa si învata la geografie.

—Gata cu jocul! Trebuie sa învatam.

—De ce, tu?

—Pentru ca poimîine avem lectie de control.

—Ei si? împletim jocul cu învatatura. Uite: unde se varsa Fluviul… Rosu?

—În lalea…

—Unde e Marea… Alba?

—În fata de masa!

—Unde traiesc vulpi… argintii? Argintii o data… argintii de doua ori.

—În ibricul de pe bufet…

—Bravo! Ai vazut ce interesant e? Ce fluviu se varsa în Marea… Galbena? Galben o data…

Si acum, vreti sa ne însotiti cîteva clipe la lectia de geografie a clasei a VII-a de la scoala unde învata cele doua prietene?

Iata, la harta o eleva arata cu betigasul în mina marile fluvii siberiene.

Profesorul înclina capul aprobativ si murmura satisfacut.

Dar unde sunt prietenele noastre? Au raspuns? Sa ne uitam în catalog. Într-adevar, au fost ascultate… în dreptul numelor lor, în catalogul alb, vad doi de 3 cu cerneala rosie, pusi cu stiloul albastru al profesorului. Iar ele? Stau amândoa galbene-verzui în banca de culoare cafenie, în timp ce o gîza caramizie se urca pe caietul cu scoarte cenusii, tremurîndu-si în aer antenele negre…

UN SMECHER LA LECTIE

VA TREBUI SA FACETI NEAPARAT si cît mai degraba cunostinta cu Matei. TIIIca, cum îi spun colegii. Sina pentru ca baiatul, dupa cum singuri veti putea judeca, ar avea ceva extraordinar sau macar deosebit în fiinta lui; statura potrivita, potrivit de gras, nas, gura, frunte potrivita, potrivit de curat (de murdar, as fi ispitit mai curînd sa spun, dar se întelege ca murdaria nu e niciodata potrivita) etc. Cu toate acestea, repet, cautati de-i faceti cunostinta. N-o sa-l uitati curînd, va asigur. Dar pentru asta trebuie sa-l vedeti scos la lectie.

Da, sa-l vedeti iesind din fundul clasei la tabla, rotindu-si ochii, rugator, printre banci:

— Ce avem, ma? Ce avem?
Apoi, oprindu-se zîmbitor în fata profesorului:
—Ah, ce bine îmi pare ca m-ati scos! Si în aceeasi fractiune de secunda, întorcîndu-se desperat spre clasa:
—Nu ma lasati, ma! Nu ma lasati!
—Ei, Matei, ce lectie am avut pentru azi? se aude întrebarea profesorului.
TIIIca se trage pe nesimtite linga prima banca si-i izbeste colegului talpa cu calcîiul:

— Sufla, ma!
Apoi, privind cu nevinovatie drept în ochii profesorului:
— N-am înteles întrebarea, tovarase profesor. Su-fla!
— Ce titlu are lectia de azi?
Baiatul închide ochii, strînge din pumni, tropaie, ofteaza:

— Nu pot sa zic, tovarase profesor, e un nume încurcat…
Profesorul arata cu capul o fata scoasa si ea la lectie.
—Despre Vasile Lupu, raspunde aceasta.
—Asa am vrut sa spun si eu! tîsneste baiatul, biruind, în cele din urma, nefericitul lapsus.

—Unde a domnit Vasile

Lupu?
—Mai puneti-mi o data între barea, tovarase profesor. N-am înteles-o bine… se roaga cu umIIInta TIIIca, apoi, dupa ce întrebarea a fost repetata, raspunde cu siguranta: Vasile Lupu a domnit în… ah! îsi înghionteste pe furis vecina. Nu pot sa zic … îmi sta pe limba…

—În Moldova, raspunde fata.
—Tot asa am vrut sa zic si eu!
—Cînd?
—La una mie sase sute trei zeci si… începu fata.
-Nu tu, sa spuna Matei.
-Eu? Vasile Lupu a domnit la una mie sase sute treizeci si… si… se trage de ciuful frizurii, privind printre degete în clasa. Ce tot spune ala din fund? Parca sase… parca sapte…

-Ei?

—La una mie sase sute treizeci si — adauga de-abia îngaimat

— si aspte.
— Cît?
—O mie sase sute treizeci si sapse.
—A avut razboaie?
—Nu… A avut.
—A avut, sau n-a avut?
—Nnnn… a avut… îmbolmajeste baiatul afirmatia cu o mîrîiala vag negativa.
—Si cine era domn în Muntenia?
—în Muntenia era domn… începe el avîntat, si se opreste rugator: N-am înteles întrebarea, tovarase profesor.
Profesorul o repeta silabisind, parca scos din sarite.
—A, da… în Muntenia era domn al Munteniei, stiu tovarase profesor, dar nu pot sa zic. E un nume încurcat.
Tîtîie si bîtîie din picior, tragînd discret de mîneca pe fetita ce ridica mîna.
—îl chema ca si pe tine, îl ajuta profesorul.
—Asa am vrut sa spun si eu, se repede înaripat baiatul. în

Muntenia era domn… TIIIca Voda!
Profesorul înmoaie tocul în cerneala.

— Treci la loc. Nota trei.
Baiatul se agata de tabla, jignit.
— Mai întrebati-ma, tovarase profesor. Eu am învatat… dar m-am încurcat la denumirile mai grele…
-Denumiri grele? Dar pe voievodul Munteniei -ti-am spus -îl chema ca si pe tine, Matei.

-Stiu, dar m-ati încurcat, bombane baiatul cu lacrimi in ochi. Ce-s eu de vina? Poate dumneavoastra nu stiti, dar mie baietii asa îmi zice. În loc de Matei… TIIIcaaa!

ÎNSEMNARI DE LECTOR

AM ÎMPRUMUTAT ÎNTR-O ZI O CARTE de la biblioteca din cartier. Cu acest prilej, mi-am întarit o data mai mult convingerea ca, citind o carte de la biblioteca, faci cunostinta nu numai cu eroii cartii, ci si cu cititorii ei… Cum asa? Simplu.
Daca vrei sa cunosti eroii, citesti frumusel pagina cu pagina, si dintr-o datate vezi înconjurat de Vitea, Huck, Nica, Gulliver sau Gavroche.

Si cititorii? Ei sunt pe ultima pagina a cartii. Si-au semnalat prezenta cu tot felul de cerneluri si penite, cu carbune si creioane, lasînd acolo cugetari, sentinte, maxime si mai ales semnaturi.

Iata aceasta „pagina a cititorului” la sfîrsitul volumului întîi din operele lui Gaidar, de la biblioteca populara din cartier.
Cu cerneala albastra:

„Citita de mine azi 15 aprIIIe. Placut f. f. mult. Plîns paginile 1 si urm. Spre amintire semnez, Puyca”.

Cu creion rosu:

„Citita de subsemnatu’ De la un capat pîn’ la altu’ l

Alt creion rosu, înmuiat în gura:

„Tot ce-ati scris este valabil si semnez: indescifrabil, strada Garoafei 3 bis, sectorul IV Bucuresti, în curte pe stînga, bateti în geam (câine rau)”.

Subliniat de doua ori:

„O minte fara carti e ca o pasare fara aripi. Nu înteleg de ce zmîngâliti cartile care sunt un prieten ce trebuie sa circule din mina în mina. Dau o colivie de sîrma pe un porumbel. Nicu”.

Cu creionul, de-a curmezisul:

„Ce fel de porumbel? Fiert sau fript?”

Cu tus negru, ce s-a latit:

„Citita de mine azi, 1972. Foarte frumoasa carte, dar de ce nu ti-ai dat adresa care esti cu colivia?”

Cu creion chimic:

„De acord cu toate. Dau doi sticleti si un porumbel pe un scatiu (bârbâtus). Telefonati dimineata. Nu vorbiti cu taticu’. Misu Gh.”

Cu o penita raschirata;

«Cartea f. f. buna. Dupa parerea mea nu face doi sticleti si un porumbel. Schimb scatiu buna stare cu colivie idem. Raspundeti pe cartea „Cinci saptâmîni în balon” sau pe „Toate pînzele sus”. T. cl. VII B».
Si, în sfîrsit, ultima însemnare, înghesuita în coltul de jos, tot cu tus negru si subliniata de trei ori:

„Fugit porumbel. Esti un magar. Ti-arat eu tie în volumul II sa pagubesti cititorii cinstiti cu porumbei calatori…”

OBIECT NEIDENTIFICAT

OBIECTUL FUSESE DESCOPERIT în curtea scolii si ceea ce izbise atentia din prima clipa era lipsa lui totala de identitate.
Era, într-adevar, ceva „nemaivazut”, aceasta fiind singura precizare pe care — acum chiar, dupa atîtea studii la care a fost supus — o poate cineva face. Ca tocmai acest fapt îl impuse interesului general este usor de înteles. Nimic mai captivant decît enigmele, se stie. Si astfel se face ca, din momentul descoperirii sale, ciudatul obiect deveni un formidabil izvor de ipoteze. Cele mai multe vizau originea sa extraterestra.

— Un O.Z.N.? Ma rog, dar în coperti de vinIIIn?! Atunci un mesaj din galaxie?! Da, dar scris în ce fel de cifru? Un top de hîrtie de ambalaj pierdut de niscaiva martieni? Dar aceasta înseamna ca martienii cunosteau marmelada si slanina cu ale caror urme era pe de-a-ntregul mînjit. Tulburatoare ipoteze! Altii, ceva mai precauti, admitînd originea foarte îndepartata a obiectului, o situau nu în spatiu, ci în timp, apelînd la arheologie
sau paleontologie.

— Presupunînd ca a zacut 5000 de ani sub darîmaturile Ba* bilonului, poate fi un obiect de uz casnic al vechilor sumerieni»
Ei cunosteau marmelada!
— E cu putinta, obiectau altii, numai ca locul de bastina ate fi mult mai probabil Pompeiul. Obiectul a zacut, desigur, e cenusa si lava vulcanica. De aici marea cantitate de carbune si grafit cu care pare acoperit.
În sfîrsit, nu putini încercau sa-i identifice natura pornindde la posibila sa întrebuintare. În acest sens se si înregistrau, de altfel, presupunerile cele mai contradictorii.

-E o caciula dintr-un fel de scoarta de copac necunoscut, înclinau sa creada cîtiva.

—As, cu asa ceva se puteau înveli doar picioarele, sustineau altii. E o prima forma de ciorapi sau obiele ale Omului Zapezilor.
Nu observati aceste foi? Par sa fie frunzele unei ferigi geologice, pe jumatate carbonizate. Sau, poate, o arma de vînatoare de un tip special. Nu este exclus sa fi folosit la azvîrlirea de praf în ochii unor necunoscute fiare…

Disputa era în toi si se poate afirma ca nimeni nu ramasese în afara ei, cînd, brusc, aparu o noua explicatie. E drept, nici acum toata lumea nu e înca pe deplin convinsa, desi argumentele nu sunt de neglijat. Si cel mai puternic argument ramîne faptul ca persoana în chestiune, dînd explicatiile de rigoare, nu ezita sa îsi dea de zece ori pe minut cuvîntul de onoare:

— Pe cuvînt ca e al meu. E caietul meu de notite, pe onoarea mea. E maculatorul meu, baieti, aveti cuvîntul meu de onoare. Asa o fi? N-o fi asa?
—Baiatul are dreptate, zic unii. Doar nu-si da cuvîntul de florile marului.
—Dar atunci de ce nu poate explica deloc nici cum si nici la ce îl foloseste? Sa arate, da, sa arate în ce chip poate fi
folosit un asemenea caiet de notite. Adevarat, baiatul nu poate arata. Continua doar sa mormaie;

— Pe cuvînt ca e al meu, pe onoarea mea…
Cercetarile continua. Deocamdata obiectul a fost depus la muzeu cu eticheta, foarte potrivita si plina de prudenta: Nu atingeti obiectele expuse!

LA VARA O SA FIE CALD

— TOVARASE DIRECTOR…
Baiatul avea lacrimi în ochi. Storcea în pumn o coaja de portocala si, de cîteva minute, de emotie si furie, nu mai izbutea sa scoata un singur cuvînt. Era frig, un vînt subtire taia sîrmele întinse în pridvor si o zapada aspra, ca o mazariche, se izbea de tabla casei.

—Spune, îl îndemna directorul scolii, poate pentru a zecea oara. Ei, hai, da-i drumul, ce te framînta? „De ce ma tii afara, dezbracat?” vru sa întrebe, oarecum enervat. Dar îl vazu atât de zgribulit si nefericit, încît îsi înmuie glasul: Zi, ce ai pe inima?

Ah, cîte n-avea el pe inima?! Tocmai asta era nenorocirea ca avea prea multe. atât de multe si de dureroase.

—E ceva grav? Poate-mi spui mîine, nu-i asa? îl mîngîie directorul si dadu sa intre în casa, dar citi deznadejdea pe chipul baiatului si se opri, retinîndu-si un stranut.

–Nu mîine, acum vreau sa va spun, treaba asta nu suporta amînare, pentru ca eu n-am sa ma las pîna nu îi stîrpesc din viata societatii satului nostru. Eu asta va cer: aprobarea sa fiti de acord si sa ma ajutati sa-i stîrpim, de aici, din comuna.

Nu pentru binele meu. Pentru binele obstesc, pentru ca — dumneavoastra nu stiti! — la noi în comuna sunt multi vagabonzi. Si numai eu îi stiu pe toti, cu numele si prenumele, cu adresa lor, pe banzi, cu toate secretele lor, ce fac si ce au de gînd…

— Ei, hai, vrei, sau nu, sa îmi spui ceva?
… Da, pentru ca dumneavoastra sunteti cel mai bun, si eu astept o dreptate, si eu sunt gata sa va ajut sa facem o curatenie totala cu acesti indivizi periculosi care se pretind prietenii mei si care — dumneavoastra nu stiti — toti au bricege si lanterne colorate… Vi-i spun eu pe toti, fiecare ce are si ce planuieste, pentru ca dumneavoastra nu stiti — ei sunt prieteni nedespartiti si e greu de luptat cu ei. De aceea eu am venit la dumneavoastra, pentru ca benzile acestea sunt periculoase pentru toata omenirea din lume.

— Ce ai, draga? Nu spui nimic?…
…Va spun tot, tovarase director, dar trebuie sa ma ajutati, totul în cel mai mare secret, sa-i luam ca din oala, ei habar sa nu aiba.

— De ce taci? Nu vrei sa intram în casa?
…Nu, pentru ca e urgent, nu e timp de pierdut, chiar acum ei se îndreapta cine stie unde, dar cu alianta dumneavoastra eu îi pot captura pe toti.

— Cu ce te pot ajuta? Ce pot face pentru tine?
…Enorm! Vreau sa-mi spuneti de unde pot eu sa procur pîna mîine un avion, doua-trei radioemitatoare ca la circulatie, doua-trei pistoale cu gloante oarbe, un bumerang, niste prafuri de adormit, un automobil cu senile, dar si cu flotoare, ca la submarine, ca sa putem urmari toata banda si sa-i înconjuram. Eu nu zic sa-i distrugem, dar sa-i speriem, sa-si ceara iertare în genunchi…

— Gata! Am degerat. Eu intru în casa. Vad ca n-ai nimic sa-mi spui.

Baiatul ramase în pridvor, apoi îsi sufla cu putere nasul ud, si porni spre poarta. Si deodata încremeni. La colt se auzeau voci, clopotei, buhaiul, bicele plugusorului.

—Ei sunt! scînci baiatul, si vru s-o rupa la goana.

—Unde fugi, mai, Fantomas! De cînd te cautam.

—Voi? Pe mine?

—Pai n-a fost vorba ca ne întîlnim la 6, la Gogu?

—Care Gogu?

—De lînga pod.

—Care pod?

—Din capu’ satului.

—Care cap?

Si deodata se lumina: erau doi de Gogu, erau doua poduri — unul într-un capat, altul în celalalt cap al satului. Fusese o neîntelegere la… mijloc. De aceea nu se întîlnisera.

— Acum, hai, ia-ti buhaiul. Intram la tovarasul director.
Tare si cu forta, atentie la „aho, aho!”…
Peste cîteva clipe directorul se afla din nou în pridvor. Un vînt iute suiera în sîrme, iar mazarichea izbea ca alicele acoperisul.
Apoi izbucni urarea, si parca tot cerul se topi în harmalaie. Pe treapta cea mai de sus buhaiul gemea scurt si fericit.

„Ai vrut sa-mi spui ceva?” dori sa-l întrebe directorul pe baiat, dar un imens stranut acoperi toata zarva. Iar baietasul îi zîmbea fericit si pieptana buhaiul:

—Ati racit, tovarase director? La vara o sa fie cald si bine.
„Aho, aho, copii si frati…”

ISTORIE… VECHE

4 LA ISTORIE? LA ISTORIE 4 ? Cam rusinos, orice s-ar zice.
La geometrie e altceva: nu poti sa povestesti razboiul unghiurilor extern-alteme cu cel intern-alterne sau sa spui: „întrucît perimetrul trunchiului de con s-a micsorat fara încuviintarea înaltimii Sale, 3,14 a pornit cu oastea împotriva sa…” Nu merge. Dar la is-to-ri-e 4? La istorie, unde toata treaba e sa povestesti… o poveste?

—Uite, chiar acum vom recapitula la istorie. Acesta, si nu altul, va asigur, a fost rationamentul care statea de cîteva mi nute la baza hotarîrii celor doi baieti. Si iata-i, cunoscîndule hotarîrea si baza ei, „învatînd” la istoria veche. Recapituleaza.

—„Egiptenii cunosteau secretul îmbalsamarii. Ei ungeau pe cel mort cu diferite arome si oteturi, asa ca împiedicau putrezirea.”

—Brrr… Nu le era frica?
—De ce sa le fie frica? Eu am îmbalsamat o veverita!
—Cum?
—Asa ca egiptenii, cu arome, cu oteturi.
—Si n-a putrezit?!
—A putrezit pentru ca… pentru ca ea nu era egipteana!
Am prins-o la Timis as’vara.
—Serios? Cum ai prins-o? Eu toata vacanta mare m-am tinut dupa una, si tot n-am prins-o. Parca-s naluci.
—Eh, nu te pricepi tu. O sa-ti spun alta data. Acum haide sa recapitulam. „Egiptenii cunosteau secretul îmbalsamarii…”
—Hai, te rog, spune-mi acum. Cum ai prins-o?! îmi spui? Pe urma, gata, învatam.
—Bine, uite: am luat o nuca sau o ghinda, nu mai tin minte, si un somnifer. Cînd veverita a mîncat nuca, i s-a facut somn, fireste, a adormit tun si am prins-o. Apoi s-a trezit, dar în cusca. Si pe urma i-am dat drumul…
—Dar ziceai ca ai îmbalsamat-o…
—Cum era s-o îmbalsamez? Eram de-abia în clasa a patra.
—Si ce-i cu asta?
—Pai nu învatasem înca istoria antica. Va sa zica: „Egip
tenii cunosteau secretul îmbalsamarii…”
—Stii, si eu am încercat sa îmbalsamez un arici.
—Pai n-avea tepi?
—Nu ma crezi? întreaba-l si pe Anghel. Cum, nu-l stii tu pe Anghel? De la scoala 113, frate… Din capul strazii… care are trei cîini…
— Nu e unul negricios?
—Nu. E baltat.
—Vorbeam de Anghel.
—Are si o trotineta cu atas, cu clacson.
—Cine? Anghel?
—Pai da’ cine? Cîinele? „Egiptenii cunosteau secretul îm balsamarii…”
—Da-i încolo de egipteni! De-o ora tot învatam despre ei. Hai sa ne jucam.
__ Tt. Ploua. Uite ce zic eu: acum, ca am învatat… hai mai bine sa stam de vorba. Si zi: chiar are clacson? S.a.m.d. S.a. m.d.
Cam asta e la istorie. Si e o istorie veche. Mai veche decît acel 4 — cam rusinos, orice s-ar zice — de la istoria veche.

DESEN DUPA NATURA

DIN CÎND ÎN CÎND, LA ORELE DE DESEN, deasupra colilor albe apar cuvintele: „Desen liber dupa natura”. Atunci fiecare scolar asterne pe caietul sau orice crede de cuviinta din tot ce ii cade sub ochi. lata-i, de pilda, pe cei dintr-a cincea… Cei din bancile dinspre perete au luat ca model ghivecele de flori de pe pervaz, altii acvariul în care înoata o zvîrluga neastîmparata si cîtiva bibanasi. Cei dinspre geam îsi arunca privirea catre cartea scolii. Mai ales acestia au ce desena!… Unii au ales ca model pomii cu coroana lor verde-închisa, înconjurati de un rotocol de brazde, ca o pernita la piciorul fiecaruia. Altii s-au oprit asupra straturilor de flori. Din clasa nu se deosebesc prea bine toate culorile, dar cei dintr-a cincea stiu cum arata gherghinele pufoase, banutii si petuniile… Le-au plantat si le îngrijesc ei însisi…

Dar ora de desen e scurta. De-abia s-a gasit creionul cel mai potrivit pentru frunzisul teiului sau pentru vesmîntul de catifea al florilor, ca a si sunat de iesire. Pomul si florile ramîn în caiete pentru o saptamîna încheiata.

Saptamîna trece însa repede, iar ora urmatoare copiii dinspre fereastra îsi arunca din nou privirile pe geam pentru a continua desenele. Cele mai frumoase vor fi pastrate si vor împodobi expozitia de sfîrsit de an…

De-abia a pus însa mîna pe creion, ca baiatul din banca întîi s-a oprit nedumerit. Se întoarce spre cel din spate:

— Ce-i aia? Poti sa ma lamuresti? Pare un fruct ciudat în crengile teiului. Si totusi e cu neputinta…. în primul rînd, fructele — nici un fel de fructe — nu sunt din hîrtie… iar, în al doilea rînd, nu cresc pe sfori, în copaci.
Cel întrebat nu se mira de fel. Raspunde pe soptite:

— E zmeul meu care s-a agatat în crengi. nu-l desena! Dar tu poti sa-mi explici ce floare o fi aceea, rosie, la marginea rondu lui? Saptamâna trecuta nu era…
Baiatul din banca întîi raspunde, continuînd sa-si ascuta creionul:
—Nu e floare. E bara de la poarta de fotbal. Am facut-o în recreatie din caramizi si a ramas acolo. N-o desena nici tu.

Acum desenul e mai mult liber decît dupa… natura. Din imanatie.
Trebuie sa-si închipuie fiecare cum ar arata un pom, fara neie agatate în crengi, si un rond de flori, fara caramizi. Guma rezolva problema aceasta, dar se ivesc altele:

— Ce-i cu iarba aceea albastra lînga grilaj?
—Nu e iarba. sunt niste hîrtii…. învelitorile vechi de la caiete. Nu le desena! Numai ca am si eu o nedumerire…
Uite colo, spre fundul curtii, ce fel de pomisor este? Saptamîna trecuta nu era sadit. Adica era, dar nu asa… Era un puiet obisnuit de mar. Urma doar sa-i colorez coroana în verde pal… Acum, poftim de-l mai coloreaza!l Parca-i un pom din planeta Marte: frunze rosii, tulpina pestrita, de crengi nu mai vorbesc, parc-ar avea nasturi, catarame, mai stiu eu ce.

— Stiu eu, raspunde cu siguranta celalalt. Nu e un pom din Marte. E tot pomisorul de saptamîna trecuta, dar s-au dezbracat cei dintr-a saptea, pentru ca au gimnastica si, desi avem vestiar, si-au agatat hainele de pomisor. Nu le desena.
— Atunci ce sa mai desenez? Ce-i de facut?
Într-adevar… Nu desena pomul, ca e aerodrom de zmeie, nu desena rondul de flori, ca e teren de fotbal, nu desena pomisor, ca e cuier, nu desena iarba, ca e hîrtie… Ce-i de facut?
Cei doi gasesc si la aceasta întrebare raspunsul. Si nu ni se pare deloc nepotrivit:

— În prima recreatie facem ordine… la modele. Punem mîna toata grupa…
În ora urmatoare de desen peisajul arata ca totul altfel: pomii erau pomi, iarba era iarba, iar rondurile de flori, proaspat stropite. Nu asteptau decît ca toate creioanele colorate sa fie ascutite.

Meritau un nou desen. Cu totul altul.

DE CE AU DISPARUT ZMEII ?

ACEASTA ERA ÎNTREBAREA CARE îl framînta nu putin pe Tudorache, elev multi ani în clasa a IV-a (ce-i drept, nu în aceeasi), acum în clasa a V-a prin mila domnului (de matematica) si ne-bagarea de seama a dirigintelui (la nota de la purtare). Asadar, de ce sa fi disparut zmeii? De ce se mai ivesc doar în basmele de speriat copiii? Din cauza palosului unor feti-frumosi? Po-vesti! Or fi fost cîndva prea multe palose, de acord. Acum, însa, nu se mai ecxzigsta unul, sa dai cu tunu’! Poate doar la Muzeul MIIItar, si acelea sechestrate în sicriul lor de sticla… Atunci de ce sa fi disparut? Din cauza unor feti-frumosi? Nu stie, nu cunoaste, n-a auzit pe strada lui. Ilene Cosînzene se gasesc, ce-i drept, dar ele au fost totdeauna la discretia zmeilor.

— Nu-i asa, micuto? Nu-i asa ca tie nu-ti fac bine chiflele cu sare si chimen? Ia da-le ‘ncoa! Zmeul le rontaie, apoi, cu mîna întinsa, rînjeste.

— Ce mai papa zmeul?
Fetita da coltul zorita, si Tudorache se mira sincer: De ce or fi disparut zmeii? Trebuie sa fie o greseala, e loc destul pentru ei.”
— Nu-i asa, tîca? Tu ce ai pentru nenea în ghiozdanas? 4

Copiii sunt prosti. Ai zis o data „bau-bau!” — si te alegi cu te miri ce: un sandvici, o prajitura… Uite, asta mi-a lasat un ciorap desperecheat… Plin cu caramele si dunga.

Si astfel prostanacul zmeu se infiripa în cartier. N-avea solzi, nici aripi, nu slobozea flacari pe nas si nici vorba de mai multe capete. O, nu, Tudorache avea unul singur, si de ala — ce sa mai vorbim.

Tudorache-zmeul se bucura. îsi gasise rostul. Pentru un zmeu timpul trece repede, plin de înfruntari si satisfactii. Si de neprevazut. Mai ales de neprevazut!

Caci, într-o buna zi, cînd vîntul scutura ultimii artari, iar soarele se caznea sa îsi ponteze prezenta macar cu cîteva raze, iar Tudorache pin dea în pragul scolii iesirea cosînzenelor, cugetînd ce grozav este sa fi singurul zmeu din cartier, se trezi înconjurat de copii. Zmeul simti ca e ceva în neregula si vru sa-si ia talpasita, dar cercul se strîngea în jurul sau, asa încît clipi din ochi si zise, zîmbind strîmb:

—Salut, baieti. Ce mai faceti?

Baietii taceau.

—Ei, la revedere… Eu ma grabesc.

N-avea însa cum trece din strînsoarea baietilor, asa încît, vazîndu-i amenintatori si tacuti, scînci speriat:
—Ce-aveti, ba?
—Nimic, vrem sa te saturam. Atît.
Atît zisera copiii, si din ghiozdanele lor începura sa iasa la iveala placinte si covrigi, gutui si dovleac copt, biscuiti si sa-l am, gogosari si ciocolata. Plus doua franzele si o halca de slanina cu boia.

— Le manînci pe toate. Acum, de fata cu noi.
—Uite, ai si doua sticle de apa minerala, zise cel mai mic dintre baieti. Pofta buna!
—Manînca-le pe toate, mîine te cautam din nou, cu altele.
— Si poimîine…
Din clipa aceea însa, exact din clipa aceea, zmeului îi pierise pofta de mîncare. Se zice ca ultimele cuvinte pe care le-a rostit in calitate de zmeu ar fi fost: „Baieti, va rog, dati-mi voie pîna diseara”… O fi, n-o fi asa, nu stiu. Stiu doar ca din ziua aceea de e strada noastra a disparut un zmeu. Asadar, cum au disparut zmeii? Pentru mine e clar: exact ca în basme. Nu duc ei casa buna cu feti-frumosii. Oricît de micuti ar fi acestia.

N-AM CUVINTE

NAPUSTINDU-SE PE USA, BAIATUL SE OPRI, tremurînd de indignare, în fata biroului meu. Vorbi fara sa-si traga sufletul. Era Camui Aurel. Stoper. Clasa a VI-a. Capitanul echipei de fotbal.

—Va spun sincer, nu gasesc cuvinte…

Lasîndu-l cîteva clipe sa-si caute cuvintele în fundul bascului pe care-l rasucea în mîna, ca un sofer volanul la serpentine, mi-am privit cu atentie iritatul vizitator. Furtuna. Obrazul — nor. Ochii — fulger. Vocea — tunet.
—Nu se poate. Asta întrece orice… Va spun sincer, n-am cuvinte… Sa-i dati, va rog, în vîrful penitei…
—Pe cine? am întrebat.
—Pe toti. Toata formatia! Astia sunt! îmi întinse pe masa o hîrtie în patratele, pe care, în cunoscutul evantai al formatiilor de fotbal, se însirau 11 titulari si 3 rezerve. Am întrebat:
—Sunt din echipa adversa?
—Nu! mormai posomorit vizitatorul, si continua aproape plîngînd: Ai mei! Ai mei sunt! Eu sunt capitanul.
—Si, am întrebat nedumerit, îti dai echipajul, vreau sa zic echipa, în vîrful penitei?
—Da! izbucni cu ciuda.
—Ciudat.
—Da? Ei bine, ascultati. Va spun sincer, na gasesc cuvinte…
Am hotarît înca din ianuarie sa „dam” meci cu scoala vecina; eu, Camui Aurel, am facut provocarea… „Va provocam la un meci amical, dar cu cupa, pe terenul Cotroceanca, în tenisi si fara ofsaid sau cum vreti voi, în ziua în care va convine. În caz de neprezentare,
forfait 6:0 pentru noi! O poarta aducem noi, restul va priveste.” Vedeti? Aici e semnatura mea. Am fugit de la ora de matematica si le-am dus provocarea. N-au vrut pe Cotroceanca.
Am facut alta provocare. Asta e. Tot eu, Camui Aurel, le-am dus-o.
E scrisa cu penita ronda: „Sa veniti cu numere pe spate, si noi la fel. Un arbitru dam noi, unul voi, si pe al de centru îl tragem la sorti…” N-au vrut la sorti. Am facut alta provocare… Da, asta e… tot pe caietul de aritmetica… Ce mai? Un caiet am consumat.
Priviti… sase provocari… Am stabIIIt totul. Cititi-o pe ultima. E scrisa pe trei pagini… La toate m-am gîndit… eu singur… daca e timp nefavorabil, daca se dezumfla mingea, daca e dupa injectii, ma rog… ore întregi m-am gîndit…

—Ore de matematica, nu-i asa?
—De unde stiti? ma întreaba baiatul, uimit.
—Dupa hîrtie, am raspuns.
—Da. Asa e. Pe urma, fa, baiete, formatia! Uitati hîrtiile…
Prima varianta: Ionescu, Crihan batrînul, Iacobescu, eu stoper, Crihan tînarul… A doua varianta: Radulescu portar…
Nu, asta-i a cincea! Ce sa va mai spun? N-am cuvinte… Pîna la sfîrsit, a iesit… Pe urma, ocupa-te, Camui, de echipament…
Eu, cu mîna asta, am cusut numerele pe spate, eu, Camui Aurel.
—Si tot în ora de matematica…
—De unde stiti?
—Daca e vorba de numere…
Sigur. A, si p-orma antrenamentul… emotii minge fluier, flori, cupa si, dupa atîta treaba, vacanta. Ziua meciului.
Priviti, de la meci viu, de pe teren, gata echipat, direct la dumneavoastra.

— De ce?
-Casa-i dati în vîrful penitei pe toti! Vaspun, n-am cuvinte…
Ma uitam la baiat. Nu-i trecuse furia. Dimpotriva. Obrazul nor, ochii -fulger. Vocea -tunet. Trebuia sa se fi întîmplatceva grav, desigur. Am întrebat:
-Dar ce s-a întîmplat cu baietii? Nu s-au prezentat la meci?
-Ba da.
— Joaca brutal?
—A, nu!
—Protesteaza la deciziile arbitrului?
—Nu exista.
—Atunci?
—Va spun sincer… nici n-am cuvinte… Stiti ce-au facut?
Stiti de ce au fost în stare?… Ei bine, n-o sa ghicitiniciodata…
Nu m-au primit sa joc! Pe mine! Camui Aurel. Stoper. Capitanul echipei… Si stiti de ce?
—Stiu. Din cauza matematicii.
—Da. Pentru ca sunt cazut la matematica… E nemaipomenit?.
Va spun sincer, nici n-am cuvinte. Va rog sa-i dati în vîrful penitei…
Baiatul îsi oprea cu greutate lacrimile. Vorbea cautîndu-si batista:

—Sa nu ma lase ei sa joc, pe mine, Camui Aurel, stoper, capitanul echipei, si care mi-am sacrificat toate orele de matematica din trimestrul II pentru meciul asta…

Baiatul lacrima de-a binelea, desi nu-si gasise înca batista.
M-a impresionat, va marturisesc. I-am promis ca voi tine seamade rugamintea Iui. Iata, îmi îndeplinesc fagaduinta: dau prinprezenta pe toti colegii amarîtului capitan „în vîrful penitei”.
Si, va rog sa ma credeti, va spun sincer — vorba lui Camui —n-am cuvinte… ca sa-i felicit! Bravo, baieti!

SCRISOARE PE ADRESA UNUI CHIULANGIU

ÎN SFÎRSIT, M-AM HOTARÎT sa-ti scriu, vitregul meu stapîn. sunt servieta ta, preaamarîta ta servieta. Trebuie sa-ti spun ca n-am fost totdeauna amarîta. Dimpotriva. A fost o vreme — acum o luna si ceva — cînd eram mîndra, fericita… Si cum era sa nu fiu, cînd, abia iesita din rafturile librariei, intram de-a dreptul în clasa a VII-a, si înca la bratul tau? Aveam impresia ca si tu esti mîndru de mine si asta ma bucura si mai mult, deoarece — trebuie sa-ti marturisesc — mi-ai placut de la prima vedere. Erai — si esti si acum, cînd nu-mi mai placi deloc — înalt, voinic, vesel si
sportiv. De altfel, daca tii sa afli amanunte, sportiva sunt si eu.
Nu te uita ca acum sunt o biata servieta. Pe vremuri, la sectia pielarie, era cît p-aci sa devin manusi de box!

Asadar, îmi ziceam acum o luna si ceva: „Iata cum mi-a surîs norocul. O sa ma duc la scoala, si o sa învat de toate, si o sa fiu respectata si de tine, stapînul meu, si de altii.” Eram doar o pereche atât de reusita!

Tocmai de aceea cînd, într-o buna zi de la începutul scolii, am vazut orarul lipit pe dinauntrul capacului meu, mai sa ma înabus de fericire. Aveam ce învata: si fizica, si chimie, si algebra, si cîte altele, de care nici nu auzisem. De abia asteptam sa intru a doua
zi la ore. Citeam îmbujorata pe orar: „Prima ora, fizica, a doua, chimie, a treia, matematica”. Tii minte cum straluceam cînd amplecat de acasa? Acum pot sa-ti marturisesc: de fericire ! În sfîrsit, am ajuns undeva si ne-am oprit. Nu era nici o scoala primprejur.
Eram mirata. Dar mi-am zis: „Stâpînul meu stie mai bine ce e si unde se preda fizica”. M-ai asezat — era ora 8 — jos, la vreo sapte pasi de o haina a ta, apoi ai început sa alergi împreunacu alti cîtiva dupa o minge. În cîteva minute — numai ochi si urechi — am învatat o multime de lucruri din fizica. Era, probabil, prima lectie. O tin minte si acum pe dinafara. Ea continea, spre încîntarea mea, o bogatie de notiuni ca: Suut! Bara! Corner!
Hent! Fault! Ofsaid!

Vazîndu-te atât de inimos si de aprins, alergînd cu limba scoasa, sa deprinzi aceste notiuni, am tacut chitic, si cînd notiunea „sutbara” mi-a cazut ca un trasnet în cap, dîndu-mâ vreo cîtiva pasi de-a berbeleacul, si cînd alta notiune — „talpa” — mi-a julit obrazul, si cînd lucrarea practica numita „hent-careu” a spart în zeci de cioburi calimara, împroscîndu-ma toata de cerneala.

Asa o fi în clasa a VII-a, asa o fi la fizica, îmi ziceam, asteptînd sa se sfîrseascâ odata prima lectie. Si iata ca la sunetul unui fluier s-a dat recreatie… „Acum e bine, mi-am zis, începe chimia… Voi cîstiga noi cunostinte.”

M-ai luat, într-adevâr, si m-ai dus în celalalt capat al terenului. Am aflat, asadar, ca pentru chimie trebuie „schimbate portile”.
Curînd, la un nou suierat de fluier, a început chimia. Asteptam. Spre marea mea uimire însa, acest nou obiect semana întru totul, cu fizica. Absolut, dar absolut aceleasi notiuni: Suut! Gol! Hent!

Fault-careu! Ofsaid!

Ce sa mai spun de mirarea mea cînd, ora a treia, la algebra, mi-afost dat sa aud exact aceleasi notiuni!? În plus, doar notiunea matematica de: „4 — 0″ care — mi-am dat seama — te facea foarte fericit si chiar respectat. Apoi ne-am dus acasa si ne-am odihnit.

A doua zi aveam geografie, româna si anatomie. în prima ora am poposit pe o costisa, într-un crîng. „Da, asta e geografie ! mi-amzis. În aer liber, în natura”. Si asteptam, numai ochi si urechi. Ai uns, pret de un ceas, cu clei, niste scaieti. în ora de româna te-ai pus la pînda, tîrîndu-te de-a busilea. La lectia de anatomie, în schimb, ai prins vreo trei sticleti ce se încleiasera, amârîti, pe scaietii de la geografie.

Ai plecat spre casa fericit. Eram si eu, servieta ta. Aflasemce-i geografia, si româna, si anatomia. Simplu. Într-o jumatate de zi.

Ziua a treia asteptam istoria si geometria. Am poposit pe malul unui rîu, la pescuit. M-am dumirit curînd: diferenta dintre istorie si geometrie este ca la istorie prinzi trei platici, iar la geometrie numai doua.

Erai mîndru. Si eu. În trei zile, programa ta scolara nu maiavea nici un secret pentru mine. Îmi cunosteam toate îndatoririle: la fizica, chimie si algebra trebuia sa încasez lovituri de picior, la geografie si româna sa adapostesc sticleti, iar la istorie si geometrie sa miros a peste.

Si, tocmai cînd ma socoteam atotstiutoare, a început încurcatura.
Caci în ziua a patra, cînd ma pregateam din nou la fizica, m-ai dus la pescuit, ceea ce, dupa cum se stie, era istorie; în ora de istorie, nici vorba de platici, ci de sticletii de la geografie, iar la româna, cînd asteptam sa ma tîrasti de-a busilea pe vreo costisa, n-ai pus deoparte si-ai început sa alergi dupa mingea de la fizica si geometrie!!!

De atunci, mereu asa, si nu mai pricep nimic. Sint zapacita de tot si nefericita. Ma credeam învatata, si acum îmi dau seama ca nu stiu nimic. Ma credeam folositoare, si acum, cînd car între despartiturile mele platici, îmi dau seama ca nu de mine ai nevoie. Ma credeam respectata, si ce aud mereu? —
Uite o servieta de chiulangiu!
Ai auzit? Asa îmi zic toti. Acum stiu totul: esti un chiulangiu,Si sint amarîta foc. 6 ‘
Si poti sa afli, vitregul meu stâpîn, ca daca mîine o sa facem din nou fizica la doua porti, pe mine -cum se zice -m-ai pierdut de musteriu. Tot n-ai nevoie de servieta. Ma duc la fabrica si cer sa ma prefaca în ceea ce era sa fiu facuta de la început -într-o pereche de manusi de box. Ai priceput? Cred ca e clar. De aceea închei cu nerabdare si semnez,

A ta servieta amarîta.

Ml S-A TERMINAT CAIETUL

-IA TE UITA! S-A TERMINAT… si doar alaltaieri l-am cumparat?!

Uimirea baietandrului din clasa a III-a era neprefacuta.
Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan si zic cu nevinovatie:

— Mi s-a terminat caietu’, tovarase învatator. N-am putut scrie tema. N-am avut pe ce…
Caietul cu pricina se ispravise cu adevarat! Ciudat însa: s-a. împutinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul, potrivit, s-a topit ca o zapada sub razele soarelui. Nu mai ramasese din el decît o pojghita de caiet, la umbra celor doua coperti…
Toate celelalte file si-au luat zborul, smulse parca de un vînt ciudat. La ceilalti copii foile caietului nu zboara, nu mor, nu se topesc vazînd cu ochii. Atunci ce s-a întîmplat cu acest caiet? Ce rau ascuns i-a împutinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice pret. Daca e o molima necunoscuta pîna acum si ea se întinde si molipseste toate caietele din clasa a III-a, in toata scoala, din toate scolile?

Asa ma framîntam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamatia baiatului.

Caietul se terminase, nu încapea îndoiala. Ma uitam la copertile uscate, ca niste aripi jumulite, fara puteri… Si, în timp ce cautam sa dezleg misterul, auzii chiar lânga mine un clinchet de bicicleta. Am tresarit.

—Cine a intrat cu bicicleta în clasa?
—Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu patratele, exact ca cele din caietul ce-l aveam în mîna.

— Ma plimb de alaltaieri, continua foaia. Si nu sunt singura, caci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevarata cursa ciclista. sunt însa singura care am mai ramas pe drum. Poate pentru ca la mine roata din fata e nitel în „opt” si n-am nici sa. A uitat baietasul sa mi-o deseneze. Dar nu-i nimic… Noi, foile de hîrtie, putem pedala si asa. Priviti, am încalecat pe-o roata si v-am spus povestea toata…
„Asadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stapînului”, îmi ziceam, încercînd sa-mi dau seama cam cîte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru cînd, deodata, un zbîrnîit ce cobora si se îngrosa îmi îndrepta cercetarile în alta directie. Spre tavan. Era un avion.

—Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!

—De aici am plecat, aici ma întorc. Acesta e aerodromul meu obisnuit. Priviti ce aripi am, ce fuzelaj, ce coada… Va place zborul meu lin, elegant? Dar cîta straduinta a trebuit din partea constructorului, nu ma întrebati!? Cîte modele si cîte zboruri de încercare! Aproape ca i s-a terminat caietul. Dar mi se pare ca va deranjez cu zbîrnîitul meu. Vad ca sunteti îngîndurat…

—Da. Fac o socoteala, am raspuns. Caietul a avut alaltaieri cincizeci de file. Cinci-sase biciclete, cinci-sase aeromodele fac cel mult o duzina de foi… în vînt, ca sa zic asa. Dar unde or fi pierit celelalte?

În aceeasi clipa, cineva suna din corn, asa cum sunau altadatapostasii.
—Posta?
—Da, o posta demodata. sunt un biletel care îsi cauta adresa.
Am plecat din caiet „F. F. urgent”, continînd cîteva rîndulete, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort.
Catedra îi zice.
„Iata, deci, cum se împarte vina”, cugetam, continuînd sa adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la… scadere.
Dar rezultatul nu era cel din… caiet. Mai aveam si alte foi lipsa la apel. Cum si unde or fi pierit?

— Aici! Aici! Aici!
Vocile veneau din cosul de hîrtie.
— Ce-i cu voi acolo? sunteti tefere, dupa cîte vad. N-ati avut nici un accident. Nici de bicicleta, nici de avion, nici…
— Da. Noi avem niste cusururi mult mai mici.
—Si atunci de ce sunteti la cos?
—O, acesta nu e cusurul nostru. E al stapînului nostru. E nervos. Cum se iveste o mica, neînsemnata greseala — si din graba face nenumarate asemenea greseli — ne rupe. Rupe la fiecare tema cinci-sase foi. Priviti… Trebuia sa scrie cuvîntul exista. Pe prima foaie a scris ezista, pe a doua eczistâ, apoi ecgzista, apoi esicsta. Deabia pe urma s-a gîndit… sa se gîndeasca mai bine.
Ajunsesem la capat. Dadusem aproape de urma întreguluicaiet. Acum ma dumirisem. Mai lipseau doar trei foi. Întîrziau sa se iveasca, si tocmai ma gîndeam, oarecum plictisit de toata povestea, sa întrerup cercetarile, cînd am auzit o voce:
—Ei, ce faci? De ce stai?
—Astept înca trei foi. Nu ies la socoteala…
—Cum de nu? Noi suntem.
—Bine, dar voi sunteti albe, nepatate, neîndoite! De ce nu sunteti în caiet?
—Pentru ca ne-am desprins singure. Asa se întîmpla totdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se desprind de la sine.
—Si ce sa fac cu voi? Sa va asez la loc, în caiet?
—A, nu, raspunsera într-un glas cele trei foi. Folositi-ne dumneavoastra. Scrieti despre naravul acestor scolari!
Caietul acesta s-a terminat tot. Macar sa se termine cu folos… sa nu se mai întîmple.
Cele trei foi aveau dreptate. M-am asternut pe scris. Acum povestea este gata si, dupa cum vedeti, are exact trei foi…

CAVALERUL DREPTATII

MARTURISESC SINCER, CU PLACERE CHIAR, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Si nu atât pentru bicepsii lui de beton (si la nevoie de cauciuc), cit pentru caracterul sau cutezator si generos, si mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul sau. „Onoarea mai presus de orice” pare sa fie deviza sa care, nescrisa pe vreo esarfa, scapara cu prisosinta în ochii lui înflacarati. Nimic nu scapa acestor ochi. Nici cea mai mIIImetrica — dar ce zic eu? — microscopica abatere de la legile onoarei. Pesimistii n-au decît sa deplînga agonia cavalerismului. Bocetul lor ma lasa rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei n-au vazut pe noul Argus (dublat parca de vechiul Hercule), repezindu-si scrutator privirea, si la nevoie pumnii, întru apararea nobilului ideal: onoarea!!

Iata-l! Freamata. De undeva de la etaj se aade un bîzîit întretaiat ca hîrsîitul unui ac de patefon pe o placa crapata. Cavalerul cunoaste acest zgomot: un plîns de fata, cu sughituri! O victima? Din doua salturi a si ajuns la etaj. Ghemuita, cu nasul pe o policioara a coltului viu, plînge o fetita. Si asa, botita, plînsa si despletita, pare mai degraba o salcie plîngatoare, rasarita dintr-unul din ghivecele de lut.

—De ce plîngi? o întreaba cu voce tunatoare cavalerul.
—M-a ba-tut un ba-iat, raspunde fetita, sughitând ca pentru a desparti cuvintele în silabe.
—Cine? Care a îndraznit?
În ochii cavalerului, sub sprîncenele încruntate, s-a facut întuneric. Un întuneric zamislitor de fulgere.
—Uite, ala, arata fata un baiat cu tricou marinaresc.
—Hai cu mine.
O ia de mîna, si asa, întunecat, razbunator, ravasit de indignare, se îndrepta catre agresor.

—Asculta, ma, huliganule, de ce ai lovit aceasta biata fetita?
Netrebnicule, nu vezi ce slaba e?
—Eu? Am lovit-o eu? se dezvinovateste pierdut matelotul.
Am îmbrînci-o asa… în gluma. De fapt nici n-am atins-o… si pe urma, se smiorcaie huliganul cu ochii tinta la bicepsii cavalerului, si ea
mi-a zis „obraznic”!

Fata sughita, împletindu-si coditele. Explica:

— El mi-a pus piedica si m-a tras de coade, si eu i-am zis atunci obraznic, si el a început sa ma-nghionteasca.
Cavalerul ramîne cîteva clipe pe gînduri, cumpanind în tacere. Apoi izbucneste deodata catre fata:

— Care va sa zica l-ai facut obraznic? Cum îti permiti tu, o musculita, sa insulti un baiat? Bine ti-a facut! Sterge-o, ca-ti dau un brînci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurînd de furie retinuta, pe „musculita” ce a luat-o la fuga pe scari si, întorcîndu-se spre marinar, îl bate pe umar, cavalereste:

— Uite ce e, amice. Te rog sa ma ierti. Stii, eu credeam ca ai batut-o fara nici un motiv… Dar daca te-a jicnit, sunt de acord.
Asta e o chestie de onoare!
De aceea ziceam la început: pesimistii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan!

BAIATUL CU SEMNELE

ERA O ZI DE PRIMAVARA TIMPURIE SI CALDA, cînd l-am cunoscut, la un telefon public, pe baiatul desenat alaturi. Si, va rog sa ma credeti, dragi cititori: de data aceasta desenatorul n-a exagerat citusi de putin. Chiar asa arata. Poate, adica sigur, ceva mai transpirat. încolo, cum îl vedeti: încotosmanat cu paltonul de sub care ieseau pulpanele unui trenci umflat, cu doua sau trei veste — nu-mi amintesc precis — cu trei cravate — asta-mi amintesc precis — si totul, totul înnodat din crestet pîna în talpi. Asa, înfofolit si ud — va rog sa ma credeti si de data aceasta — parea exact o varza scoasa de la murat.

Oamenii de la telefon îl priveau cu compatimire, ca pe un bolnav.

—Amigdalita? îl întreba o batrînica, gata sa-i dea rîndul la telefon.

—As. Nici vorba, raspunse baiatul, înaltînd din umeri.

—Atunci laringita, presupuse un tînar. Ai de vorbit, desigur, la o farmacie. Poftim!

—Nu am laringita, mormai baiatul.

—Pleurita, de buna seama, se auzi un alt glas. Baiatul are treaba cu vreun spital. Lasati-l sa vorbeasca!

71

Si toti erau gata sa se dea deoparte, cînd baiatul începu sa rîda:
—Va multumesc ca mi-ati dat rîndul, dar nu va îngrijorati.
Nu am nimic… Dar, daca vreti, am teze. Ideea asta, zise aratîndu-si toalele, mi-a venit de la o batista. Mai precis, de la un nod de batista. Cunoasteti metoda? E simpla: Te paste primejdia sa uiti ceva? Pac — un nod la batista! E vorba sa nu uiti
ceva si înca ceva? Pac, pac — doua noduri, si asa mai departe, pac-pac-pac-pac! Adio uitare! Vii la teze cu mîinile în buzunare, fluierând, fara ghiozdan. Maculatorul de istorie — batista de la piept; caietul de geografie — o batista cadrilata; la geometrie, la aritmetica — una în dungi, respectiv pepit…
Nici nu mai dau pe la librarie. Direct la Textila:
—Dati-mi o batista, va rog.
—Mare, mica?
—Poa’ sa fie si mai mica… Pentru dealurile subcarpatice.
Sau vin la mama, în ajun de lucrari scrise:
—Mamico draga, nu mai ai cinci batiste?
—Of, m-ai omorît cu batistele, zice, pune-ti în nas niste picaturi… Gomenol.
—Ce Gomenol? Care Gomenol? Pentru mine guturaiul e o binefacere… Hm…
Baiatul tacu o clipa, apoi continua cu un surîs pe buze:

—Mai ies si încurcaturi. într-o zi, dupa ce lucrasem toata zoologia, artistic, în 65 de noduri, ies nitel la aer, si cînd ma întorc, dezastru! Mama spala. Bagase în albia de rufe toata clasa elefantilor… Batracienele erau un clabuc, si tocmai turna din nou apa fiarta peste dromaderi si camile. Eh, mare lucru nodurile! Termini cu batistele, treci la sireturile de la pan tofi. Exemplu: Istoria. Un nod, asta înseamna ca avem despre Rares. înca un nod, pentru ca a avut doua domnii. Bucla dubla înseamna o mie de ani, un nod cu bucla simpla — suta, nodul asta — zece, unitatile le scriu pe unghie. S-a terminat un siret? Trec la celalalt pantof: domnia a doua. Razboaiele le port în batiste. O batista calcata: n-a avut razboaie. Una sifonata: a avut, si le-a pierdut. Nod marinaresc: batalie navala. Nod pescaresc, batalie pe apa curgatoare —Vaslui, Calugareni, Podul înalt,
depinde. D-aia nici nu port sandale. Iau bocancii… Deh, sireturi mai lungi! Acum, la teze, merg — uite asa — încotosmanat: cojoc, fulgarin, pantalon, bocanci… Si e cald, cald al naibii — si afara si în clasa. Stau lînga soba. Uf, de s-ar ispravi odata! Macar un bocanc sa dau jos. Nu va închipuiti ce greu e!
Dorm cu ei în picioare. Nu mai pot desface sireturile. Doua zile am muncit sa pun la punct niste formule de chimie… Pe urma, ah, pe urma dau jos si palton, si trenci, si vesta…
Le duc la spalatoria chimica. Dar pîna atunci nici vorba de asa ceva. Nu! Am mai patit-o odata… Nu stiti? Mi s-a topit toata America de Sud: avea nasturi de cazeina! Acum, continua baiatul clipind cu siretenie din ochi, dau telefon acasa. Mi-am uitat un fular.
Fularul cu numarul camilelor din Africa de Nord… Ce bine ca mi-ati dat rîndul la telefon!
Va multumesc.

Oamenii de la telefonul public stiau acum ca baiatul nu este bolnav nici de amigdalita, nici de laringita, si nici de pleurita, dar îl priveau cu atîta compatimire, de parca ar fi fost suferind de toate trei boli la un loc.

Baiatul se pregatea tocmai sa formeze numarul, cînd batrî-nica se apropie de el si, privindu-l cu aceeasi nesfîrsita mila, îi zise, dîndu-l deoparte cu un brînci:

— La urma, nepricopsitule! La coada!

DUBLA CALITATE

SFÎRSIT DE TRIMESTRU.

Sandu a primit sarcina sa scrie la gazeta scolii (retineti: a scolii) un articol despre situatia la învatatura din clasa a Vil-a si în primul rînd, fireste, despre situatia pionierilor. Simplu, nu-i asa? Rupi o foaie din caiet, tragi un chenar dublu cu cerneala rosie, trîntesti un titlu „pe doua coloane”, cu penita ronda, si pe urma transcrii cu grija… vechiul articol din gazeta clasei (care nu are decît un singur chenar si nici un titlu prea… gazetaresc), într-adevar, nimic mai simplu la prima vedere. Dar numai la prima vedere. Caci cum o sa-l dea Sandu pe Mitica D.
Bumitrescu la gazeta scolii? (Retineti: a scolii.) Da, pe Mitica Dumitrescu, vechiul si bunul sau coleg de banca, pe blîndul Mitica, generosul proprietar al vesnic umflatei serviete de musama, mirosind toamna a gutui si iarna a caltabos? Pe tacutul Mitus, neobosita sa umbra, pe Miti, inegalabilul copist de planuri si rapoarte de activitate? Oroare! Ar fi sa scrie asa:

„In încheiere, nu putem si n-avem de gînd sa ascundem ca însasi onoarea detasamentului nostru e patata de pionierul Dumitru

D. Dumitrescu, care a cazut la cinci obiecte”. Sau, în cel mai bun caz: „N-ar fi cazul ca unii pionieri sa se trezeasca la realitate si să-si îndrepte situatia pîna nu e prea tîrziu?” Si, în paranteza: „(Dumitrescu D. Dumitru ce parere are?)”

Si asta la gazeta scolii! Asezata în hol!! în fata cancelariei,chiar lînga sala de festivitati — unde au loc sedintele cu parintii! !! Sa-l faci, care va sa zica, de rîs în fata scolii, a cartierului, a orasului! Si asta în calitate de prieten? Peste putinta!
Dar, la urma urmei, în calitate de pionier ce-ar putea face?
Sa nu scrie articolul? Nu se poate. (Si înca degraba. Si asa aîntîrziat destul.) Sa nu scrie despre Mitica Dumitrescu? Imposibil.
Atunci? Atunci sa scrie articolul în dubla lui calitate: de pionier si de prieten.

Iata articolul, asa cum a aparut la gazeta:

„Situatia la învatatura în clasa noastra se prezinta bine. Din douazeci si opt de elevi, douazeci si cinci sunt promovati. Cinste lor !
În schimb, elevul Dumitru D. Dumitrescu, desi corijent la geografie, îsi duce cu cinste la îndeplinire sarcina de a deschide geamurile în fiecare recreatie, stiut fiind ca o clasa neaerisita dauneaza sanatatii si muncii noastre. La fel la botanica, în ciuda faptului ca are media patru, are o grija permanenta ca toti elevii clasei noastre sa-si curete bine ghetele la intrarea în clasa, iar la matematica — atât la algebra cit si la geometrie — desi el personal, cînd e scos la tabla, nu scrie, la drept vorbind, nimic, se preocupa zi de zi ca tabla sa fie totdeauna stearsa si buretele ud. Aceasta este situatia la învatatura în clasa noastra.

Cinste elevului Dumitru D. Dumitrescu!”

A doua zi, la intrarea în clasa, baietii îi întorc unul dupa altul spatele:

— Halal pionier!
Si, în timp ce se asaza nedumerit în banca, bunul, blîndul, generosul Mitica Dumitrescu se ridica teapan si se strîmba cu gura unsa de caltabos:

— Halal prieten!

UN BAIAT CITIT

TITI BRUMARESCU E UN BAIAT GROZAV DE CITIT. Citeste pe rupte. Si nu ca altii, o carte pe luna sau, în cel mai bun caz, una pe saptamîna. Titi citeste o carte (una!) pe ora. Dricît ar fi de groasa! E de ajuns, de altfel, sa-l auzi sorbind despre cartile pe care le-a citit, ca sa-ti dai seama ca
ai de a face cu un adevarat maratonist al lecturii.

—Tu ai citit cartea aia? Grozava carte! îsi împartaseste el neobosit si oricui entuziasmul în recreatii. Gro-za-va!
Desface cuvîntul în silabe, cu pofta cu care ar desface o piersica mustoasa.
—Care?
—Una cu scoarta galbena, de vreo doua deste… Cum naiba-i spune? Ah, îmi scapa titlul, dar e grozava!… De doua ori am citit-o… în ora de geometrie… azi dimineata.
—Cu un cîine pe scoarta?

— Nu… Galbena, dar fara cîine… A, stiu la ce te gîndesti.
Aia cu cîinele e alta… îmi amintesc! Am citit-o în ora de chimie. Buna carte si asta! Mai ales acolo unde se-ntîlnesc aia doi cu alti doi… Uite, dom’le, îmi scapa titlul, se caineaza el, dar pot sa ti-o povestesc. Stai sa vezi, rîzi sa te prapadesti. Pufneste în rîs cîteva clipe, apoi, înveselit, începe sa povesteasca hohotind: E cu Unu’ care pleaca nu stiu unde… ha, ha… cu nu stiu cine… ha, ha… si asta care pleaca se desparte nu stiu de ce de ala cu care a plecat, ha… ha… sa vezi încurcatura ha… ha… ha… Are asa, vreo trei deste grosime. Cum îi zice?
Ah, îsi pocneste Titi nemilos degetele, îmi vine pe limba… am citit-o azi, în ora a treia…

— A treia, ma? Pai acum vine ora a treia…
Titi ramîne pe gînduri o clipa:
—Ai dreptate!… Le-am confundat… Stii, are tot vreo trei deste grosime. Da, îmi amintesc… Aia din ora de chimie era
trista. Ah, îmi scapa titlul… dar sa ti-o povestesc… E asa de trista! Cauta batista, dar lacrimile au si luat-o la vale. E cu unul care pleaca… nu stiu unde… hîhî… si celalalt era cu altii, care si ei nu stiu ce aveau cu ala… Ah, ce carte trista!… A gasit batista si, cum a terminat de povestit cartea cea trista, îsi sufla nasul, elegiac: Acum nu mai am ce citi…
—Du-te la biblioteca.
—As, de la biblioteca le-am citit pe toate, se învioreaza el.
O sa-ti povestesc eu una, formidabila! Am uitat cum îi zice.
Asa, de vreo patru deste de groasa. Aventura! Mister! Sa vezi, începe el cu o voce sugrumata, e cu una care pleaca nu mai tin minte unde, cu nu stiu cine! Nu mai stiu de ce!!! Si pe drum se desparte, nu stiu cum, de ala cu care a plecat!!! Si atunci sa vezi încurcatura… Dar uite, a intrat tovarasul profesor.
Tine minte unde am ramas. îti povestesc mai departe dupa ora.
Pacat ca i-am uitat titlul. Dar nu-i nimic. Cum ti-o povestesc eu, nici nu mai e nevoie s-o citesti, n-ai s-o uiti toata viata. Iti garantez!

AUTOGOL

ASADAR, LA SUNETUL ULTIMULUI CLOPOTEL, scolarii au iesit veseli pe poarta dinspre vacanta mare a trimestrului trei si s-au împrastiat sa culeaga si sa strînga, buchete, noi si noi bucurii. Iata, a trecut o saptamîna de vacanta, si chiar de pe acum se poate întocmi un oarecare bilant: plimbari, excursii, tabara de curte, la munte sau la mare…

— Fotbal…
Completarea aceasta o facea un baiat cu tricou numerotat si genunchii juliti. Sufla din rasputeri într-o minge galbuie, nitel dezumflata. Baiatul continua, fara sa lase mingea de la gura:

—Eu, unul, joc oriunde si oricînd. Din zori si pîna-n seara.
Nu ma cunoasteti? Eu am marcat cele mai multe goluri în echipa cartierului.
—Nu mai spune!
—Nu ma credeti? Uite si acum: de-o saptamîna, de cînd s-a dat vacanta, marchez goluri! De toate felurile, la orice ora: din voie, cu bolta, spit, cu fenta, bombe, cu efect… Din careu, nici nu mai vorbesc! Si am marcat direct din corner, în tenisi, în bocanci, cu pieptul, cu genunchiul, si mai ales cu capul.
Da, asta e arma mea principala: capul!
Tinea siretul mingii aproape umflate, între dinti. Capul — arma principala — nici nu se mai vedea. Banuiam însa ochii stralucitori, obrajii rosii de mîndrie.

—Si cam cîte goluri ai marcat?

—Tocmai acum fac socoteala. Tin un jurnal… Priviti!

Scoase din sin un carnetel pe ale carui coperti statea scris, între doua bare captusite de o plasa: Jurnal de vacanta. Am citit: „26 iunie — 16 goluri; 27 iunie — 25 de goluri; 28 iunie…”
— Numai 8?
—Da, la al noualea s-a dezumflat mingea… De fapt, pîna în prezent am marcat 108 goluri. Mi-am notat în jurnal cum le-am marcat… Cele mai multe, fireste, cu capul! V-am spus, e arma mea principala.
—În ce scop faci aceasta contabIIItate? l-am întrebat.
—A, e foarte important. îmi controlez progresele. Anul trecut, în vacanta, în aceeasi perioada, am marcat numai goluri.
—Deci cu unul mai putin!
—Mda! De fapt, sa vedeti, aici e o mica încurcatura…
Bine ca va pricepeti la fotbal. Ati putea sa-mi dati o mîna de ajutor. Pîna acum parerile sunt împartite…
—Despre ce e vorba?
—Despre un autogol. Stiti, în 28 iunie, în partida a opta dinainte de prînz, mi-am marcat un gol în propria poarta.
A fost un gol de toata frumusetea, va asigur, si totusi…
—Autogol…
—Da. Ei bine, acum se pune problema: autogolul acesta peste, sau nu este gol? Sa-l numar? Sa-l înregistrez, sau nu?
Judecati si dumneavoastra: gol a fost, clar! De marcat eu l-am marcat. Asta e si mai clar! „Atunci, o sa ziceti, socoteste-l.”
Bine, ii socotesc, dar… cum? Sa-l adaug, sau sa-l scad? Fiind marcat de mine, ar trebui, fireste, adaugat… Fiind însa, cum sa zic…
Autogol…
Exact, ar trebui scazut, si strica golaverajul…
Stiti, aceasta este recolta noastra, a fotbalistilor.
Dumneavoastra ce parere aveti? N-aveti idee ce ma framînta aceasta chestiune.
Nu pot încheia clasamentul ! Care va sa zica, autogolul din 28 iunie se adauga, sau se scade din recolta?
Poate el sa stea alaturi de cele 107, sau nu poate?
Am privit fata întrebatoare a interlocutorului meu. Astepta cu sufletul la gura verdictul.
Eu cred ca poate, am raspuns.
Nu-i asa?
De bucurie a început sa sufle cu o noua putere în sfera de piele, apoi continua:

— De fapt, aceasta e si parerea mea. Atunci e perfect: am în total 108 goluri! Numai ca… nu va suparati, as vrea sa stiu:
dumneavoastra pe ce va întemeiati aceasta parere? De ce credeti ca poate sta alaturi de celelalte 107?
— Simplu. Acestea sunt si ele autogoluri! Toate!
Baiatul a ramas uimit.
— Cum?! Ce spuneti? Toate sunt autogoluri? Pai… nu stiti cum le-am marcat? Priviti jurnalul!
— Nu e nevoie. Am privit alte jurnale. Copiii vorbesc în ele despre excursiile din aceste minunate zile de vacanta, despre
spectacolele vazute, despre lucrul în gradina de flori a scolii, despre serbarile ce le pregatesc si, bineînteles, si despre fotbal.
Spune si tu! Se compara aceasta recolta cu „totalul” tau de goluri? Pune-le fata în fata, si o sa-ti dai seama: prima ta saptamîna a fost un singur, un imens autogol! Ai fi putut realiza si tu, ca si ei, alaturi de ei, atîtea lucruri interesante… Asa, priveste-ti carnetelul. E o socoteala simpla: totul egal cu zero ce-i drept, un zero la puterea 108…
—Bine, dar… nu pricep.

—De ce? Care spuneai ca e arma ta principala?
—Capul!
—Atunci pot nadajdui ca vei fi de aceeasi parere. Chiar din aceasta clipa.
Undeva rasuna o goarna. Chema copiii la tabara de curte.
Scapata dintre dinti, mingea se dezumfla cu un suier puternic…
Ramasese o biata bucata de piele julita. Baiatul nu parea sa aiba chef sa o umfle din nou… Perfect! Era, de fapt, primul punct marcat.

DARNICIE

VACANTA DE IARNA.

Cei doi baieti stau la taifas, lungiti pe covorasul din fata sobei de teracota. Sparg cu vatraiul nuci aurite si azvîrl lenes cojile pe usita deschisa. Pe masa, abandonate, figurile de sah fraternizeaza împacate de ultima remiza. în odaie e cald, iar la ferestrele orbite aproape de înserare se cern fulgi fosnitori.
Ceas de tihna, de elanuri zvîcnind generos în micile inimi, ceas de spovedanie.

— Nu stiu cum sunt altii, glasuieste emotionata gazda, dar pentru mine prietenia însemneaza în primul rind generozitate, daruire, nu dramuire. Am un prieten? Ei bine, simt asa, un imbold, care ma înaripeaza, care ma face sa-i ofer totul… Cauta un cuvînt si mai cuprinzator, dar se multumeste cu un gest ce ar indica ecuatorul camerei, si repeta cu tonul jos, al emotiilor înalte: TOTUL…
Sa-ti dau un exemplu concret. sunt prieten cu Vintila, nu-l stii? Baiatul tutungiului din colt. Ei bine, crede-ma, sa am un tort cît muntii Himalaia, i-as da lui Everestul… Daca, uite, cojile astea de nuci ar fi mingii de fotbal, i-as spune: „Ia, Vintila, cîte vrei”. Daca toata zapada asta din curte ar fi halvita sau frisca, l-as chema întîi pe el: „Ia, baiatule, cara cu lopata… Nu te sfii”. Daca pe Dunare ar curge nasturi…

Spovedania e brusc curmata de tîrîitul soneriei. Baiatul iese în vestibul si se uita cercetator prin ochiul de la usa. Apoi se întoarce indispus, pe vîrful picioarelor.

—E Vintila. Du-te si spune-i ca nu sunt acasa. A venit sa-i dau patinele mele…
—Pai, nu i le-ai promis? întreaba nedumerit musafirul.
—Ba da, înalta plictisit din umeri baiatul, dar asa… în general. I-am spus ieri, într-o doara, ca daca… stiu eu, în sfîrsit, da, îmi amintesc precis… ca daca din tot otelul din lume s-ar fi facut o singura pereche de patine, lui i le-as fi împrumutat în primul rînd… Dar nu s-au facut numai patinele mele din tot otelul din lume, curma el brusc discutia. Se asaza pe covorasul din fata sobei si asteapta ca scîrtîitul pasilor musafirului sa se piarda de-a binelea. Apoi sparge o nuca aurita cu vatraiul si, zvîrlind cojile în jarul rosietic, continua
cu seninatate:

—Unde am ramas? A, da, îmi amintesc… Asadar, daca pe Dunare ar curge nasturi, l-as chema întîi pe el: „Ia, Vintila, ia cîti poti, cu navodul”…

CEL MAI BUN PRIETEN

CIOLANOSUL, ÎMBRACAT ÎNTR-UN TRENING de culoarea sfeclei fierte, avea chef de vorba. Sedea la soare, calare pe o minge de fotbal, si crantanea fara mila, cu dintii, niste nuci ce-i umpleau sinul. Dupa musuroiul de coji de lînga ghiozdan, era lesne de înteles ca daduse ceva de lucru falcilor.

Interlocutorul (daca i se poate spune astfel cuiva care înca napucase sa scoata un cuvînt), un baiat de vreo opt ani, pigulea,stînd pe vine, cu un vîrf de cutitas, cîte o farîma de miez din nucile mai tari, azvîrlite deoparte.

— Astea-s de la Nitu, halpaie ciolanosul o nuca cu miez mare.nu-l stii? Unu’ mic, cu ochelari, tuns la piele. Sta vizavi de cofetarie. As’vara, am fost cu el în tabara, la Timis. Sedeam în aceeasi vila, mîncam la aceeasi masa… Simpatica mutra! Grozav ce ne distra… Sa vezi. Vine-ntr-o zi la masa ceva mai tîrziu… Nu-s’ de ce întîrziase. A, da, îmi amintesc! îi pusesemîntr-un pantof un sarpe mort. Adica, sa nu mint, asta a fostalta data… Hihi! pufneste în rîs, de unul singur, ciolanosul, amsa ti-o povestesc si p-asta. Altceva a fost… Mi se pare ca i-am ascuns camasa în saltea… sau l-am închis pe dinafara în camera,sau asa ceva, nu mai tin bine minte. Vine Nitu flamînd mort, mantelegi?
Noi, ailalti, terminasem ciorba, dar felul doi nu venise. Se asaza el la masa si musca dintr-o bucata de pîine. Ho-ho-ho! Era unsa cu ardei iute! Sa-l fi vazut cum se mai strîmba… si sughita… Ho-ho-ho!… Apuca atunci Nitu o cana cu apa si-o da toata pe gît. Ho-ho-ho! în cana turnasem sare!
Baietelul clipeste nedumerit din ochi si, devenit de abia acum interlocutor, întreaba:

—Si nu s-a suparat?

—Pentru atîta lucru? Se poate?! Stai sa vezi alta. Era într-o seara în dormitor. întuneric. Noi toti, sub paturi. Vine Nitu fluierînd si da sa intre. Apuca clanta si — trosc! -îi cade usa în cap. O scosesem din tîtîni. Ho-ho-ho! uite, asa un cucui i s-a facut, arata ciolanosul o nuca mare, si din nou izbucneste în rîs.
Baiatul priveste cu seriozitate nuca:

—Si… si… nu s-a suparat?
—As, se poate!? Pentru atîta lucru? Sa vezi ce i-am facut mai zilele trecute. Au ei acasa niste scaune cu arcuri. M-apuc eu si desfac pe furis doua fire de la sonerie si asez butonul sub un arc de la scaunul lui. Vine Nitu al meu si se asaza la masa — chipurile, învatam împreuna. Ho-ho-ho! Cum se
asaza pe scaun — tîrrr! — soneria. Se scoala Nitu si se duce la usa. Nimeni. Vine îndarat si da sa stea jos. Tîrrr!! „Cine-o fi?” zice si se ridica. îl auzeam în vestibul: „Cine-i? Cine-i acolo?” Nimeni. Se întoarce, trage scaunul mai înspre usa, si iar se asaza. Tîrrr! Pleaca si pîndeste vreo doua minute la usa, se uita pe strada în dreapta, în stînga, ii vine înaltînd din umeri. Cînd sa stea: Tîrrr! Ho-ho-ho ! O ora întreaga l-am înnebunit… Pe urma i-am spus.

—Si nu te-a dat pe usa afara? întreaba baiatul ridicîndu-se în picioare.
—Ai rabdare!
Acu’ pun la cale alta si mai grozava. Ho-ho-ho! Ma prapadesc de pe acum de rîs, cînd ma gîndesc ce mutra o sa faca. Asculta si tu…
—Dar bine, omule, nu te supara? îl întrerupse indignat baietasul.

Ciolanosul îl priceste cu nevinovaie:

— Sa se supere?Cum o sa se supere?
Scoate o nuca din sîn, o spargein dinti, apoi adauga, scuipînd cojile: Pai, nu ti-am pus? Mi-e cel mai bun prieten!

SUPERLATIVUL

LA ORA SAPTE DIMINEATA, ÎN SPALATOR, cu pijamaua spînzurata pe un umar, ca o statuie abia dezvelita, era cel mai framos din lume. I-o spunea oglinda cojita pe la colturi care îi reflecta fata rotunda, freza naclaita si mai ales zîmbetul larg, atât de larg încît parea agatat de urechi cu un gumilastic.

…Pe la ora zece devenea cel mai puternic. Era de ajuns pentru aceasta — dupa împrejurari — sa calce pe coada motanulcosteliv, si acesta sa-i tîsneasca dintre picioare îngrozit, sa iaîn spit o castana, sa trînteasca o usa. Fiind el cel mai frumos si cel mai puternic din lume, devenea dintr-o data (si pe deasupra) cel mai destept. Era clipa cînd — dupa ce se uita în orar — îsi facea ghiozdanul pregatindu-se de scoala fara sa deschida o carte. Pleca.

Pe la sase se întorcea. Ziua îl napadise ca o cenusa. La oraîntîi, celui mai frumos baiat din lume i se ceruse sa îsi taie unghiile. Erau atât de lungi si atât de murdare… La ora a doua parasea arena si cel mai puternic. Ciudat, chiar la ora de educatie fizica. Se prabusise la cea de-a treia flotare. Fix dupa oora, cununa de laur de pe fruntea celui mai destept baiat dinlume îsi lepada, vestejita, ultima frunza. Chiar la lectia despre frunza.

—Nervurile? Da, stiu! Apar atunci cînd frunzele sunt nervoase.
Clasa rîdea si el nu stia daca nu cumva a devenit, subit, cel mai spiritual baiat din lume. Pentru cincizeci de minute doar, caci era timpul sa devina si cel mai istet la ora urmatoare, cînd spunea ca si-a uitat acasa carnetul de note. (Daca tovarasul profesor îi da voie acasa, îl poate aduce în doua minute, dar se întorcea dupa douazeci si spunea ca e usa închisa.)

Se terminau orele, si el se întorcea acasa. Amurgul, oboseala, foamea îi tineau tovarasie. Se oprea lînga motan si îl mîngîia, în timp ce acesta torcea, costeliv si murdar.

—Ce suflet bun am ! cugeta el. sunt cel mai bun baiat din lume…
Intra apoi în casa; îsi întindea pe o felie de pîine untura si boia, apoi, neavînd ce face, deschidea o carte… la întîmplare.
Gramatica…

—Ce avem noi la româna? Superlativul?
Începea sa citeasca: „Superlativul este unul din gradele de comparatie ale adjectivului, care exprima ca un obiect are o însusire în cel mai înalt grad. El se formeaza din comparativul de superioritate al adjectivului precedat de articolul demonstrativ
cel, cea, cei, cele…”

Se oprea din citit si ofta.

—Superlativul… Tt, greu al naibii! Cel mai greu lucru din lume…
Si azvîrlea cît colo cartea.

PROPOZITII SIMPLE

A SOSIT VARA. E CALD. SE TOPESTE ASFALTUL. Eu citesc.
Eu sunt corijent… 5 propozitii simple.

— Ce sunt ele? Simple propozitii! Am înteles, nu e mare scofala.
Mai încolo e ceva mai putin simplu: coordonate, subordonate, atributive… Le vin eu de hac pe rînd, pe rînd. Deocamdata suntla propozitii simple… Azi ma ocup numai de ac. prop. simple.
„Ce sunt si dati 5 exemple în scris!” 50 dau, 500!
E cald. (Asta am mai spus, dar ce sa-i fac, e cald al naibii!)
Strandul s-a deschis. Apa e rece. Sandu sare în apa… Eh, Sandu nu e corijent, ce-i pasa lui? La ora asta pariez ca e pe trambulina,sare „surub”, apoi sub apa, îsi tine respiratia cît poate. Îi stim toti „figura”, si totusi cînd nu-l mai vezi te trec fiorii: „Daca s-a înecat?”
As, el iese pe furis, vine pe la spate tiptil si ti-a si turnat o casca plina cu apa în cap. (Vesel baiat, Sandu!) Da, uite ca aiesit o propozitie simpla: Sandu e vesel. El glumeste. Copiii înoata. Eu învat. Eu sunt corijent. (Asta am mai scris-o.)
Emil sterge cu ciuda ultima propozitie si ofteaza adînc:

— Lasa ca la iarna, în vacanta de iarna, la iarna viitoare ma razbun eu pe toate! Sigur, iarna nu merge nimeni la strand…
Dar de ce? Iarna nu e vacanta? E o deosebire, ce-i drept, iarnanu e vacanta de vara.
Îsi face vînt cu o ilustrata. Abia a primit-o. E de la Naica.
Naica e în tabara. Cutreiera muntii. Culege zmeura. Manînca cirese. Ciresele de padure sunt amare.

—Poftim, de doua zile vorbesc numai în propozitii simple! cugeta baiatul cu ochii în cartea postala. Lasa ca trece si vara, se consoleaza Emil. La iarna o sa manînc si eu cirese amare.
Dulceata de cirese amare, gem de zmeura… doua-trei borcane, în padure nu e nici dulceata, nici gem… Uf, ce cald e! Iarna nu e asa cald. Pacat ca e asa departe iarna! Nu-i nimic… Trece si asta… Vine iarna…

Suna telefonul. E vecinul sau, Traian.

—Ce fac? Ce sa fac? Planuri, planuri de vacanta. Stii tu ce am de gînd? îsi da drumul Emil. Esti atent? Când o sa iau vacanta — vii si tu cu mine? — îmi iau schiurile, facem oameni de zapada, stam la gura sobei, mergem cu plugusorul…

„Iarna-i grea, omatul mare…” Vii, Traiane?

—Ce ti-a venit? se mira interlocutorul la celalalt capat al firului.

—Ai alte propuneri?

—Ziceam sa mergem la strand, într-o excursie, dupa ciuperci…

—Nu pot! Nu-mi mai spune, lasa… Stiu, astea erau visurile de asta iarna… închide telefonul.

Ramâne în fotoliu cu ochii închisi. Cum sa nu-si aminteasca? Din decembrie doar visase la aceasta. „Trece ea… iarna, si trimestrul II,
si primavara, si trimestrul III, si o sa vina vara, vacanta de vara… O sa mergem la padure, la pescuit, la tara… O sa înotam în rîuri, ne
plimbam cu bicicletele, facem ierbare, culegem fructe…” Numai asta visase.

Ofteaza. Se ridica buimacit si trece la masa.

— „Propozitiile simple sunt acelea formate numai din subiect si predicat. Dati în scris 5 exemple…” 5 ? 50… 500 dau! se înversuneaza Emil si purcede sa scrie:
„Trece vara. Vine toamna. Eu dau corijenta. Eu promovez.
Trece si toamna. Se închide trimestrul I. Vine iarna. Vine vacanta de iarna. Ninge. Merg cu schiurile. Fac un om de zapada.
Stau la caldura. Plugusorul e gata. Aho, aho, copii si frati, stati putin si nu mânati!…”

— Asta nu e propozitie simpla! Nu e deloc simpla. Uf, ce cald e! Vine iarna. Afara ninge. E frig ! Ce frumos e în vacanta de iarna! Uf!

POST-SCRIPTUM

NELUTU STA LA MASUTA DINSPRE GEAM cu o foaie de hîrtie în fata. Scrie bunicului. Deodata, îsi misca talpile goale pe dusumeaua racoroasa si migaleste cu penita niste margarete în colturile foii, vopsind pe loc fiece petala în alta culoare. O viespe lunguiata aterizeaza pe coala de hîrtie, îsi plimba antenele pe corolele multicolore naclaite de cerneala si, înselata în asteptari, îsi ia, bîzîind, zborul.

Baiatul îsi admira opera, trece de cîteva ori penita prin par si începe sa scrie cît mai caligrafic:

„Draga bunicule, am terminat cu bine anul scolar si am intrat în vacanta. Prin prezenta te înstiintez ca m-am hotârît sa vin la dumneavoastra. 0 sa stam la umbra nucului, gustînd din dulceata de coacaze, o sâ mergem la pescuit pastravi si raci (si te asigur ca n-o sa imi mai fie frica de ei), o sa jucam tintar în cerdacul îmbracat în vita (sa vezi ce progrese am facut!), o sa ne plimbam prin padure si o sa culegem afine. Spune-i bunicii ca mi-e tare dor de dinsa si ca cel mai tîrziu duminica, douazeci si sapte iunie, o sâ fiu la dumneavoastra.

Acum întrerup putintel scrisoarea, ca tocmai a intrat în curte Nicu, prietenul meu care s-a întors de la mare…”

POST-SCRIPTUM. „Draga bunicule, iarta-mâ ca n-o sa vin Iuna asta la diimneavoastrâ, dar Nicu mi-a povestit ce frumos este la mare, mi-a aratat o gramada de scoici si niste raci (ce se cheama cai de mare!) si în plus, sa vezi ce bronzat e!… O sa plec si eu la mare. îti mai scriu eu cîteva rînduri, dar acum tocmai ma cheama mama, ca ma cheama Puica, verisoara mea, la telefon…”

POST-POST-SCRIPTUM. „Nu ma mai duc la mare, draga bunicule! Mi-a spus Puica ca sunt niste calduri îngrozitoare. Tot mai bine e la dumneavoastra, la munte. Asteapta-mâ deci negresit duminica…”

POST-POST-POST-SCRIPTUM. „Tocmai a început sa picure.
Ba chiar sa toarne rau de tot. Cam asa ploua si la dumneavoastra.
Brr!… Mai bine la mare. Nu ma astepta. Ah, nu mai sta odata ploaia, sa duc scrisoarea la posta! Cu drag, Nelutu.”

POST-POST-POST-POST-SCRIPTUM. „A stat ploaia. S-a înserat si a iesit luna. Cerul e limpede si aerul proaspat si nu stiu de unde… miros trandafirii. Ca la dumneavoastra, bunicule, cînd stateam în cerdac! Asteapta-ma! Vin precis. Mi-e dor grozav de dumneavoastra. Uf, a început din nou sa ploua! Asa era si la dumneavoastra anul trecut. Te asezai la masa pe furtuna, luai ciorba pe soare, la friptura, grindina si la felul trei senin. Nu mai vin,
bunicule draga, nu te supara. Adica vin! Mi s-a parut ca ploua, a fost dusul de la baie. Pe duminica!!”

POST-POST-POST-POST-POST-SCRIPTUM! „Iarasi s-au strîns norii, nu se mai vede luna. Precis o sa ploua. Nu ma astepta.
Adica las’ ca-ti scriu eu mîine sau, mai bine, îti dau o telegrama.”

A doua zi de dimineata Nelu depune prima telegrama la ghiseu: „Nu tna astepta!”
Dupa-amiaza, o telegrama FULGER: „Asteapta-ma ! ”
Si, în sfîrsit, în aceeasi zi, seara: „Nu ma astepta!”
Era o telegrama FULGER-EXPRES !!!

Ml SE SPUNE FANTOMAS

ETAJUL UNU! PATRU METRI DE LA SOL! Ei si? Va sari! în definitiv, 4m = 400 cm… Aer în piept si — la aterizare — împarti socul pe toate membrele. Soarta îl favorizeaza totusi, putea sa se fi aflat cu un etaj deasupra, nu? O idee! Ce-ar fi sa încerce evadarea pe celalalt sens al verticalei? Pe unde? Trei posibIIItati:

1.Scara de incendiu.

2.Pe horn, prin soba de teracota.

3.Pe burlan.

A, dar nu mai e o secunda de pierdut! Se aud pasi. Usa se deschide si… îsi face aparitia temutul OM ÎN HALAT ALB, înarmat cu… brrr!

Zdup! Primul salt e pe pervazul ferestrei! Al doilea —se afla pe acoperis! Al treilea — e în nucul de dincolo de gard!
Balans… Vîjjj! Cade? Da! Dar pe un cal gata înseuat. Dii !
Un gard… Hop! Un zid… Hooop! Dii! Para-para-param!:
A alunecat saua? Nu-i nimic, se va tine de coama… Adica de coada… Un autobuz? Perfect. Ptrrr! Va sari din goana calului exact pe trapa de aerisire… Turisti straini!

— Oh! Etes-vous Jean Marais?
—You are Kirk Douglas!
—Fantomas! Stop! Toata lumea coboara. Vorba! Sofer… laaeroport! Avionul a plecat? Nu, ruleaza pe pista dedecolare.
Perfect! Îi iesim în fata! Vîjjj, gata, l-am apucat! Acum n-are decît sa-si retraga trenul de aterizaj. Dar ce-i asta? De ce se afla deasupra marii? E cursa internationala! Nu-i nimic, va sari. Plonjon, ultima sansa. în valuri se zbenguie un delfin, îl va apuca de ureche… Drace! Se scufunda! E submarin!
Salt în apa. Pleosc! Si-acum înoata, baiete! Mars, rechinulel
Nu vrei? Treaba ta! Spinteca-l, Jenica! Vezi ca ai o lama în carnetul de elev. S-a carat, javra. Dar ce-i asta? Ce se aude? S.O.S.! S.O.S.!
Aha, se scufunda un vapor! Cetateni, nu va pierdeti cumpatul!
Agatati-va de mine… întîi copiii, batrânii, femeile… Faceti un lant, va trag eu cu o mina. Cu cealalta o sa tin vaporul sa nu se scufunde! Asa… copacel-copacel… înca 12 ore, si intram în port… Am ajuns! Ura!! „Editie speciala” cu dînsul, cu micul erou… Aplauze, flori, gazetari, fotoreporteri, opera-tori si, deodata, UN OM ÎN HALAT ALB, înarmat cu… brrr!

—Dumneavoastra? îngaima Jenica pierdut.
—Medicul.
—De… de… de ce?
—Poate v-ati zgîriat… Am pregatit totul. Un fleac, o mica întepatura antitetanica…
—Nu! Nu vreau! Nu, lasati-ma! De ce-am fugit eu atîta cu calul, cu avionul, cu submarinul… De ce m-am batut cu rechinii? De ce?
—Într-adevar, de ce?
—D-aia! Ca sa scap de injectie la scoala. Nu, va rog, nu vreaauuu…
Aau… au… a! A… a… asta a fost?

Asta a fost.
—Cum ma cheama? Jenica. Mi se spunea Fantomas.

REVELION

TOTUL DECURGEA DIN FAPTUL ca de data aceasta tineam cu orice pret sa fiu atent. Nu stiu cum sa exprim starea aceasta, dar nu se poate sa n-o cunoasteti. Sa ma explic! Cînd te gîndesti, sa zicem, la vacanta, asta este ceva foarte clar, ca statia terminus a unei calatorii, de exemplu. Eu pot în orice zi a anului, daca vreau, chiar la 15 septembrie, sa ma si imaginez în vacanta. E ca si cum mi-ar fi dor de un bun prieten de care m-am despartit. E ceva neclar în asta? Sau: m-am despartit de mare, cu sase-sapte luni în urma. Tin minte si acum gustul trist al ultimei bai, pot sa va vorbesc despre ultimii pasi pe nisipul plajei si — chiar daca afara acum ninge — n-am nici o dificultate în a-mi închipui ce va fi peste sase-sapte luni, în prima clipa cînd, azvîrlindu-mi valiza lînga catargul taberei, o s-o iau razna, despicînd briza sarata, spre malul marii. Uite, simt de pe acum cum trosnesc scoicile sub talpa mea goala… Pot sa dau si alte exemple, dar cred ca e de ajuns. Ce vreau sa spun?

Ca în toate situatiile legate de ce va fi, de ce se va întîmpla, imaginatia mea functioneaza cu precizie, aproape ca si cum as citi o scrisoare pe care eu însumi mi-as fi expediat-o. în toate, afara de una: revelionul. Cuvîntul acesta mi-e foarte drag si totodata, oarecum strain, apropiat, dar solemn, dorit, dar înfricosator.
Cuvîntul suna ca o galerie cu bolti peste care s-a lasat întunericul. Ei da, acolo, undeva, la capat, la ultima treapta, se afla El, Revelionul…

Si eu nu pot îndrepta lanterna pîna acolo, caci la distanta nu se vede nimic, iar pîna la capat n-am fost niciodata. De ce?
Pentru ca, de fiecare data, cînd mai era o singura cotitura, un singur pas, cînd toata lumea, atîtata, se ridica, înalta paharele si, pregatindu-se sa ciocneasca, spunea: „Vine, se apropie, mai e un picat!” eu adormeam. Ca în povestea cu merele de aur, ceva ma toropea deodata, si auzeam totul parca de sub un balot: strigate, pupaturi, brusca explozie de veselie. Toata lumea pasea ca pe un covor miraculos ivit sub picioarele tuturor, iar eu
faceam eforturi disperate sa nu adorm, adica sa nu fac ceea ce fac zi de zi si în aceasta noapte, pentru ca e REVELION, si nu puteam, nu puteam, nu puteam…

Astazi, însa, azi 31 decembrie, în aceasta zi pe care o vad, o pipai, nu se va întîmpla asa. Ziua aceasta de 24 de ore va fi în întregime a mea, pîna la ultimul ei strop. O voi tine în mîna. ca pe o funie, strîns, moment de moment, de dis-de-dimineata pîna a doua zi în zori. Astazi ma intereseaza numai si numai acest lucru, timpul acestei zile, fir cu fir, si voi fi la fel de atent ca atunci cînd, dupa un an, revad plaja, sau o livada, sau rîul de la tara…
E drept, am si treburi, ca toti ceilalti. în aer e ceva ciudatf toti alearga care încotro, zoriti ca în nici o alta data si, nu stiu,, parca aceasta alergatura, acest zor e însasi sarbatoarea. Eu am o lista scrisa: cumparaturi, vizite, telefoane, maruntisuri, mereu tai ceva si completez ceva, la fiecare punct sunt subpuncte, alerg, alerg…
Uite, e seara, s-au aprins luminile, revelionul paseste deja undeva, în lume, în Kamciatka, de pilda, dar noi mai avem cîteva turnante, noi alergam, alergam… Costumul, piperul si mustarul, biletelele de placinta, scobitorile… suna telefonul.
—Ionele, du-te tu!… Felicitarile si telegramele… tovaraseidiriginte i-ai scris?… Cuptorul duduie, o damigeana s-a spart… sifoanele le-ai umplut?
—Da, mama!

—Atunci scrie biletelele pentru musafiri… Dar ce, casti?
Si revelionul paseste undeva în lume… se apropie, se apropie…
Eu sunt zorit si… casc, casc…

Vin musafirii. Ce spun? Acelasi lucru:

—Vai, ce baiat mare! O sa ramîi cu noi de revelion, nu-i asa? Mai e o ora si…
— Oaaah!
—Tii, ce-a crescut!!! Un barbat adevarat… Dar ce? Casti?
—Oaaah!
Aud REVELIONUL… îl aud din ce în ce mai clar si mai… Înabusit, ca si cum ar calca pe un covor asternut acum sub picioarele tuturor… Primii pasi. Mai e o treapta… una singura… si… Îl aud… Revelionul e aproape, e dincolo, în sufragerie…
Si eu în dormitor. Dorm… Oaaah! La anul si la multi ani!

A SE FERI DE UMEZEALA!

ERA UN ROBOT EVOLUAT, O MINUNE A CIBERNETICII. De cînd inginerul gasise ca valoarea logaritmului K si coeficientul entropiei este egal cu sigma minus logaritmul lui Pai, înlaturînd astfel orice indice H (indicele dezordinei, spaima robotilor), masina începuse sa-si merite denumirea de FACTOTUM 10.
Prin ultimele experiente, inginerul îl înzestrase cu posibIIItatea de a se exprima, fixîndu-i în memorie absolut toate cuvintele limbii române, potrivit ultimei editii a Dictionarului Limbii Române Contemporane, a dictionarelor enciclopedice, a dictionarelor de arhaisme, provincialisme si neologisme. Se putea afirma ca munca filologilor si lingvistilor nu fusese mai prejos decît aceea a tehnicienilor, asa încît, dupa parerea unanima, nici un singur cuvînt sau expresie a limbii române nu ramasese neînregistrata în memoria lui FACTOTUM 10. Cele doua volume ale gramaticii le memorase în 10 secunde si 2 zecimi, în timp ce juca pionii într-o aparare Karo-Khan cu campionul de sah al tarii. La mutarea nebunului pe e5 stia si Ortoepica si-si ruga partenerul sa-i aduca Semantica. Nici n-apucase sa zica primul „sah”! cînd limba româna nu mai avea secret pentru el. Da, era un robot evoluat, însa totodata modest; de aceea cînd inginerul îi comunica voios ca a doua zi urma sa faca demonstratii publice de limba si gramatica româna la Pavilionul de Experimentare, FACTOTUM 10 îl ruga sa mai amîne cu o zi. Si totodata îi ceru voie sa citeasca macar o data cele un milion patru sute de mii de volume din Biblioteca Academiei.

Ceea ce si facu, citindu-le în timp ce-si mînca portia zilnica de ulei cu parafina. (Era un obicei prost, pe care-l pastrase de cînd era mic si purta abia numele de FACTOTUM 1.) Nu se grabea înca sa dea ochii cu publicul. Nu voia sa aiba nici un risc, si inginerul nu se împotrivi. Experienta îi dovedise ca FACTOTUM 10 nu este nici capricios si nici timid, ci doar un robot cît se poate de exigent cu sine însusi. De aceea, consimti sa amîne cu
24 de ore evolutia robotului, si pleca sa anunte acest lucru ziarelor, nu înainte însa de a-i fixa pe piept anuntul foarte important:

A SE FERI DE UMEZEALA! Caci daca indicele H constituia, ca sa zicem asa, virusul sau intern, umiditatea era, înca de pe vremea cînd purta scutece, cel mai primejdios agent extern. Aducea gripa. Si stiti si voi cît mai valoreaza o masina gripata!

Robotul ramasese, asadar, singur. Dar nu pentru a reciti înca o data cele un milion patru sute de mii de volume, cum s-ar fi putut crede la prima vedere. Facu si acest lucru, e drept, dar numai pentru ca în mintea lui de robot evoluat se ivise o idee.

O idee absolut fireasca pentru prestigiul sau, de care era constient. Voia ca, în lipsa inginerului, sa verifice el însusi, înaintea confruntarii cu publicul, ceea ce stie si ceea ce poate la limba româna; sa aiba, cu alte cuvinte, o discutie de antrenament.

Ideea îi venise cînd, facîndu-si siesta, zarise pe geam, nu departe, doi copii discutînd pe o banca.

„Ce-ar fi, îsi zisese, sa-mi fac un autocontrol al cunostintelor?”
Inginerul plecase… Copiii erau tot pe banca si pareau ca vorbesc din ce în ce mai înfierbîntati. Afara era senin, o boare primavaratica se juca prin tufisuri si, privindu-si ceasul de la mîna, FACTOTUM 10 observa umiditatea: 0,01. Excelenta! Nu era deci nici un risc. Iesi, asadar, si pentru a nu-i speria se apropie tiptil de cei doi. în focul discutiei, copiii nu-l zarira.

„E mai bine asa. O sa vorbeasca nestingheriti, iar eu trec pe autocontrol”, îsi spuse robotul, si degetele îi tremurau de emotie pe snurul care îl mentinea în priza.

Cei doi rîdeau tare si de abia dupa cîteva minute robotul întelesese ca-si povesteau un film care le placuse grozav.
—Haios era, ce zici, suflete?
—Misto, ba!
—Ce caft îi capacea la gioale. Te-ai prins?
—Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tarsanit un flit între felinare?
—Esti nasol. Pai nu i-ai ginit moaca? Ce caramida avea!…
—Lasa-te de cioace…

—Ete, iordanistu’!… Pai bine, ba, fata de ginere mort…

Dar nu mai continua. Zise doar pe soptite;

—Babacu’! M-am uschit…

Robotul ramasese cu gura cascata. îsi scutura apoi brusc capul si, cu o viteza nebanuita la greutatea Iui, o zbughi în laborator. Dar nu se linisti. Continua sa-si smuceasca din ce în ce mai tare capul ca si cum o viespe i-ar fi patruns în creierul lui electronic. Si, într-adevar, ceva
bîzîia îndracit între mIIIoanele lui de celule fotoelectrice… O forta extraordinara îi apasa creierul, firele acestuia zbîrnîiau si vibrau gata sa plesneasca. De undeva, poate din coeficientul sigma, începu sa iasa fum. Avertizorul automat intra în functiune, umplînd cu vaierele sale încaperea, dar robotul, desi stia aceasta de la vîrsta de 5 secunde, nu smulse snurul din priza. Dimpotriva. Se conecta la sursa de 1000 de megawati. Acum, creierul sau scapara si de sub calota de duraluminiu explodau parca niste rachete multicolore. Supremul avertisment! Dar nici de data asta robotul nu
reactiona. Cu întreaga lui energie, cu formidabila lui energie, scormonea cu febrilitate cele mai tainice unghere ale memoriei sale.

„Nasol? Haios?? Misto??? N-am auzit!”…

Cu o viteza de neînchipuit tria mIIIoane de carti citite, sute de mii de fise, fotocopiile tuturor dictionarelor…
„Sanchi? Cioace?? Gioale??? Nu cunosc…”
Sorta înfrigurat ultimele cotloane ale memoriei, unde i se fixasera arhaismele si provincialismele, combina apoi într-o suprema încordare arhaico-provincialismele si, cînd nu gasi nici asa nimic care sa-l lamureasca, ofta din rarunchi:

„Si, totusi, era ceva în româneste… Asta dupa gramatica…
Dar ce? Ce?…” Si cînd în laborator era numai fum, se prabusi pe un fotoliu si suspina amar: — sunt un incapabil!…
Si plînse.
Primele lacrimi sfîrîira pe obrajii lui înfierbântati si se evaporara.
Celelalte însa curgeau, curgeau la vale. Si cînd se oprira pe tablita cu anuntul fatal, robotul devenise rece. Tragea sa moara. Umezeala lacrimilor îl daduse gata…

Asa l-a gasit inginerul. Cînd, în sfîrsit, reanimat, FACTOTUM 10, cel mai evoluat robot, îl prinse de mîneca si-i vorbi:
—De ce nu m-ai lasat sa mor? Nu sunt bun de nimic… Ti-ai jertfit talentul si tineretea cu mine, ai pierdut mii de nopti sa calculezi si sa descoperi valoarea lui minus sigma, ti-ai pus atîtea nadejdi în mine, si eu… eu…
—Tu?
—Eu nu stiu nici cît stie un copil de 12 ani. Stiu sah, calcul infinitezimal, pun diagnosticul oricarei boli… Credeam ca stapînesc întregul tezaur al limbii române.
—Si nu-l stapînesti?
—Nu. Vorbeau doi copii în curte si nu întelegeam nimic…
Ici, colo, pricepeam si eu cîte un cuvînt. Si asta ma descuraja si mai tare… încolo, nimic… Nici nasol, nici misto, nici
cioace, nici gioale…
—Si de asta plîngeai?
—Da, suspina robotul si era gata sa dea din nou apa la soareci, daca inginerul n-ar fi izbucnit în aceeasi clipa într-un hohot nestavilit de rîs. Cînd, în sfîrsit, putu sa vorbeasca, zise ferm, dar blînd:
—Dar asta nu e limba româna, prostutule!
—Dar ce?
—Nimic! Gunoi…

A doua zi, FACTOTUM 10 trecea toate probele într-un chip stralucit. Primise felicitari si certificate din partea tuturor savantilor, iar lumea se raspîndea spre iesire, cînd lînga soclul robotului se oprira doi copii. îl privira îndelung, apoi unul dintre ei fluiera admirativ.

—Misto!
—Haios! adauga celalalt.

În clipa aceea, robotul izbucni în rîs. Rîdea atât de tare, încît hohotele sale umpleau de vuiet imensa sala. Era înfricosator acest rîs…

— Uscheala! mai apuca sa zica unul si o tulira amîndoi spre iesire. Dar robotul rîdea, rîdea în continuare. Si deodata se opri brusc. Robotul rîdea cu lacrimi, si iarasi umezeala îl dadu gata!
Dar inginerul nu se alarma. Rîdea si el cu lacrimi…

O POVESTE PLICTICOASA

GREU E SA FII BUNIC! în primul rînd sa stai mereu — asa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda tribuna, orice ati zice). în al doilea rînd sa-ti tremure vocea, în al treilea rînd, dupa ce ca-ti tremura glasul, sa tot spui si sa spui la povesti, în al patrulea rînd sa ai cel putin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rînd — în al cincilea rînd, dar ce sa ma amestec eu? La urma urmei, nu sunt decît loctiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeste nimeni. Asadar, eu am un nepot. Nu-i sunt bunic, pentru ca îi sunt doar unchi. Si de vreo doua zile ma aflu în vizita la parintii nepotului meu.
— O, ce bine ca ai venit — m-au întîmpinat ei — o sa aiba cine-i spune povesti lui Mirciulica. „Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit si chiar bucuros. Daca ai un nepot, n-ai decît sa-i spui povesti.” Si, în prima seara, apropiindu-ma de gura sobei care duduia — înfricosat sa nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat sa-i povestesc.

Mirciulica statea cu fruntea pe genunchii mei. Pacat ca n-am facut o poza. As fi pus-o drept coperta pe o carte din care n-am scris decît titlul: „Bunic la 13 ani”.

Am început sa-i povestesc. Stiti, voiam sa-i fac o impresie buna. N-o sa-mi luati deci în nume de rau daca, scotocindu-mi creierul în cautarea celei mai reusite povestiri ale mele, am început sa-i povestesc una de… Petre Ispirescu.

—A fost odata ca niciodata, am început cu glas tremurator… A fost odata o fata frumoasa si harnica…
—A fost? Acum nu mai este?
—Nu, puisorule, acum nu mai este.
Am simtit ca ceva nu e în ordine. Mirciulica a lasat buza în jos. M-am uitat cu teama sa nu si-o friga de plita.
Am auzit o sfîrîitura, apoi înca una, si am tresarit. îi curgeau lacrimile pe soba.

— Si de ce nu mai este fata harnica si frumoasa? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.
— Bineînteles. E tare mult de atunci.
—Nu vreau sa moara! a tipat baietasul deodata, si pe fata lui mica se citea o asemenea tulburare, încît m-am speriat si, uitînd pentru moment de Petre Ispirescu, am adaugat:

—Bine, atunci n-a murit…
— Ce bine îmi pare… ca n-am murit… a oftat bucuros Mirciulica.
Acum zi-i mai departe.
—Si fata harnica si frumoasa avea o mama vitrega…
Iar a clipit Mirciulica, încruntîndu-se:
—De ce avea o mama vitrega?
—Pentru ca mama ei buna murise…
—Da? Nu vreau sa moara… Nu vreau! Nu vreaaau!

— Bine, dar întelege-ma, daca nu moare mama buna, nu poate sa aiba o mama vitrega. E clar!
— Si de ce sa aiba o mama vitrega?
—Pentru ca daca n-are o mama vitrega, n-o mai alunga nimeni de-acasa, în lume… …….
—Pe cine?
—Pe fata cea harnica si frumoasa.
—S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el sa urle atât de tare, încît mi s-a facut si mie mila de fata cea harnica si frumoasa…
—Fie, am zis. îi spun alta poveste, sunt doar atîtea… Am început: A fost odata o fetita cuminte. O chema Scufita Rosie.
Si bunica ei care locuia într-o padure era tare… adica, cum sa spân, era bolnava…
—Nu vreau sa fie bolnava, mi-a poruncit baietasul.
—Nici nu era bolnava rau. Mi se pare ca avea o gripa — adica nu, am schimbat repede diagnosticul, vazînd ca Mirciulica nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, stranuta si îi curgea nasul… Atîta tot…
—De ce sa-i curga nasul? Trebuie sa-i curga nasul?
—Da. Pentru ca altfel fetita nu se duce în padure sa-i duca bunicii un ceai fierbinte, si nu se întîlneste cu lupul, si n-o manînca lupul, am izbucnit la capatul rabdarii.

—Foarte bine. N-o manînca lupul, se bucura, batînd din palme, Mirciulica. Spune mai departe!
De data asta am început sa lacrimez eu.
—Draga Mirciulica, crede-ma, nu se poate sa n-o manînce lupul.
Pe cuvîntul meu ca nu se poate. Cel mult, stiu eu, sa nu-si ascuta prea tare dintii, sau sa se faca, mda, sa se faca doar ca n-o vede si sa treaca pe lînga ea… Dar nu, trebuie sa o vada…
—Bine, o vede.
—Dar daca o vede, o manînca…
—Atunci sa n-o vada…
Încurcata afacere. Simteam ca-mi crapa teasta. Ce sa fac?

Ma framîntam leoarca de sudoare. Sa-i spun povestea cu cei doi copii rataciti? Nici vorba. Parca o sa vrea Mirciulica sa se rataceasca?
Atunci cu caprioara ranita. Nici asta.

— Uite ce e, Mirciulica. Am sa-ti spun o poveste cum îti place tie. Dar mîine seara… Acum am nitica treaba. Bine?
Baiatul a mormait nemultumit, dar a plecat la culcare. Am plecat si eu. N-am închis ochii toata noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mîncare. M-am rotit în jurul mesei pîna ce-am ametit, dar în sfîrsit, spre seara, gasisem ce sa-i povestesc…
L-am chemat la gura sobei si, legat cu o prisnita la cap, am început:

— A fost odata, si mai este si acum, o fata, pe nume Ileana Cosînzeana. Si Zmeul n-a rapit-o… iar Fat-Frumos o cauta peste tot, dar pentru ca ea nu fusese rapita, el n-o gasea nicaieri… A colindat Zmeul toata lumea, numai acasa nu o cautase!… Putea sa-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea ca Ileana este acasa. Si într-o zi, s-a întîlnit cu Zmeul. Si Zmeul i-a rugat sa-i taie capul.
Dar Fat-Frumos, nici gînd. Ba, dimpotriva, i-a dat sapte antinevralgice pentru cele Sapte capete, daca l-or durea vreodata.
Pe deasupra i-a mai dat si adresa unui medic si a plecat mai departe. Si s-a întîlnit cu Zgripturoaica… Era o zgripturoaica foarte cumsecade, care i-a dat un ulcior cu apa vie, spunîndu-i:
— Sa stii, Fat-Frumos, ca n-o sa ai nevoie de apa vie pentru ca nimeni n-o sa te omoare niciodata.
Si ospatat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat si un faras pentru jaratic, daca o sa i se faca foame calului…
Si a mers Fat-Frumos mai departe, pîna s-a întîlnit cu Muma Padurii. Era o batrîna foarte simpatica si cu chef de vorba, ca toate batrînele…

—N-ai vazut-o pe Ileana Cosînzeana? a întrebat-o Fat-Frumos.

—Nu, fatul meu. Probabil ca este acasa.

Fat-Frumos s-a înapoiat acasa si a gasit-o pe Ileana Cosînzeana plîngînd amarnic: i se arsesera placintele.

— Nu-i nimic! a strigat Fat-Frumos. Asa îmi plac placintele. Arse. Mirciulica nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi batea biruitor.
Ma simteam gata sa devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lasam sa tremure si cautam zadarnic barbasa mi-o mîngîi, ca orice bunic. În sfîrsit, mi-am înaltat vocea si am ispravit:

—Si au facut nunta mare, mare, si traiesc desigur si astazi, pentru ca n-au murit… Ei, l-am întrebat repede, cu fata luminata: ti-a placut, nu-i asa?

Mirciulica m-a privit lung, apoi a plescait din buze dispretuitor:

— Plicticoasa poveste! Plic-ti-coasa!
Si mi-a întors scîrbit spatele.
Uf, greu e sa fii bunic!

POVESTE CU UN COCOS

DE BUNA SEAMA, ÎN DIMINEATA ACEEA de iulie, cocosul se trezise cil coada în sus. Caci, de cum lasa trîmbita si sari din cotet, gainile îl auzira cîrîind:

—Asta-i curte de gaini? Maidan, nu alta! M-am saturat….
De-abia ieri dupa-masa l-am rugat pe curcan s-o mature. Si-a dat, saracul, toata osteneala. Si acum are febra musculara. Iar azi, poftim! De cîteva zile nici nu mai ai unde calca de murdarie…

Creasta îi scapara de furie. Gainile îl priveau înfricosate, ferindu-se din calea lui. în sinea lor îi dadeau dreptate: da, tînarul stapîn îsi cam facea de cap… Venise de o saptamîna.
La bunici, si de atunci ograda, linistita lor împaratie, era în fiecare zi lovita parca de cutremur. Ce-i drept, bunica îsi rugase nepotelul sa se mai linisteasca, iar bunicul se si rastise de cîteva ori la el.

—Eh, porunca de bunic, zîmbise nepotelul. Si pe urma, aici e la tara, pot sa-mi fac de cap: nici tu administrator, nici tu comitet de bloc. Vacanta!

—Ce? N-am dreptate? tipa cocosul din nou. Sigur, adauga, el dispretuitor, taceti, n-aveti curajul sa-l suparati pe tînarul nostru stapîn, va stiu eu… Ati fi în stare, daca v-ar cere-o, sa-i faceti oul patrat si învelit în celofan sau gata fiert si taiat felii… Treaba voastra! Bodoganea întruna, masurînd cupasi mari curtea.

— Priviti ce mocirla! Tînarul nostru stapîn a rasturnat butoiul cu apa de ploaie. A curs apa ca într-o problema de aritmetica cu hectolitri. Dar eu vreau curte uscata! Ce? A auzit tînarul stapîn ca as fi cerut postul de ratoi???
Cocosul se plimba din ce în ce mai posomorit.

— Bine ca cel putin nu mai face taraboi, îsi cârâira la urechecîteva gaini.
Dar tocmai atunci cocosul începu sa tipe atât de tare, încît va sfatuiesc sa cititi mai departe povestea cu vata în urechi!

— Alaltaieri, va amintiti, nu? Tînarul nostru stapîn afost vînator. Vînatoarea a tinut din zori si pîna seara. Priviti pretutindeni sagetile de sindrila si sipca cu care a început vînatoarea de…. hipopotami. Caci între orele 14 si 16 eu am fost hipopotam, stiti bine… Priviti si ghiulelele cu care voia sa ma rapuna… De toate calibrele: cartofi, ridichi, dovleci, castraveti risipiti prin toata curtea. Ieri, tînarul nostru stapîn a fost zidar.
Ce-a zidit, nu stiu. În schimb, nimic n-a mai ramas nedarîmat.
Se opri încruntat.

— Astazi pun pariu ca o sa vrea sa fie sef de trib si o sa aiba nevoie de penele noastre ca sa se împodobeasca… Dar eu — aici glasul începu sa-i tremure —eu nu mai pot… Adio, fetelor, ma duc la bucatarie. Decît hipopotam viu, mai bine cocos mort.
Gainile nici nu mai avura timp sa mai dea alarma, cînd cocosul se napusti pe usa bucatariei si, dintr-un salt, se cufunda în oala ce fierbea pe plita.

„Ia te uita ce curat e în oala!” fu primul sau gînd. Si în cuptor era curat. Cartofii ce îl împrejmuiau miroseau frumos, erau rumeni si asezati cu grija pe doua rînduri. Cînd, în sfîrsit, se pomeni pe tava, în mijlocul mesei, uimirea cocosului fu netarmurita.
Fata de masa era alba, farfuriile stralucitoare, paharele sclipeau. „Cîta deosebire, cugeta cocosul, si parca începea sa regrete gestul facut. Daca totusi tînarul stapîn s-a îndreptat?”

Deodata însa, chiar în fata lui, se aseza singur la masa tînarul stapîn. Apuca cu degetele murdare o aripa aflata în tava. O plimba un timp ca pe o muzicuta între dinti, apoi o azvîrli pisicii, pe covor. Cele cinci degete de la mîna stinga se întiparisera pe fata de masa, în timp ce degetele mîinii drepte se încleiasera pe pahar. Peste o clipa, cu o mîna scormonea în gramada de cartofi prajiti, iar cu cealalta se balacea în paharul cu apa.

Cocosul simti ca i se face negru înaintea ochilor cînd, deodata, auzi vocea tînarului stapîn. Striga la bunica din bucatarie:

— Bunico, felul doi, ca ma grabesc! Dupa-masa ma fac sef de trib! Am sa smulg de la fiecare gaina cîte cinci pene, iar de la cocos zece!
Atunci cocosul nu mai putu rabda. Se ridica din tava si o lua la goana.

— Nu, orice s-ar întîmpla, urla el, nu mai pot ramîne în casa asta nici mort!
Eu l-am întîlnit în vitrina racitorului de la Restaurantul Garii. Se mai racorise putin, dar era tot furios. Avea tocmai de gînd sa ia bilet de tren pentru Predeal, ca sa-si linisteasca nervii.

L-am luat cu mine.

UN MAMIFER NEVERTEBRAT

SE ÎMPLINESC CINCI ANI DE CÎND în pasnica cladire a Muzeului de Stiinte Naturale din scoala poposise un lup. Bineînteles,, împaiat. Si pentru ca nu încapea pe rafturile vitrinelor alaturi de bufnite si iepuri, fu instalat pe o masuta în mijlocul muzeului. Masiv, zbîrlit, si parca alergînd cu botul întredeschis, temutul carnivor, devenit în mod fatal prin împaiere ierbivor,. astepta, cum s-ar zice — si de data asta se potriveste — cu limba scoasa, orele de zoologie. De altminteri nici nu-i era dat sa astepte prea mult, pentru ca în program erau doua ore saptamînal de zoologie, iar în scoala erau nu mai putin de trei clase care faceau zoologie. Asa încît, în afara repausului duminical,, lupul nostru se întîlnea în fiecare zi cu micii zoologi. Si pe atunci, îmi amintesc prea bine, aceasta piesa animala cu numarul de inventar 1643 era mîndria lor. La început copiii îl mîngîiau
pe ceafa, pe spinare, apoi vazîndu-l perfect domesticit devenisera mai îndrazneti. Cîtiva îi numarara coltii, altii, mai putin curajosi, îi încercara soliditatea cozii, în sfîrsit, nu putini se aratara curiosi sa cunoasca mai îndeaproape tainele împaierii»
Un briceag bine mînuit le deschise calea spre maruntaiele de zegras… N-as putea expune la zi progresele facute de curiosii nostri de-a lungul anilor, si de-a latul lupului, dar niste hîrtii pe care le am în fata marturisesc de la sine neobisnuita meta* morfoza a fiorosului vertebrat. sunt mici extemporale cu temaj
„Descrieti piesa nr. 1643 din Muzeul scolii noastre”. Iata-le în ordine cronologica:

1965 (un an dupa data aducerii lupului la muzeu):

„Piesa pe care o vedem este un mamifer probabil vertebrat, cu foarte putin pâr la ceafa si fara coada. N-as putea spune cu ce se hraneste. în stomacul sau se gaseste nitica iarba de mare, niste cuie si chiar o manusa. (Sa fie oare lupul care a înghitit-o pe Scufita Rosie?) în orice caz, mi asemenea animal nu se gaseste în pozele din manual”.

1966 (a mai trecut un an): „Lipsit cu desavîrsire de fulgi, par sau piele, fara dinti, cu doua picioare si cu o cusca toracica foarte dezvoltata de o parte si de alta a vertebrelor dorsale, animalul pare sa fie o pasare. Eticheta lipseste. N-am gasit însa ceva identic
în nici un atlas zoologic”.

1967… „Luînd în consideratie sira spinarii foarte lunga — terminata cu un craniu turtit ce nu poate fi de pasare, deoarece nu are cioc, socotesc ca avem în fata o forma neobisnuita de sarpe. N-am mai vazut ceva asemanator în alte muzee…”

1968… „E un animal nevertebrat, fara a fi însa o molusca, deoarece prezinta unele cartilagii. Cred ca asa ceva nu mai exista în fauna tarii.”

1969… Din acest an n-am nici o hîrtie. Nici n-ar fi cu putinta,într-un eventual extemporal nu s-ar mai scrie ca altadata: „Nu exista în manual, în alte muzee sau în fauna târii”, ci doar atît: „Nu mai exista”. Punct.

În schimb am vazut o alta hîrtie. A noului administrator al scolii. Suna asa: „… si deoarece piesa cu nr. 1643 (reprezentînd potrivit inventarului un lup împaiat) a fost, dupa toate probabIIItatile, distrusa de soareci, care l-au ros în întregime, inclusiv eticheta, va rugam sa ne trimiteti de urgenta o echipa de deratizare…”

Echipa a venit, dar n-a gasit nici un rozator. Doar unul împaiat în vitrina.
Administratorul a cazut pe gînduri.

— Va sa zica nu sunt soareci… Atunci cine a putut sa distruga o piesa de muzeu? Cine? Spune si dumneata, ca esti mai vechi în scoala.
Noul administrator se mai framînta si azi si n-a renuntat la gîndul sa cheme o alta echipa de deratizare. Mai priceputa.
Eu tac, caci mi-e rusine sa-i spun adevarul. Si poate nici nu m-ar crede.

Nici nu e de crezut de altfel: elevii nu distrug bunul obstesc.
Nici eu n-as crede asta, dar am hîrtiile în mîna: 1965, 1966, 1967… Bine, le rup… Poftim! Dar despre asa ceva n-as vrea sa mai aud… E jalnic si caraghios totodata. Auzi! Un mamifer nevertebrat?! Hm…

IMAGINATIE CREATOARE

OFICIAL ERA ÎN VACANTA DE 24 DE ORE. Pentru el însa, pentru Emil, vacanta începea abia peste 2 ore si… 18 minute. Odata cu plecarea trenului din Gara de Nord. Doua ore si 18 minute? Enorm! Mai ales cînd locuiesti la o azvîrlitura de bat de gara si cînd, pe deasupra, totul era pregatit din ajun: valiza, plasa cu mîncare, cartonasul cu adresa locului de destinatie (parca n-ar fi stiut-o chiar daca ar fi fost si trezit din somn!): Valea Izvoarelor, a sasea statie, ulita mare, a doua casa pe stînga de lînga scoala, o fîntîna de piatra, o lavita si un nuc batrîn, pe care era tintuit numarul… din tabla: 264.

Si parca n-avea sa-l astepte în gara prietenul sau, Costel Bigica, bunul sau prieten cu care se cunoscuse în urma cu un an la mare, în tabara de la Navodari? îi pastrase toate scrisorile si toate se încheiau cu rîndurile-: „Draga Emil, vino la mine
îndata ce iei vacanta! Dupa vreo doua-trei saptamîni o sa ne întoarcem împreuna la Bucuresti! Bine? Al tau… Costel”.

Si iata, sosise vremea! Adica nu, mai erau 2 ore si 17 minute… Uf! Baiatul nu-si mai gasea astîmparul. Ce putea sa mai faca sa treaca timpul? Sa numere tramvaiele care treceau în sus si în jos? Sa dezlege cuvinte încrucisate? Sa deseneze? Si, deodata, dadu cu ochii de caietul de limba româna. Nu trecusera nici doua zile de cînd tovarasa învatatoare le spusese:

— Prima tema pentru prima ora… în toamna: „Cum am pe trecut vacanta”. Ura! De ce sa astepte pîna la toamna? Avea timp berechet: 2 ore si 13 minute pîna la plecarea trenului. Ei bine, într-o ora va termina tema! într-un minut titlul era scris, apoi… apoi Emil se opri.

Nu mai fusese niciodata la tara. Niciodata! Ei si? Citise doar atîtea lucruri în carti si în ziare! Si, pe urma, nu strabatuse cu trenul sau autobuzul atîtea sate? începu sa scrie:

„Prima data eu am ajuns în Gara de Nord. Acolo era o forfoteala grozava, oamenii se grabeau care încotro, megafoanele anuntau sosirea si plecarea trenurilor.”

— Ajunge, îsi zise, doar n-am sa-mi petrec vacanta mare în gara.
Continua sa scrie: „Curînd, trenul s-a pus în miscare. Drumul a fost ca un vis si am ajuns cu bine în comuna Valea Izvoarelor.”

— Acum va trebui sa descriu putin natura, asa cum se obisnuieste! „Cerul era albastru. Iarba era verde” Reciti si plescai din buze nemultumit:

— Asta e ca în clasa întîi. Dar în iarba, dar pe cer nu se afla nimic? Sa ne ocupam putin de iarba… Ce poate fi în iarba? Niste boboci de gîsca? De ce nu?
Scrise: „în iarba verde misunau niste boboci de gîsca mici si pufosi, care…”

— Ce fac bobocii de gîsca? Macaie? Tt! Asta fac ratele… Necheaza? Nu! Mugesc? Behaie? Ce fac gîstele, domnule? se întreba cu glas tare baiatul si nu gasea nimic. Poate pentru ca era grabit, poate din pricina zgomotului tramvaielor.

—Stai! Am gasit, se lumina Emil, si fara sa mai stea pe gînduri adauga:… „care faceau zgomot. Pe cerul albastru zburau
berze care…”

— Si berzele ce faceau? Ce fac ele cînd zboara pe cerul albastru? Ciripesc? Parca nu… Guita? Oracaie? Nici într-un caz!
Atunci?
Privirea i se opri asupra propozitiei de deasupra. Ura! A gasit! Continua: „…zburau berze care faceau zgomot.”
Mai departe. Ceva despre cîine! „Cîinele lui Costel…” Se opri din nou:

—Cum se spune cînd o javra se bucura? Ce face cîinele cînd da din coada? Chiuie? Sare într-un picior? Cam greu… Este un cuvînt, precis este! se chinuia baiatul cu ochii la ceas, dar nu-l gasea.
Si deodata se linisti. nu-l gasise odata? Scrise: „Cîinele lui Costel facea zgomot.” Bun!

—Acum înca un element… Closca cu pui! La tara sunt closti? sunt! Si ce fac ele? Closcanesc? Parca asa ceva, dar nu sunt sigur. Si puii? Puiuiesc?! Parca, parca! dar nu mai avea timp sa verifice. Atunci? Simplu!

Scrise: „O closca cu pui facea zgomot.”
Perfect, acum va încheia. Îsi aminti o fraza care îi placuse mult si pe care o tinea minte cuvînt cu cuvînt.
—Asta o sa-i placa mult tovarasei învatatoare!
Începu un alineat nou si scrise: „Pretutindeni domnea o liniste poetica si adînca. Se auzea cum creste firul de iarba.” Punct. Valiza si… fuga la gara. Mai erau 15 minute.
Pe masa ramase caietul deschis:

„În iarba verde misunau boboci de gîscâ mici si pufosi, care faceau zgomot. Pe cerul albastru zburau berze care faceau zgomot. Cîinele lui Costel facea zgomot. O closca cu pui facea zgomot.

Pretutindeni domnea o liniste poetica si adîncâ. Se auzea cum creste firul de iarba.”

În gara era o forfota grozava, oamenii se grabeau care încotro, megafoanele anuntati miscarea trenurilor.
Si Emil era fericit.

„Exact ca în lucrarea mea! se bucura baiatul. Ce înseamna sa ai imaginatie creatoare! Totul am prevazut! se felicita el de la fereastra vagonului. Curînd, pot sa pariez, trenul o sa se puna în miscare întocmai ca în lucrarea mea…”

Si chiar asa se întîmpla.

CAP! SPIC!

A ÎNCEPUT SCOALA. Pe pereti a aparut din nou, lipit cu pap, orarul cu severele sale chenare, în caiete, creionul rosu a si dantelat primele compozitii, paginile cartilor noi au si fost mîzgalite cu cunoscutele formule de aducere aminte: „d. aici — p. aici”, iar, abandonate peste vara, cuvintele: „M-asculta!” „Ce-avem de scris?” „Hai sa învatam împreuna l-au reintrat în drepturile lor.

—Sandule, hai la mine sa învatam! îsi striga Nicusor vecinul peste gard.
—Vino tu la mine.
—Nu, ca la mine e soare.
—Si la mine e si mai soare.
—La mine stam pe veranda.
—Si la mine stam sub nuc.
—Da, dar eu am prune grase.
—Ale mele sunt si mai grase.
—La mine nu-i nimeni acasa.
— Nici la mine.
—Daca vii tu la mine îti dau ceva.
—Si eu îti dau altceva.
—Stii ceva? Sa tragem cu banu’! Vrei?
—Vreau.
Cei doi se urnesc deodata si se întîlnesc în „Tara Nimanui”; santul ce desparte curtile.
—Cap la mine, spic latine propune Nicusor, scotocindu-se în buzunare.
—Fix, accepta celalalt, batatorind buruienile.

Banul sfîrîie în aer si se rostogoleste printre pietre.
Cap! striga victorios NNicusor.
Nu ma joc, e-n dunga, înca o data…
Spic! Ai vazut?
Da, dar adineauri a fost cap si… stii ce? Modifica baiatul conditiile întrecerii, sa cîstige cine face primul trei din cinci.
A trecut mai bine de un ceas. Baietii stau pe vine si urmaresc zborul banutului, cu cefele întepenite.
Ultima data se pregateste de „tras” Nicusor.
— Va sa zica de doua sute nouazeci si noua de ori cap si de doua sute optzeci si noua de ori spic.
—Nu-i adevarat, sare Sanducu. De doua sute nouazeci si noua de ori spic si de doua sute optzeci si noua de ori cap! Am scris aici, arata un petic de hîrtie cu liniute.
—Si eu, aici.
—Nu ma mai joc, si gata! se îmbufneaza baiatul si baga banul în buzunar. Ai schimbat hîrtiile.
—Eu? Ma jur pe ce vrei tu.
—Jura-te!
—Pe ce?
—Pe ochii tai.
—Eu pe ochi nu ma jur.
—Niciodata?
—Nu.
—Jura-te!
-Sa n-am parte de ochii mei.
—Bine! Hai de la început.
—Hai!
— Tot pîna la trei sute?
— Tot.
La scorul de o suta douazeci si cinci (cap) si la o suta unsprezece (spic), soarele, plictisit, s-a dus sa se culce.
—N-ai un chibrit!?
—N-am! Mai stam nitel, si iese luna.
Cei doi se asaza rabdatori pe dunga santului. Deodata, din pridvorul apropiat se aude o voce de femeie:

—Sandule! Sandule!
„Hait! Mama!”
—Aici sunt! raspunde baiatul cu glas tare.
—Unde?
—La Nicu, învatam împreuna.
—Nu vii la cina? Mai las-o-ncolo de carte!
Sandu se ridica, îsi scoate cartea din sîn si recapituleaza cu voce scazuta:

—Tine minte: o suta douazeci si cinci cap, o suta unsprezece spic. Apoi sare sprinten gardul: Vin acumaaa!

SE CAUTA O GRESEALA!

PREGATINDU-SE PENTRU ÎNCEPEREA unui nou trimestru, batrînul învatator facea ordine în sertarul sau. Erau acolo, teancuriteancuri, tot felul de caiete: de compunere, de gramatica, de dictare… în linistea cancelariei, învatatorul le rasfoia pe îndelete, unul dupa altul, îsi arunca privirea pe cîte un titlu, recitea cîte o pagina, ba chiar si lucrari întregi. Erau multe caiete în care creionul rosu nu pasise niciodata si, rasfoindu-le, batrînul învatator se bucura ca de o zapada proaspat cazuta, neatinsa. Lucrarile acestea nu contineau nici o greseala. Se aflau însa si cîteva zgîriate parca la sînge de creionul rosu, si cînd dadea cu ochii de ele batrînul învatator ofta:

— Cînd s-or ispravi toate aceste greseli? Iata, o pagina întreaga fara nici tin punct, fara nici o litera mare. Cuvintele curg siroi, ca dintr-un robinet uitat deschis si se opresc, întîmplator, de-abia într-o baltoaca de cerneala. în altul, literele sunt sarite de la fiecare cuvînt, si rîndurile par ca niste garduri cu sipcile smulse… Stapînul caietului de colo duce parca o lupta neistovita cu gramatica, iar frazele îi ies învesmîntate anapoda, ca cineva îmbracat cu palton, dar cu picioarele desculte…

Si astfel, rasfoind caiet dupa caiet, batrînul învatator-simti de la o vreme ca a obosit si, fara sa-si dea seama, îsi ridica ochelarii pe frunte. Asa, fara ochelari, literele se micsorara dintr-o data, paginile se albira ca prin farmec, greselile subliniate cu rosu pierira fara urma. într-adevar, nici o greseala nu mai sîngera privirea batrînului învatator — nici una! Uitînd ca nu mai are ochelarii la ochi, acesta începu sa cerceteze cu uimire un caiet dupa altul, dar totul parea alb, neatins, ca o zapada proaspat cazuta, si o bucurie fara seaman îi învalui inima. Fara sa-si dea bine seama ce se întîmplase, batrînul învatator se cufunda, asadar, într-o dulce visare.

— Ce bine ar fi sa fie asa! murmura el. Chiar de mîine, prima zi a trimestrului trei! Sa nu mai fie nici o greseala de scriere în nici un caiet… Dar cînd se va întîmpla aceasta? Cînd? … Fara ochelari, prin ceata ce învaluia astfel caietele, batrînului învatator i se paru deodata ca a si ajuns în acea vreme fericita.
I se parea ca au trecut nu clipe, nu zile, nici luni, ci ani si ani de cînd nu mai daduse cu ochii de o greseala si ca peste toate caietele scolarilor, peste absolut toate, se asternuse de mult zapada scrierii corecte. Se facea ca a ajuns în pragul pensionarii…

Cîteva zile mai avea de mers la scoala si, asemenea unui încercat vînator ce, pregatindu-se sa-si atîrne pentru totdeauna pusca în cui, si-ar fi dorit sa mai doboare macar un iepure oarecare, pe care sa-l pastreze împaiat, ar fi dorit si el ca, înainte de a închide în sertar creionul rosu, sa mai corecteze macar o greseala, una singura, oricare! Apoi sa o depuna la muzeu! Cu o eticheta: „Aceasta este ultima greseala de scriere a scolarilor
de pe întinsul tarii. Visul atîtor generatii de dascali a fost împlinit!”

Si, deodata, batrînul învatator avu o tresarie… Erau pe vremuri cîtiva elevi care faceau greseli cu ghiotura. închise ochii, si parca sub pleoape îi aparu o asemenea pagina:

„Geta are gete noi ea seda pe gaita. Ghata e lucioasa. Gheta se rostoigoleste. Copi rde…”

Greselile foiau, subliniate cu rosu, ca niste buburuze la soare, ba se urcau si pe coperta: „Caiet de dictare a lui elevului Ionescu…”

Ionescu! Cît luptase batrînul dascal cu felul lui de a scrie!
Grabit, necugetat, împleticit… Oare sa se fi îndreptat si el?
Ar fi extraordinar!! Daca nici Ionescu nu mai are greseli, ei bine, asta înseamna ca visul sau de dascal batrîn s-a împlinit!
Aceasta înseamna…

De bucurie, nu-si ispravi gîndul…
O sa mearga la Ionescu si o sa-l roage frumos sa-i arate caietele, hotarî pe data batrînul învatator si, ridicîndu-se de la masa, se simtea vioi si usor ca un fulg.

Trecu pe la librarie, îsi cumpara un creion nou, rosu, apoi îl ascuti cu grija si se îndrepta tulburat spre casa lui Ionescu. Îl gasi scriind.

—Ionescule, nu te supara… N-as vrea sa te jignesc. Dar nu cumva ti se mai întîmpla sa scrii si acum vreo fraza fara virgula sau fara punct?

—Nu, tovarase învatator, de mult nu mai scriu asa..,

—Nu mai faci nici o greseala de scriere?

—Nu pricep. Repetati, va rog. Ce este aceea „greseala de scriere”?

—Repet, Ionescule draga, si, iata, din memorie îti dau si un exemplu, ba chiar mai multe. De pilda: „frunzile cade”, sau: „cel mai om înalt”, sau sa fi scris, de exemplu: „Gaita”, înloc de „gheata”, si „Geta”, în loc de „gheata”, sau: „caiet de dictare a lui elevului Ionescu”

—Glumiti, tovarase învatator. Nu vad cum ar putea sa scrie în halul acesta vreun scolar.
—Nici eu nu mai vad. Vedeam însa odata, te rog sa ma crezi.
—Stiu eu? Daca-i asa, sa mergem la Statia de radio a scolii.
Am putea da un anunt: „Cine poseda în toata scoala vreo greseala de scriere în caiet, oricît de mica, este rugat sa o predea tovarasului învatator, pentru a o depune la muzeu — pentru muzeu va trebuie, nu-i asa? — Termen de predare: un an de zile”…
—De ce un an, Ionescule?

—Adevarat. Cred ca e un termen prea scurt. Sa zicem doi ani! Dar nici asa nu cred sa fie vreo speranta. Greselile de scriere nu vor mai apare niciodata în caietele noastre. Asa cum nu apar, de pilda, elefantii în curtea scolii. Poate gasiti la alte scoli! Eu zic sa lipim niste anunturi pe stîlpi, pe strazi, în vitrine… Imposibil sa nu vina cineva din tot orasul cu o greseala.
Va ajut eu…

A doua zi, batrînul învatator îsi cumpara o cutie de creioane rosii, le ascuti cu grija si se puse pe asteptare. Zadarnic. Nimeni nu-i deschise usa. Spre seara, iesi în oras. Anunturile scrise de Ionescu erau toate la locul lor:

„Caut greseli de scriere, contra buna recompensa. Eventual, cu chirie.”
—Sa dam un anunt la gazeta, propuse atunci Ionescu. Gazeta se citeste în toata tara. Undeva, în vreun colt al tarii, trebuie sa fie vreun scolar care sa va ajute cu o greseala pentru muzeu, îi facem o fotocopie, si pe urma i-o dam înapoi.

Anuntul aparu la gazeta zile în sir. Batrînul învatator ascutea noi cutii de creioane rosii si astepta cu sufletul la gura. Apoi o bucurie fara margini îi cuprinse inima. Greseala asteptata nu se ivea. Se pregatea tocmai sa-si depuna creionul la muzeu, cu o eticheta dedesubt: „Cu aceste unelte se vînau demult, demult, greselile de scriere din neamul de mult disparut al Usurintei, Grabei si Neglijentei” — cînd suna telefonul.

Era Ionescu.

— Tovarase învatator, cred ca am facut rost de una… Da, în provincie… Notati adresa.
Grabiti-va. Aveti deseara tren accelerat.
Batrînul învatator lua avionul.
Inima îi batea în piept, mai sa se rupa, cînd apasa pe sonerie la adresa indicata. Aparu un baiat.

— Dragul meu, izbucni batrînul învatator, unde e greseala?
Unde?… Arata-mi-o! Mai am acest capetel de creion rosu.
Toate celelalte le-am ros de emotie în avion… O corectez, si apoi o depun la muzeu! Iata, am pregatit si eticheta: „Aceasta este ultima greseala de scriere a scolilor de pe întinsul tarii. Visul…” ‘ ‘ ‘
Baiatul îl întrerupse politicos, îl pofti în casa, apoi, oferindu-i un scaun, începu încurcat:
—Îmi pare rau… Am vrut sa va ajut, dar… m-am înselat.
—Cum asa? N-ai nici o greseala?
—Ba da. Dar nu în caiet. Pe sugativa…
—Pe sugativa?
—Da. Priviti-o! E în caietul fratiorului meu… M-am convins însa, dupa ce am telefonat, ca pe sugativa toate cuvintele par gresite. Dar numai pe sugativa. Pentru ca sunt de-a ndoaselea, stiti…
—Încolo, nici o greseala?
—Nici una! Doar pe sugative…
…în clipa aceea ochelarii de pe fruntea batrînului învatator cazura la loc. Fireste, de uimire. Si în aceeasi clipa se trezi din vis în fata sertarului doldora de caiete. Caietul pe care îl avea în fata îi aparu sîngerat de creionul rosu. Batrînul învatator citi: .

„Caietul de dictare a lui elevului Ionescu pe trim. II.

Si izbucni:
—Ionescule, ziceai ca nu ai nici o greseala. Asadar, Ionescule… Uite una!
Baiatul, care tocmai intrase în cancelarie, privi îndelung caietul, apoi raspunse aproape jignit:
—Da, dar e veche, tovarase învatator. Observati? E facuta demult… demult, ehei, pe trimestrul II…

…Batrînul învatator continua sa viseze si acum la vremea cînd greselile de scriere din caietele scolarilor vor fi la fel de rare ca si elefantii din curtea scolii, iar creionul rosu va fi fost de mult depus la muzeu. Frumos vis! Ce-ar fi sa se prefaca în realitate?
Chiar de mîine, din prima zi a trimestrului III… Si, daca vi se face si voua dor de o greseala de scriere, priviti-va sugativele…
Acolo, si numai acolo, cuvintele si frazele scrise de-a-ndoaselea sunt la locul lor.

SCRISOARE PE ADRESA UNUI ANUMIT ÎNTÎRZIAT

TE VA SURPRINDE, DESIGUR, ca nu începem scrisoarea de fata cu „Stimate coleg!”, asa cum se încep de obicei scrisorile.

Priveste în acest caz cu atentie harta alaturata, si vei gasi, suntem convinsi, explicatia. Si aceasta cu atât mai lesne cu cît, în loc de legenda, ti-am scris prezenta scrisoare.

Asadar, trebuie sa-ti spunem de la bun început ca neobisnuitele, bizarele si nefericitele întîmplari, care din prima zi de scoala curgeau potop pe capul tau, ne-au pus pe gînduri. Curînd, inima ni se strîngea de emotie ori de cîte ori, la ora opt precis, clopotelul ne înstiinta ca vom începe o noua zi de munca, iar tu lipseai din banca. Caci dupa cîteva saptamîni stiam ca numai o nenorocire te putuse împiedica sa fii punctual. Treceam atunci
cu febriliate în revista toate posibIIItatile, iar în mintea noastra se învalmaseau toate ghinioanele si scuzele tale:
—Ne-a cazut pendula din perete, tovarase profesor, exact
peste ceasul de masa, si s-au stricat amândoa…

Sau:

—O biata batrînica singura, vecina, e tare bolnava si a trebuit sa merg la farmacie… Puteam sa n-o ajut, tovarase profesor?

Sau:

—Era s-o patesc, tovarase profesor. Stiti blocul din colt? Ei bine, mi-a cazut pe picior un ghiveci de la etajul III… Putea sa-mi cada în cap…

Ori:

—Stiti ce s-a întîmplat? Chiar în piata! A intrat tramvaiul într-o caruta cu cai!

Emotia si îngrijorarea ce ne cuprindeau pe toti ne-au facut un timp sa nici nu observam un fapt esential: toate, dar absolut toate aceste catastrofe se petreceau exact în aceleasi zile ale saptamînii si aproximativ la aceeasi ora: miercurea si vinerea, între 8 si 8 si jumatate. La 8 si jumatate fix, ca si cum un pendul ocult ar fi batut sfîrsitul nenorocirilor tale, te înfatisai în pragul clasei. Era ciudat: pendulul magic batea parca în vesta tovarasului profesor. Caci în clipa cînd închidea catalogul si, uitîndu-se la ceas spunea: „Acum sa trecem la lectia noua”, tu te îndreptai spre banca. Atunci asteptam cu sufletul la gura sa aflam ce noua catastrofa se abatuse peste tine, si te auzeam:

—Pendula… batrînica… ghiveciul… tramvaiul… Ei bine, zilele trecute, vineri, parola magica — „Si acum sa trecem la lectia noua”— fusese pronuntata, dar tu… nu ai aparut. În clasa înmarmurita a batut, ca o aripa neagra, nelinistea. Apoi s-a auzit un fîlfîit: zbura din inima în inima, funesta, Presimtirea: de buna seama fusese ceva cu mult mai grav decît pendula… batrînica… ghiveciul sau
tramvaiul. Ca o menghina, îngrijorarea strîngea toate inimile, minut dupa minut, iar acestea se scurgeau printre fractii si formule încet, întunecate si negre, parca de pacura.

A mai trecut o ora, si tu tot n-ai venit. Si înca una. Nici ora a patra.
Trecuse ziua.
—Ceva s-a întîmplat. Da, ceva grav de tot… Colegul nostru trebuie ajutat!

La orele 13 fix, o echipa de prim-ajutor a si iesit pe poarta scolii. Avea în mîna harta obisnuita a pasilor tai, cu toate locurile primejdioase însemnate cu creion rosu. în mintea noastra era un singur gînd: „Spre sud! Mereu spre sud, spre domicIIIul tau, pe firul întîrzierilor tale.”

Facuseram Vreo doua sute de pasi însemnati pe harta noastra printr-o linie întrerupta, privind cu ochi tematori în jur toti caii, batrînele si ghivecele, cînd ne-am oprit în piata, la linia de tramvai. Ne aminteam cu emotie de cîte ori spusesesi plîngator:

—În piata, tovarase profesor… a deraiat tramvaiul… Stiti, a lovit o caruta.

Ne-am apropiat de un controlor:
—Nu va suparati si… azi a… deraiat?

—Ce sa deraieze?

—Tramvaiul. A deraiat si azi?

—Cum si azi? Niciodata…

—sunteti sigur?

Omul ne-a privit prea lung, ca sa mai insistam. Am bîiguit doar:

— Stiti… colegul nostru… din aceasta cauza…
—Minte!
Am deschis harta si, în dreptul cerculetului pe care scrisesem „Accident — tramvai”, am pus un semn de întrebare. Am consultat apoi harta si, cu o voce ceva mai putin înfierbîntata, am zis într-un glas:

—Mai departe, totusi. Spre blocul cu ghivece!
În cîteva minute ne-am aflat la locul cu pricina, însemnat pe harta prin alt cerc cu cuvintele: „Accident —ghiveci”.
—Spune, ne-am adresat unui baietas ce se juca în strada, a cazut cumva azi vreun ghiveci în capul unui elev?
I-am dat toate semnalmentele. Baietasul a dat din umeri mirat:

—N-a cazut, nene.

—Nici miercuri, nici vinerea trecuta?

—Nu, n-am auzit. E drept, trece pe aici adesea. Îl cunosc.

Cîteodata jucam sotron juma’de ora… nu mai mult…

Am pus si aici un semn de întrebare, si ne-am vazut de drum, spre punctul „Accident — batrîna”. Îndoiala ne rodea inimile, cînd am intrat în curtea batrînichii.

—Sunteti bolnava? am întrebat-o.
—Da. sunt. De-abia ma tin pe picioare.
Ne-am privit triumfatori. Va sa zica asta era! Cinste colegului nostru, care ajuta un om batrîn.
—Nu-i asa ca astazi a fost colegul nostru pe la dumneavoastra?
— Care din ei?
L-am descris in amanuntime.
— A, el nu vine niciodata. L-am rugat de cîteva ori… Degeaba.
Pe harta noastra se mai adaugase un semn de întrebare. Cam
multe, ce e drept.
„Poate e ceasul totusi de vina”, ne-am zis fara convingere, intrînd în curtea casei voastre. În perete pendula ticaia cu regularitate si tocmai batea ora doua.

—În acest caz, desigur, i s-a întîmplat ceva mult mai grav, ne-am speriat noi, adaugind un ultim semn de întrebare, exact cînd ai intrat în odaie.
—Ce e… Ce e cu voi? ne-ai întrebat speriat.
—Dar cu tine?
—Tramvaiul… ghiveciul… batrînica…
Ceasul ticaia marunt.
—Nu cumva matematica?
—Nu! Adica da… Voua va pot spune, dar ramîne între noi.
Nu vreau sa ma asculte.
—Si totusi, astazi a fost ceva mai grav. Nu ai venit deloc.
—Da. Ceva mai grav. S-a schimbat orarul, nu stiti? Acum avem vinerea doua ore de matematici!
Am tacut. Apoi am privit harta. Dintr-o data, harta întîrzierilor tale ne-a aparut limpede, pas cu pas. Am taiat pe rînd semnele de întrebare si am scris în locul lor: Minciuna… Neseriozitate… Nepasare… Chiul.

Am aratat-o apoi celorlalti colegi din clasa. Unii au fost de parere sa-i punem ca titlu „Itinerar de chiulangiu”; altii socotesc ca „Harta lipsei de onoare” ar fi mai potrivit. Noi am scris doar „Harta pasilor tai”, si ti-am trimis-o. Si daca o vei studia cu atentie o jumatate de ora, va fi de-ajuns. suntem convinsi ca aceasta va fi ultima ta „întîrziere”.

PORTRETUL COLEGEI DE BANCA

COPIII AU PRIMIT CA TEMA, LA LIMBA ROMÂNA, pentru dupa vacanta, sa faca fiecare un scurt portret literar al colegului de banca. Portret fizic si sufletesc. Cum arata si ce fel deome…

Cele doua colege de banca, si totodata vecine — Victorita si Dana — s-au asternut pe treaba. Primele fraze au si fost scrise pe caiete. Dupa cît se pare, temele sunt terminate… „din punct de vedere fizic”.

Victorita îsi lungeste gîtul spre caietul colegei.
—Citeste-mi, o roaga ea. Mor de curiozitate sa stiu ce ai scris despre mine.
—Da’ pe urma îmi citesti si tu, nu-i asa?
—Se întelege. Zi!
—Dar nu te superi…
—Cum o sa ma supar!
—Pe onoarea ta?
—Pe!
Colega respira adînc, sterge de pe caiet cîteva fire imaginare de praf si începe:
—Asculta: „Colega mea de banca este foarte deosebita de mine”.
—Asa si este, zi mai departe, tu, mor de curiozitate, tu, sa vad cum ma vezi tu…
Colega nu se lasa rugata. Continua:
—„Ea este o fata bondoacâ”…
—Cum?! se încrunta, brusc jignita, Victorita, si îsi pipaie talia. sunt eu bondoaca??
—Ce, vrei sa zici ca nu? Asa-ti zic toti copiii: „Bondoaca”.
—Asta tu ai scornit-o, se înfurie Victorita. Sterge imediat „bondoaca”.
—Si ce sa pun? Durdulie?
—Nu. Sa nu pui durdulie.
—Dar ce? Rotofeie?
—Nu. Sa nu pui rotofeie. Scrie…
Cauta cu ochii închisi cuvîntul potrivit. Cealalta o ajuta:
—… îndesata? Grasana? Crede-ma, tot mai bine e „bondoaca”.
—Nu. Scrie asa: „Ea a slabit cu doua kilograme si trei sute de grame…”
—Nu se vede… Zau, tu, nu se vede…
—Ba se vede, i-o reteza Victorita. Daca vrei, îti arat si rochitele.
—Dar ce? Eu fac portretul rochitelor?
Victorita se da batuta. Zîmbeste acru:
—Mda! Stii, sunt curioasa sa stiu ce ai scris mai departe…
—Pai, sa-ti citesc. Am scris asa, continua netulburata Dana:

„Colega mea are o fata laiareata…”

—Cum latareata?
—Dar cum? îngusta? Uita-te în oglinda! „Mai are un nas borcanat si urechi maricele.” Asta e tot.
Victorita s-a facut palida de ciuda. îsi musca buzele. Vorbeste printre dinti:
—Da? Bine. Uite ce am scris eu… „Colega mea de banca este foarte deosebita de mine…”
— Asa si e, întareste cu satisfactie Dana.
—„Ea este o lungana…”
—Cum? sare ca arsa Dana.
—Asa am scris, dar acum adaug: „si o ciolanoasa, si o desitata,
cu un nas ca o trompa de elefant…”
—Da? Tu faci si comparatii? Bine, mormaie Dana amenintator. Pai crezi ca eu nu pot sa scriu, în loc de „are urechi maricele”, ”are urechi ca niste foi de varza murata?” Si… si… „barbia ascutita ca un vîrf de pantof”? îti convine?
Victorita o priveste drept în ochi:
—Îmi convine. Uite, scriu si eu: „Are degete ca niste dopuri de pluta si… o strungareata între dinti ca Dunarea la Portile de Fier..'”

Dana sare în sus si rastoarna scaunul, dar e atât de furioasa ca nici nu baga de seama.

—Da? Hai la oglinda! Poftim. Îsi lipeste nasul de luciul oglinzii si vorbeste cu degetele între dinti ca o furculita: Spune unde vezi tu la mine… Portile de Fier?

— Si tu unde vezi la mine varza murata? tipa Victorita, tragîndu-se de urechi.
Acum s-au mai molcomit parca. sunt puse pe tratative.
—Stergi… „ciolanoasa si desirata”?
—Si tu stergi „fata latareata”?

— Sterge tu mai întîi, se roaga Dana.
—Ba tu.
— Bine. Nu vrei? se înfurie din nou Dana. Las’ ca te aranjez eu… „Din punct, de vedere sufletesc…”
Se repede la masa si apuca hotarâta tocul.

— Ce vrei sa mai scrii? întreba uimita Victorita.
— O sa scriu ca esti o… o… egoista.
—Si eu am sa scriu ca în orele de româna scrii la matematica! Si copiezi temele!
—Si eu n-am sa scriu ca ai fugit de la ultima adunare de grupa, ca sa te fotografiezi a la minut?
—Si tu nu te-ai prefacut bolnava, pentru ca nu învatasesi poezia pentru serbare?

Dana a ramas încremenita, cu tocul în aer. Simte ca îi izvorasc doua siruri fierbinti de lacrimi din ochi.
Vorbeste cu glas tremurator:

—Ai fi tu în stare sa scrii… asta?
Victorita s-a înmuiat si ea:
—Daca scrii de adunarea de grupa!
—Nu scriu. Dar nici tu de copiat temele.
—Si n-o sa scrii nici de fotografie?
—Nu, daca stergi ca n-am învatat poezia pentru serbare.
—Dar stergi si fu ca sunt egoista si ca am nasul borcanat,
—Si cum sa scriu!?
Victorita se gîndeste un timp, apoi izbucneste vesela:
—Stiu: potrivit.
—Si despre fata?
—Potrivita.
—Si despre ochi?
—Potriviti.
—Bine, sterg, consimte Dana, dar… scrii si tu la fel?
—Mai încape vorba? Uite…
Un timp se aude doar rîcîitul penitelor în caiete.
Curînd, lucrarile au fost transcrise. Dana lasa tocul jos si citeste Victoritei:

—„Colega mea, Victorita, este foarte deosebita de mine. Ea are nasul, gura, parul, ochii potriviti. Din punct de vedere sufle tesc ea este o fata foarte potrivita.”

Victorita citeste si ea lucrarea ei:

— „Colega mea, Dana, este foarte deosebita de mine. Ea are nasul potrivit. Gura este potrivita. Pârul si ochii sunt potriviti. Din punct de vedere sufletesc este o fata foarte potrivita.”
„Cum?! veti exclama. Nu e nici o deosebire între ele?” O, ba da, si înca multe: din punct de vedere fizic Victorita are în plus trei virgule. în schimb, din punct de vedere sufletesc, e mai bogata Dana: doua puncte si o pata de cerneala în plus.

LA TELEFON

ORA TREI DUPA-AMIAZA. în case e cald, sobele duduie; atipite, pisicile sforaie molcom, iar copiii… au mîncat pe saturate, s-au odihnit, si acum, aplecati peste carti si maculatoare, liniaza si subliniaza, citesc si recitesc, numara si enumera —întrun cuvînt, învata. Serban, prietenul meu, sta si el aplecat peste masuta, ca toti ceilalti. Si, ca toti ceilalti, citeste, reciteste, liniaza, subliniaza, numara si enumera. Si cu toate acestea…
nu învata.

Mormaie cîtva timp înciudat. Apoi se repede la telefon:

—Alo, Alecule… Ce faci, baiatule? Înveti la chimie? Foarte bine, draga Alecule, da-mi un dezinfectant din trei litere, care se termina cu D. Nu, nu m-am taiat; dezleg niste afurisite de cuvinte încrucisate… N-ai habar?… Nu, înca n-am învatat la chimie… Te deranjez? Un moment doar… Da-mi un port în Norvegia, cu patru litere… Sau un animal cu blana roscata… începe cu V… Nu te pricepi? Ai de învatat? Aha!… Aha!… Bineee!… La revedere!

Serban trînteste receptorul. Bodogan este jignit:

—Uite cu cine stau eu în banca!… Tocilar ursuz! Nu-i nimic.
Chiar mîine ma mut de lînga el. O sa stau cu Sandu Vintila…

În fund, linga soba… Sa mai pofteasca nesuferitul de Alecu sa-mi ceara compasul tatii… O sa-i spun si eu: „N-am timp, nu vezi? Acum îmi curat unghiile…” Usurat, formeaza un nou numar:

—Sandule, tu esti? Aici Serban… Sandule draga, tu stai singur în banca, nu-i asa? De mîine ma mut cu tine… Ce mi-a venit? O sa-ti explic eu mîine… Acum caut un animal cu blana roscata… Ce magazin de stat? ! Ce consignatie?!… Nu vreau sa-l cumpar… (Serban rîde amuzat: „Ce spiritual e!”) La muzeu? Nu, ma, pentru cuvinte încrucisate… Aaa… Înveti? mda…

Se aude un pocnet sec în receptor. Serban se-ntuneca:

—Învata! Si ce? N-are un minut-doua pentru un prieten? Nu ma mai mut cu el… N-are decît sa astepte pîn’i s-or lungi urechile.

Roade înciudat capatul creionului… „Animal cu blana roscata… veverita… viezure… n-au cinci litere —viespe —n-are blana… Vaca. Nu-s toate vacile roscate… „Privirea i se opreste asupra pisicii : E roscata ! Dar nu începe cu V”. De ciuda îi trînteste o carte în cap:

—Zît! iar stai pe pat?

Pisica se zbîrleste furioasa — si, asa, teapana, roscata si cu ochii verzui-galbui, seamana leit cu Voicu, baiatul din banca vecina, cînd, tot înghiontit la vreo teza, se rasuceste tîfnos spre el:

—Lasa-ma-n pace!

Da, e cam morocanos si Voicu asta, dar o sa-l roage frumos, o sa-l ia cu binisorul…
—Voicule… iubitule, scapa-ma dintr-o încurcatura. Nu stii tu, Voiculetule draga, un animal roscat, format din cinci litere, care începe cu V? Da, m-am gîndit la tine… De ce glume proaste? Nu, nu m-am gîndit la tine…

„A închis telefonul!”

Serban fierbe. Ce i-a trecut prin minte? Numara pe degete:

,,V…O…I…C…U… cinci litere… adevarat… si, are parul roscat… Haha… Bine i-am facut!”

Rasfoieste carnetelul cu numere de telefon… Mai da vreo opt telefoane si pe urma izbucneste: .

—Învata, învata! Si ce daca învata? Trebuie sa ma milogesc sa-mi dea un ajutor tovarasesc?! Priveste ceasul din perete:

Poftim, e sase, de trei ore ma caznesc… Halal colegi! Unul nu -a deranjat…

Într-adevar, s-a facut ora sase. În casa e cald, sobele mai duduie; toropite, pisicile au adormit de-a binelea, iar copiii…
La urma urmei, de învatat, au învatat. Acum se odihnesc, se joaca. Serban deschide ghiozdanul si asaza pe masa carti, maculatoare, caiete… Ei da, la chimie au ceva de învatat… Nu mai e o clipa de pierdut. Si baiatul, cu capul între mîini începe, în sfîrsit, sa citeasca.
Deodata, telefonul suna prelung. Serban sare la aparat.
—Noroc, Alecule! Ai terminat lectiile? Eu? De-abia m-am apucat… Cum?! Ai gasit animalul cu blana roscata? Vulpea, zici? Ia stai sa vad. Vulpea e, Alecutule! îti multumesc… Patruore m-am luptat cu vulpea asta. Îti multumesc, esti un adeva rat prieten… Cum de ce? Pentru ca nu m-ai uitat… Pa!

Asaza receptorul si începe sa citeasca: „Oxigenul este un element”…

Tîrr… Tîrr… Serban se ridica din nou:

—Tu esti, Sandule?. Da, am gasit: vulpea… Multumesc. Ce fac eu? învat. La revedere…

Serban se asaza la masa.

— Unde-am ramas? Aha: „Oxigenul este un element chimic…”
Tîrr..,. tîrr… tîrr… . . . . . .
—Spune! Da, stiu… Vulpea!
Tranteste receptorul si se îndreapta spre masuta..

Tîrr… tîrrr…

— Alo! Da! Vulpea! se rasteste Serban în receptor. Bombanefurios, îndrept în du-se spre masa: Mare lucru. Stie orice prost.
Sigur ca-i vulpea.
Tîrrr…
Smuceste receptorul si tipa:

— Stiu… Vulpea!
Serban fierbe: „Vulpea! Vulpea! Au telefon, si toata ziua: trr…tîrrr… Nici nu se gîndesc sa-ti respecte timpul pentru”învatat. Halal colegi!”

Tîrrr… tîrrr… tîrrr… tîrrr…
Zvîrle o perna peste telefon. Tîrîitul se aude înfundat, ca un sforait de pisica, apoi înceteaza. Baiatul da perna deoparte.
Tîrrr… tîrrr… începe din nou telefonul. Serban îsi îndeasa perna pe cap si arunca cartea de chimie direct în cutiuta neagra.
Telefonul tace o clipa, apoi suna din nou:
Tîrrr… tîrrr… tîrrr…
Serban se repede la telefon si începe sa tipe din rasputeri:

— Vulpea! Vulpea! Vulpea! Stiu! Vulpea… fir-ar a naibii sa fie de vulpe!
Pisica zvîcneste nelinistita din coada si începe dintr-o data sa miaune prelung.

SUFLETELUL ÎNVATA

CÎND IONEL SE APUCA DE ÎNVATAT, toata lumea din jur paseste în vîrful picioarelor. De fapt, „toata lumea din jur” e numai bunica, marunta, slaba si putin gîrbovita. Mama e la serviciu. Tatal e plecat de vreo trei saptamîni în delegatie.

Se-ntelege, bunicii nu-i vine prea usor sa calce în vîrful picioarelor — are aproape saptezeci de ani. Ea stie însa ca tîrsitul papucilor îl enerveaza pe baiat. Si doar sufletelul învata.
„Lasa-l sa învete… dragul de el! Ce silitor e! Cum vine de la scoala se apuca de-nvatat. Nici sa manînce nu are rabdare.
Dragul de el, manînca cu ochii pe carte… Si cînd se-ncalta e cu cartea alaturi… Saracutul, de-abia nimereste copcile de la bocanci.” De aceea îl încalta bunica, în timp ce sufletelul citeste.
Daca s-a mai pomenit un baiat mai sîrguincios?! Se spala cu cartea în mîna… Si, culmea! îl persecuta la scoala. Cum poate sa sustie dirigintele ca nu învata deloc? Uite-l chiar acum: sta cu picioarele pe perete — asa învata el, micutul —si înghite carte dupa carte, pagina dupa pagina. Pe alti copii trebuie sa-i împingi de la spate: „învata, scrie, deseneaza, ai terminat?”
Cu Ionel nu s-a întîmplat niciodata asa ceva. Constiincios, mînca-l-ar bunica, si-cit de mult învata!… Nu e de mirare ca e cam nervos… Si cum sa nu fie nervos, cînd are atîta de învatat, si dînsa, uite, chiar adineauri, a trîntit lemnele la gura sobei.
Erau cam grele, ce-i drept, dar baiatul învata. Si mai are bunica un cusur: uite, acum aduce o galeata cu apa… Doamne, cum mai fîsîie papucii! Cum sa nu se enerveze baiatul? E atât de afundat în carte…

Dar n-are încotro. Tot trebuie sa-l deranjeze sa cumpere pîine:
—Ionel… Ionel, sufletelule…
—Ce vrei?
Dragutul de el, nici cînd vorbesti cu dînsul nu-si desprinde ochii de pe carte!…
—Comoara lui bunica, nu te duci tu dupa pîine?
—Uff! Nu poate omul sa citeasca un rînd… trosc! lemnele… bang! galeata cu apa… pîinea! Eu nu manînc pîine. Du-te dumneata, daca vrei pîine… Pe mine sa ma lasati în pace. Am de învatat… Dumneata nu vezi?
Si agita în fata bunicai o cartoaie cît toate zilele, îmbracata într-un jurnal pe care scrie mare: „Istoria”.
Bunica priveste cu admiratie cartea ceea groasa si îsi cere iertare:
—Nu te enerva, scumpule, ma duc eu… învata, învata… sufletelule…
Cînd bunica se întoarce, baiatul e tot neclintit. Si-a mutat doar picioarele de pe un perete pe altul.
—Mînca-l-ar bunica, cum mai zboara paginile! A si ispravit-o…
—Da-mi zoologia… E în ghiozdan… îmbracata în albastru, mormaie Ionel.
Zoologia e ceva mai subtire. Ce noroc ca au zoologie! Tii, daca i-ar fi cerut limba româna… doua kilograme. Sau geografia…
Saracul baiat… Iaca: au si început sa zboare paginile.
Si profesorul de zoologie sustine ca nu învata. El, care a fost premiant în fiecare an: dintra-ntîia pîna-ntr-a patra… E drept ca-n ultimul timp se cam lasase pe tînjala… Dar acum?
Mînca-l-ar bunica… Primul o sa fie… Si bunica continua sa paseasca în vîrful picioarelor…
De-abia rasufla. Lui Ionel nu-i place cum rasufla.
Nici ei, de altfel. Rasufla greu. Deh, ce sa-i faci. Batrînetea!

Un singur lucru o îngrijoreaza pe bunica. Ionel nu prea scrie. Ba chiar nu scrie deloc.
Bunica îsi ia inima în dinti:

—Ionel… sufletelule, voi n-aveti de scris?
Baiatul raspunde plictisit, fara sa-si ia ochii de pe carte:
—Mda… avem…
—Si… si nu scrii, sufletelule?
Sufletelul zvîrle furios cartea:
—Nu vezi ca învat?
—Nu te supara, sufletelule… Poate, ziceam, de, sa te ajut nitel…
Ionel se da repede jos din pat. I-a trecut furia. Ochii îi sclipesc vesel:

—Bunica, dumneata scrii frumos, nu-i asa? Scotoceste în ghiozdan. Scoate o carte si un caiet: Bunico draga, uite, numai atîta… Aici… zece rînduri… Pîna aici… Scrii dumneata… E de copiat… Eu trebuie sa-nvat… Da?

Bunica si-a pus ochelarii si s-a asternut pe scris. Ionel a cules eartea de pe jos si citeste cu picioarele pe pereti. Dupa treizeci de minute, bunica se apropie -de baiat:

—Uite… e bine? Am terminat.

—Foarte bine, bunico, foarte bine… Vino sa te sarut. Tocaie fericit din buze. A scos din ghiozdan un alt caiet:

Bunicuta draga, fa si harta asta… Uite aici… Afluentii Siretului.

Bunica se freaca la ochi.

—Nu prea vad bine… E scris marunt, sufletelule…

— Hai, bunicuto, ajuta-ma… Eu am de învatat.
A doua zi, Ionel soseste furios de la scoala:
—Ce mi-ai facut? Mi-a dat patru… Numai din cauza ta.
Uite! Toata harta e taiata cu rosu! Ce, Dunarea e afluentul Siretului?
Si Muresul?! Oltul se varsa în Marea Neagra? Asta-i ajutor? Deschide bine ochii, citeste si-n carte, daca nu te pricepi… Apoi, dupa un moment în care a privit-o aspru: Ce mai stai? Fa-o din nou…

Bunica s-a asezat la masa. Citeste, urmarind cu degetul pe carte:

—„Siretul este foarte bogat în aa… aflu… afluenti… De la nord la sud, pe partea dreapta: Suceava, Moldova, Bistrita, Trotus, Milcov, Buzau…”

Baiatul sta ca de obicei cu picioarele pe perete si cu zoologia în mîna… Citeste si el. Dar, dupa vreo jumatate de ceas, ochii i se îngusteaza din ce în ce. Clipeste des, întoarce toropit o pagina. Mai citeste cîteva rînduri si, pe nesimtite, picioarele îi aluneca de pe perete, iar zoologia se rostogoleste pe covorasul de lînga pat.

—Sufletelul, cum sa nu-l doboare?… Atîtea lectii, ofteaza bunica. Ridica cu grija cartea. O cîntareste în mîna: Pe vremea mea erau mai subtirele… începe s-o rasfoiasca… Si ce marunt e scris!! Îsi potriveste ochelarii si citeste la întîmplare în josul unei pagini:

„… Ramas pe tarm, fugarul privea piratii ce se-ndreptau cu toate pînzele în vînt… Atunci, apucînd cu o mina calul de capastru, iar cu cealalta scârpinîndu-se în ceafa, scoase pistolul si începu sa traga…”

Bunica nu pricepe nimic. Scoate ochelarii, îi sterge si-i potriveste mai bine, întoarce pagina:

„Scoase un urlet fioros si zvîrli cutitul spre palmier, dar acesta disparuse… 0 banuiala încolti în mintea piratului: nu cumva era o pacaleala?”

O banuiala, vorba cartii, încolti în mintea bunicii. Asta era zoologie? Nu cumva era o pacaleala? Se îndrepta spre masa si scoase din ghiozdan „Româna”. Era cu poze. Ofta usurata. Va sa zica se înselase. Scriitorii aveau poza în cartile de româna si pe vremea ei. Se uita atent la prima figura. nu-l cunostea. Era, desigur, un scriitor mai tînar… si avea, saracul, un bandaj peste ochi. Cine o fi? Citi explicatia: „Tom Chiorul, tînarul bandit din Chicago”. Alta poza: „Dik Balena”…

Din ce în ce mai nedumerita, scoase „Aritmetica”. Cauta o socoteala, ca-n orice aritmetica. Si o gasi. Ca-n nici o aritmetica.

Citi:

—„Socoteala dumitale e gresita, mister. Am furat împreuna trei mii de dolari. Mi se cuvin o mie cinci sute.
—Da? îndraznesti? Se ridicase în picioare dintr-un singur salt. Nu pui la socoteala aceste sase gloante cu care as putea sa-ti gauresc scafîrlia ?”
Îngrozita, bunica scapa „Aritmetica” din mîna. Se apleca s-o ridice, si o lovi în fata caldura sobei în care duduiau lemnele aduse de dînsa.
— Ionel! striga bunica. Ce materii aveti voi pentru mîine?
Baiatul se rasuci zgomotos pe canapea:
—Zoologia, româna, geografia…
—Va sa zica, zoologia… Alese cartulia cu scoarte albastre si o vîrî pe foc. Pe urma, româna, zici? Paginile galbui se rasu cira, cuprinse de vîlvataie, si începura sa pîrîie.
-Ce faci, bunicuto? sari ars baiatul, mai ars decît „tînarul bandit din Chicago” care îl privea cu singurul sau ochi, din maldarul de scrum.
Dar bunica nu raspundea. Arunca în foc cartoaie dupa cartoaie. Se-ntoarse apoi cu fata rosie, îmbujorata, spre baiatul ce ramasese nauc:
— Ce fac? Nimic… Am atîtat nitel focul… si adauga aspru, privindu-l peste ochelari: Sa lipsesti din ochii mei… Du-te de adu doua brate de lemne, si pe urma stam noi de vorba. Ma mai pricep si eu la zoologie, sufletelule…

UNAMBITIOS

ATI MAI CUNOSCUT VREUN BAIAT CARE, în loc sa-si manînce supa de gaina, si friptura, si placinta cu nuci, sa prefere niste biete legume? Nu, nu din cei pusi la regim. Sandu Bundache e sanatos tun. Dar poate nu-i e foame? As! Va rog sa ma credeti pe cuvînt: i se învârteste casa în fata ochilor de foame. Atunci? N-o sa ghiciti niciodata! Sa va spun eu: Sandu Bundache e ambitios. Asta-i! atât de ambitios, încît e în stare sa nu manînce nimic trei zile în sir, iar a patra doar niste foi de ceapa. Asa… din pura ambitie. Sandu nu admite sa fie certat pe nedrept. Se pare însa ca mama neglijeaza aceasta nobila trasatura a fiului sau. îl cearta mereu. Pentru toate nimicurile. Judecati si voi.

Acum cîteva zile gerul s-a înasprit. Sandu a umplut galosii bunicii, asa, cam cu un deget de apa, si i-a lasat afara, în curte.
A doua zi, bunica a încercat sa-i încalte. A început cu stîngul. Nu intra deloc. Nici dreptul.

— Of, doamne! Iar mi s-au umflat picioarele, se necajea bunica. Sandu rîdea cu lacrimi. Spuneti si voi, nu era de rîs? Dar m-a certat. Bineînteles. Sandu s-a suparat. N-a mai mîncat toata ziua. De fapt, n-a mîncat la masa, caci bunica îl iubeste; nu-l lasa dînsa niciodata flamînd. De altfel, Sandu o „pedepseste” numai pe mama. De la bunica manînca, dar pe furis. Asa, ca mama sa nu stie, sa-l creada flamînd, sa sufere, sa-si ceara iertare de la el si… sa nu-l mai certe. Dar deocamdata mama nu numai ca nu-si cere iertare, dar îl si cearta fara încetare.

Noroc de bunica. Cum îl vede bosumflat la masa, în fata farfuriilor aburinde, întelege totul: „Saracul baiat, ce sensibil e!”
Si îndata dupa masa începe sa-i care toate bunatatile pe care „ambitiosul” le înfuleca pe nerasuflate.

Nu peste mult, Sandu uita supararea si începea sa manînce la masa, pîna cînd… mama îl certa din nou.

Si pentru ce? Pentru alt fleac. Lega, sa zicem, cozile celor doi pisoi, bine de tot, cu un cauciuc. Acestia începeau sa miorlaie, sa se zgîrie, sa sara pe pereti… Fireste, urmau observatii, Sandu se supara, iar seara… nu mai mînca. Si nici a doua zi dimineata, în afara de… cele trei placinte, cinci chiftelute si patru cornuri cu unt, pe care i le aducea bunica. Nici la prînz nu se atingea de mîncare. în afara de doua snitele, o pulpa de pui si vreo trei felii de cozonac, aparate pe masuta sa, din grija bunicutei. Spre seara, uita totul. Si probabil ca ar fi mîncat la masa, daca mama nu l-ar fi certat din nou. Si pentru ce?! Pentru alt lucru de nimic.
Punea, sa zicem, sub scaunul bunicii, niste coji de nuca.

— Vai de mine, s-a rupt scaunul! tipa dînsa.
Sandu se prapadea de rîs. Fireste, mama s-a suparat, si din nou ambitiosul n-a mai mîncat… decît ceea ce i-a adus bunica:
niste ardei umpluti, vreo opt clatite si trei cîrnati prajiti. La masa, se întelege, a stat bosumflat si aproape plîngînd. Îi era mila de el însusi. Mama îl privea aspru, cu coada ochiului, în timp ce bunica lacrima. Apoi, ca de obicei, a „iertat-o” pe mama si a început sa manînce iarasi la masa. Dar, chiar la masa, mama certat din nou. Asta era prea de tot. Dupa ce îsi calca pe inima si primeste sa manînce, sa fie certat chiar la masa? Si de ce? Pentru ca a luat un patru la româna? Binee! Supa a ramas neatinsa.
—Nu manînci? întrebat mama.
—Nu mi-e foame.
Dar mama nu parea dispusa sa se înduioseze. L-a dascalit toata seara, si pe deasupra a hotarît ca nu mai are ce cauta la patinaj, decît cu lectiile învatate si temele scrise. Bunica avea obligatia sa-l controleze.

A doua zi, Sandu a frunzarit cîteva carti, a deschis un caiet si a început sa-l mîzgaleasca cu un creion. Dupa ce a desenat vreo patru perechi de patine, s-a sculat de la masa.
—Gata, am învatat.
—Arata-mi temele!
—A! Temele? Nu avem multe. Le scriu pe urma. Bunico,bunicuto draga, lasa-ma la patinaj. În cinci minute le fac… pe urma.
—Nu se poate, mai întîi temele.
—Bunicuto draga, uite: numai o jumatate de ora… un sfert… cinci minute.
—Mai întîi temele.
Sandu a început sa caute patinele din ochi. Nu erau la locul lor. A îngenuncheat si a început sa cotrobaiasca pe sub pat, în dulap, pe sub divan, pretutindeni.

— Bunico, spune-mi unde sunt patinele?
Bunica ramînea neclintita.
— Temele!
Sandu s-a posomorit. Statea cu capul în mîna stinga, iar cu cealalta desena furios patine: o foaie, doua, trei, pline cu patine.
Apoi deodata s-a luminat. A intrat fuga în camara si a prins sa tipe:

— Bunico, bunico, repede! S-a spart butoiul cu varza.
Bunica a intrat speriata în camera:
— Care, unde?
Dar Sandu — tîsti! o si zbughise pe lînga dînsa. A rasucit cheia pe dinafara si a început sa rîda:
—Ha, ha, te-am pacalit.
—Sandule, da-mi drumul, Sanducule, Sandel, deschide-mi!
—Unde-s patinele? Spune-mi unde-s patinele, si-ti dau drumul.

— Doamne, dar fa-ti temele. Ce-o sa zica mama?
— Unde-s patinele? Acam vreau sa patinez. Spune-mi unde sunt?
Dupa vreo cinci minute, bunica a cedat:

— Cauta-le sub tigaia din cuptor. într-o clipa, Sandu le-a gasit. A deschis camara si a sters-o.
S-a întors de-abia seara. La masa, mama certat. Sandu s-a ridicat furios de la masa;

— Nu mai manînc.
Seara, în pat, a asteptat ca de obicei sa vina bunica cu mîncarea. Îl rodea o foame… Trei ore patinase. Bunica însa n-a mai venit. N-a mâncat nici la dejun. A plecat de-a dreptul la scoala. Era sigur ca bunica i-a pus în ghiozdan macar o chifla cu unt. Dar ghiozdanul era gol.

„Bineee!” Va lupta si împotriva bunicii. Nu s-a atins de mîncare nici la prînz. Nu era usor. Ametea de foame, iar friptura era rumena si aburinda. A lasat-o sa se sleiasca în farfurie.

Dupa-masa pe la patru, a gasit în bucatarie niste foi de ceapa.
Le-a înghitit pe furis. Nici seara n-a mîncat. Dar nu mai puteade foame. Îi venea sa manînce penele din perna. S-a sculat si a patruns în vîrful picioarelor în bucatarie. A gasit într-o plasa doua cepe si le-a mîncat goale, din trei înghitituri.

De dimineata a mai mîncat o ceapa pe furis, si a plecat la scoala. La prînz se clatina de-a binelea. Statea însa bosumflat pe divan. La început s-a servit supa. Nu, nu va mînca nimic, nimic… Apoi a venit friptura. Lui Sandu i s-a urcat un nod in git, îi tremurau picioarele de foame, dar nu s-a lasat. Nu, nu.
Mai bine va muri. Apoi mama a adus cel de al treilea fel. L-a întrebat în treacat:

— Manînci tocana?
Sandu simtea ca lesina. S-a ridicat de pe divan si s-a întors spre masa:
-Manînc… dar altceva… altceva, mama draga Te rog… orice, nu tocana de ceapa…

UN VOCABULAR LITERALMENTE BOGAT

CÎNDVA, CUVÎNTUL „VOCABULAR” a fost legat de cele mai tainice suferinte ale bunului meu prieten Tasica St. Al. Grigore.

Vai, cine-ar sta sa numere ceasurile de amaraciune, de necaz si ciuda ce vestejeau cele mai senine aspiratii ale micului scolar? Si numai din pricina acestui cuvînt… cuvînt al neizbînzii.

Ei, da, Tasica n-avea „vocabular”. De ce? Greu de spus. Si poate ca n-as fi ajuns nici eu sa spun ceva despre acest delicat subiect, daca acum cîtva timp nu l-as fi vazut citind.

— O sa-ti placa… E o carte exceptionala, literalmente exceptionala, i-a spus prietenul sau Andrei, caruia îi placeau expresiile „grele”, mîngîind volumul cu scoarte portocalii. Tasica citea din cartea „literalmente exceptionala” la masuta de piatra din curte, sub bolta unor vrejuri de maces.

„În fata cobora abrupt malul de lut cafeniu, iar în spate se întindea un crîng întunecos…”

Mai citi cîteva cuvinte cu glas tare, apoi nu se mai auzi decît mormaitul omului ce aluneca peste paragrafe. Se opri la primul dialog, ceva mai înviorat.

—„Presupun, zise arhitectul, cu im imperceptibil tremur al glasului, ca fundatia…”

—Nu-mi place, bodogani Tasica ursuz… si cîteva clipe se auzi fosnetul paginilor sarite.
„…Vazduhul era linistit, straveziu, îmbalsamat.” Ce-are a face?

„…Vîrfurile copacilor începura sa freamate, leganate de o adiere usoara…” Ei si? Se agata din nou de dialog…
—„Nadajduiesc ca esti satisfacut de succesul proiectului dumitale…”

Curînd nu mai deosebii nimic din ciudata gargara ce-mi ajungea la urechi… Doar fosnetul mai înfundat al cartii îmi dovedea ca cititorul sarea acum peste capitole.

„…În departare licarea o luminita rosiatica…” Sfîrsit…

—Hm, sfîrsit!?
Mirat de sfîrsitul neprevazut, închise cartea furios. Prin gardul de sipci îl striga Andrei:
—Ei, ti-a placut?
—Nu! Nu se-ntîmpla nimica… Are prea multe cuvinte
grele…
—Care?
—Uite si tu: îmbalsamat… orologiu… circumstante… indi
ferent.
—Si nu le-nveti?
—Ce sa-nvat? De-nvatat, am învatat… acum citesc…
—Ei, vezi, d-aia n-ai tu vocabular… Pai, mai Tase, cînd dai de un cuvînt dintr-asta opreste-te din citit, scrie-l, învata1…
Asa se citeste o carte.
Andrei deschise cartea portocalie la întîmplare. Dupa cîteva propozitii mormaite grabit, seopri. Sublinie cu unghia un cuvînt:
—Neant… neant… Ce-o fi asta? Nu stiu. Uite, notez cuvîntul pe carnetel si pe urma-l învat… Mai departe: coscoveala… Uite, scriu: cos-co-vea-la… si asa mai departe… înveti trei-patru cuvinte noi pe zi — si gata vocabularul. Si sa stii, cartea e exceptionala, literalmente exceptionala.

Dar Tase nu mai deschise cartea. Prea nu-i placuse. Si din clipa aceea socoti, si pentru multa vreme, ca „literalmente exceptional” înseamna ceva tare prost, cenusiu si plicticos.

Cîteva zile mai tîrziu, tot în curte, si tot la masuta de piatra, Tasica citea. Citea alta carte, si cu totul alfel. Ai fi zis, ascultînd de dupa gard bîrîitul monoton, ca undeva, deasupra mesei de piatra, se roteste un bondar… Dar un bondar ciudat ce, satul sa tot bîzîie întruna, descifreaza din cînd în cînd, cu eforturi, ce-i drept, cîte un cuvînt clar:

— Aaa… Pavilion… pavilion… pavilion. Aaa…
Candid… can-did… candid… îîî… aaa… actual… ac-tu-al… iii… consimtandnt… asa… consimtamînt…
— Ce citesti? îl întreba nedumerit Andrei dupa cîteva minute.
— „Zapada neagra”.
—E o carte oribila. Literalmente oribila… Crede-ma.
—Literalmente, cum?
—Oribila.
—Oribila… o-ri-bi-la, silabisea Tasica, scriind cuvîntul într-un carnetel.
—Ce faci?
—Notez… toate astea, cum sa zic, zi-i pe nume… expresiile…
Dupa ideea ta… Seara le tocesc. Uite, numai de aici, din doua zeci si cinci de pagini, am scos o suta douazeci de astea… de cuvinte. Priveste!… Buna carte.
Si, din aceasta clipa, Tasica socoti ca „literalmente oribil” însemneaza ceva bun, ceva folositor si din cale-afara de interesant, si cîteva nopti dormi cu cartea „literalmente oribila” sub perna.
Iar înainte de-a adormi tocea aproape cîntînd:

—Pavilion, candid, asentiment, discret. Trei-patru pe zi? O suta învat! Diplomat, telescop, cerebral… 0 sa le arat eu vocabular 1

… mormîntal, mersi… S.O.S., capricios… Asa!… Acum închid carnetul si m-ascult pe dinafara: maxilar, absurd, candid, discret, marinimos, mersi, asentiment.
In clipa cînd pe vrejuri nu mai ramasese o frunza, iar boabele macesului îsi înmuiasera dulceata caramizie, lui Tasica nu-i mai ajungeau cele patru buzunare pentru toate carnetelele cu expresii. Seara de seara le rasfoia si le tocea cîntînd. Dar rezultatele, adevaratele rezultate se observau în discutiile pe care le ducea.

— Tasica, da-mi sa musc si eu din mar, îl ruga de pilda Andrei.
[— Ei, nu, nu asa, raspundea grav Tasica. Nu-i sanitar. Da-mi un briceag sa-l cizelez. Asa!… Uite, l-împart în doua avantaje…
Ei, zi, nu-i marinimos? Ti se lichideaza gura, Ionatane, baiete…
— Bun, bun, mormaia cu gura plina Andrei.
—Ce bun? Literalmente oribil… Are o tusa a mea o livada foarte constiincioasa. Cu mere de tot felul: mai mici, mai mari, mai actuale. Astea sunt cele mai bombastice si dulci… Literalmente oribile, ce mai încoace si-ncolo.
—Dar nu-s deloc oribile!
—Esti un mofturos… Nu-ti mai dau niciodata…
—De ce te-ai suparat? sunt exceptionale, literalmente exceptionale…
—Sa-ti fie rusine!… Dupa ce-l manînci de-ti trosneste limba, mai zici asa si pe dincolo… Nerecunoscatorule, colaboratorule, avicultorule…
Colegii —vorba lui Tase, „cum sa zic”, erau împartiti: „Are vocabular”, se minunau cîtiva, facînd ochii mari, cînd Tasica dadea buzna în recreatii, tipînd cît îl tinea gura:

—Fratilor, ura, am facut la zoologie o lucrare literalmente oribila… îmi da zece… N-am nici o discrepanta!

Cei mai multi înaltau din umeri: „As, n-are vocabular”…

—N-ai vocabular… i-a spus si tovarasul profesor de zoologie, înmînîndu-i peste cîteva zile o teza cu semne mari si cu o nota mica. Asculta si tu: „Soarecele de cîmp este un animal falimentar.
Traieste pe ogoare si mânîncâ în serpentine. De aceea trebuie recenzat fara mila, fiind foarte virulent si colateral…” Adica, cum manînca în serpentina?

—În serpentine, tovarase profesor, nu în serpentina, adica pe saturate. Face pagube nemaipomenit de acustice… fiindca este virulent si colateral. Cum s-ar zice, cum sa va spun…
—Cum virulent?
—Viclean… si colateral, adica lacom… si falimentar… adica dupa alimentare…
—De unde stii cuvintele astea?
—De aici. Poftim! Scoate unul din carnetele. E munca mea!
Si, rasfoindu-i filele fara macar sa le priveasca, declama fara rasuflare: E munca mea… mormîntal, candid, avid, marinimos, brutal, caracter…

—Ia stai! Ce-i aia marinimos?
—Tovarase profesor, rîdeti de mine. Marinimos e un marinimos…
—Si avid? Stii tu ce-nseamna avid?
—De la vid… Avid înseamna ca nu e vid
—Si brutal?
—E simplu: brutar…
În clipa aceea, clasa n-a mai fost împartita. Rîdeau toti.
Adica nu: gresesc. Tot împartita a ramas. Tasica lacrima Si lacrimile-i cadeau „candide” (calde adica) si „funerare” (adica întocmai unor funii) pe carnetelul de cuvinte cu care Tasica îsi dovedea „vocabularul”.

Zilele urmatoare nu l-am mai vazut pe Tasica în curtea cu masuta rotunda de piatra. Boabele de maces au cazut si ele, încarcate de bruma sau ciugulite de scatii. L-am vazut însa pe strada, si parca nu mai avea buzunarele încarcate cu cele patru carnetele de cuvinte. Si, sa nu mint, l-am mai vazut o data. Dar nu l-am stingherit. Citea linistit, pagina cu pagina. Din cînd în cînd se oprea si deschidea o carte groasa, pe a carei coperta scria cu litere albastre: Dictionar. Apoi, deodata m-a zarit si m-a întrebat:

—Complot ce-nsemneaza?
—O întelegere tainica împotriva cuiva, împotriva…
—Nu compot?
—Nu.
—Aha!…
Da!… Baiatul întreba, lucra cu dictionarul, cauta întelesul fiecarui cuvînt nou, a fiecarei expresii noi. Doar doua expresii, si acelea vechi, au ramas neîntelese: literalmente oribil si literalmente exceptional. Aceasta însa nu împiedicat pe
Tasica St. Al. Grigore sa tina pe la sfîrsitul lui octombrie uncuvînt de multumire unor artisti ce vizitasera scoala. Îi placuse atât de mult programul, încît trei colegi trebuiau sa-l tina pe scaun, cînd artistii se înclinau în fata micilor spectatori.
—Bravo! Bis… bis… Literalmente oribil au cîntat!
—Ce tot trancanesti? Cum oribil?
—Bis! Putin zis… oribil. Ma duc sa le multumesc… Tovarasi, tovarasi, va multumesc în numele tuturor. A fost o seara… literalmente oribila…
Ce harmalaie s-a iscat!… Si ce ghionti a încasat Tasica, ce sa va mai spun! Si poate mai mult din ghiontii îndesati, decît din harmalaie, baiatul a înteles ca „oribil” nu-nseamna nici pe departe „frumos”.

De unde a putut sa faca rost Tasica în cinci minute de un buchet mare de crizanteme n-as putea spune. Stiu doar ca, exact la iesire, i-a întîmpinat pe artisti, îmbujorat:

— Iertati-ma, am gresit, cum sa spun… chestie de vocabular…
Mi-a placut foarte mult… A fost o seara… exce… exceptionala, literalmente exceptionala…
Si toata lumea aplauda…
A doua zi, în gradina scolii nu mai era nici o crizantema.

E GREA GEOMETRIA?

SIMPATICE GÎNGANII SÎNT GREIERII! Am învatat asta-vara sa-i scot din gaura lor cu un fir de pai. îi zadaram ce-i zadaram, si ieseau furiosi pe pai. Simpatici sunt! Am cîtiva din tabara. Îi tin într-o colivie a lor. Tîrîie de mai mare dragul. Parca esti la tara.
Cei din bloc nu sunt de aceeasi parere. Nici mama, fireste.

— Mitule, ma-ntreaba dînsa zilnic, de unde or fi aparut greierii astia aici, la etajul sapte?
Eu tac, pentru ca stiu ca greierii mei stau bine. I-am pus într-o cutie si i-am agatat sus, în balcon. Numai Fane, prietenul meu, stie de ei. Vine în fiecare dimineata la mine si îi admiram pe balcon, în cutiute, în timp ce mama da cu analcid. Astazi i-am pregatit lui Fane o surpriza grozava. Cînd am plecat la scoala, am luat la mine cîtiva greieri într-o cutie de crema. Am întîrziat putin dinadins. Cînd am intrat în clasa, începuse lectia, îl vad pe Fane în prima banca, iar eu ma asez, ca de obicei, într-a patra. Numai ceafa i-o vad prietenului meu. N-ajung pîn’ la el nici cu piciorul, pe sub banca. Si greierii fosnesc, fosnesc, în cutie… Simpatici sunt! Dar cum sa-i arat lui Fane?

Tovarasul profesor a început explicatia la tabla. E cu spatele spre clasa. Fac un cocolos de hîrtie, ochesc si-l arunc, Fane îsi pipaie motul, dar nu se-ntoarce. Se uita la tabla. Al doilea i-a intrat chiar dupa guler. Se scarpina, dar tot nu se-ntoarce. Fac tin cocolos mai mare… Dau sa-l arunc si… Ce-a fost asta? Parca m-a pocnit ceva în nas.

O sa-i scriu un biletel: „Vino sa-ti arat greierasii. sunt singur în banca. Colegul meu de banca e bolnav”. împatur biletelul si-l ghiontesc pe Nicu.

Acesta se-ntoarce:
—Lasa-ma-n pace!
Ursuz baiat. Încerc pe dreapta, la Nelu. Se scutura si el:
—Fii atent la tabla!
Ce colegi, frate, butuci nesimtitori! Mare lucru sa telefoneze un bilet!
Ma las pagubas. Ma uit si eu pe tabla: o multime de unghiuri si triunghiuri, cîteva cercuri: AB, A prim, B prim, a mic secund, b mic secund… Ce-o fi cu asta?
—AB este egal cu CD, spuse tovarasul profesor.

Care AB? Nu pricep nimic. Grea geometria asta! Înca de la început e grea: unghiuri, linii, segmente egale, neegale, directe, inverse, si toate seamana între ele. Rasfoiesc cartea: toate paginile parca sunt scrise de tovarasul profesor: unghiuri, cercuri; AB, CD, A prim, B prim.
…Deodata ma trezesc cu Fane lînga mine. Întreaba în soapta:
—De ce ai întîrziat? Tot timpul te-am bombardat cu cocoloase.
—Si eu pe tine…
—Ai adus greierasii? Cum sunt? Arata-mi si mie unul…
—Asadar, AB este egal cu CD. Ati înteles? întreaba tovarasul profesor de la tabla.
—Daaa!… raspunse clasa.
—Care AB, Fane? Unde-i AB-ul asta?
—Sa stii ca nu-ti rnai dau acuarelele. Bineee… întoarce spatele suparat si apoi începe iar: Haide, Mitule, te rog, numai unul… numai sa-l vad…
Pisalog mai e…
—Sa mor eu daca-ti dau acuarelele!
—Ai, ma, rabdare… Nu vezi ca nu pot scoate cutia din buzunarul drept cu mîna stinga?
—Scoate-o cu dreapta!
—Nu pot!
—De ce?
—Iau notite. Nu vezi? Se uita încoace tovarasul profesor.
—În buzunarul drept, zici?

Vîra mîna si înhata cutia… O deschide:
—Ce draguti! Ce draguti!
Într-adevar, sunt simpatici si negri. Dar vopsiti sunt grozavi!

închipuiti-va un greier alb, cu picatele rosii. Sau unul cu dungi albe, ca o zebra, sau cu capul rosu si picioarele verzi. Cum îi colorezi? Simplu. Cu acuarele.

Deodata vad ca Fane pune cutia în buzunar. În buzunarul lui de la piept.
—Ce faci, Fane? Da-mi cutia!
Fane se uita la tabla si murmura:
—Care va sa zica… asa! AB egal cu CD…
—Da, ma, cutia…
Întreaba cu nevinovatie:

—Mitule, care-i AB?
—Da-mi cutia!…
—Ia mai taci din gura! Tu nu vezi ca nu-l gasesc pe AB?
Pune echerul la gura si sopteste: Si apoi au fost acuarelele
mele,
si pensulele mele, si ideea mea…
—Si greierii mei…
Cu chiu cu vai îmi da trei greieri, si aceia galbeni. Astia galbeni n-au nici un haz. Las’ ca-mi cumpar eu acuarele…
Tovarasul profesor îsi sterge mîinile de creta si se urca la catedra:
—Ce am învatat noi astazi?
Copiii ridica mîna. În aceeasi clipa se aude un tîrîit lung de greier. Fane duce mîna la buzunarul de la piept si îngalbeneste:ca greierii mei. Apoi se face rosu si alb: ca greierii lui. Îngaima pierdut:
—Mitule… cutia… cutia…
— Ce e, Fane?
— S-a deschis cutia. Nu sunt greierii!
Cauta înfrigurat.
—De ce segmentul AB este egal cu segmentul CD? întreaba tovarasul profesor. Poti sa ne spui tu, Fane?

Fane se scoala în picioare. Doi greieri încep sa tîrîie. Tovarasul profesor se apropie de noi. Ma uit la Fane. Pe pieptul lui topaie, zapaciti pesemne de lumina, vreo cinci greieri. Parca-s nasturasi colorati.

Simt ca nadusesc… ca sunt numai apa. Scot batista si-mi sterg fruntea. Dar din batista ies alte tîriituri. Noroc ca a sunat!
Noroc, vorba vine. În doua ore a aflat toata scoala. în aceeasi seara, tovarasul diriginte a fost la mine, pe acasa, pe la ora opt si douazeci. La opt si douazeci si cinci, la etajul sapte nu mai tîrîia nici un greier.

A trecut de atunci o saptamîna. Stau în prima banca, cu Fane alaturi. Am început sa pricep segmentele. Doar din cînd în cînd se aude un tîrîit. Se vede ca unul din greieri s-a oplosit undevaîn clasa. Si parca-i un facut. Îl apuca tocmai în ora de geometrie.
Ah, de-as pune mîna pe el! îl cautam în fiecare seara —si eu, si Fane. Am auzit ca, daca dau de caldura, greierii astia traiesc pîna în decembrie. Asa sa fie? Afurisite gînganii!

DEMOSTENE

DE CE I-OR FI ZICÎND BAIETII LUI TODIRITA… Demostene?
Doar nu e nici o legatura… Ce legatura poate fi între copilul li-nistit si palid, dintr-a cincea, cu o înfatisare de fetita, si furtunosul orator atenian de acum aproape 2 300 de ani, care, în clocotitoare cuvîntari, îndemna poporul ca mai degraba sa moara, decît sa se supuna umIIItoarei tiranii macedonene? Uitati-va si la poza acestuia din cartea de istorie: înalt, cu gît vînjos, încruntat si barbos, cu bratele amândoa întinse spre multime…

Hotarît, n-o sa gasiti nici o legatura, oricît v-ati stradui.

O legatura însa este… O sa vedeti si voi.

Lucrurile s-au petrecut cu cîteva luni în urma…

Era la ora de istorie. înflacarat ca totdeauna, profesorul vorbea despre lupta poporului atenian împotriva hraparetului FIIIp Macedoneanul, vecinul din miazanoapte, despre viclenele planuri macedonene si despre Demostene, marele orator, care dovedise Adunarii Poporului ca ceea ce se vede stralucind în departare nu e cununa fericirii, ci jugul greu, de arama, pe care FIIIp se pregatea sa-l zvîrle pe gîtul vestitei cetati. Dar, auzindu-i vocea de tunet, nimeni nu banuia ce cale spinoasa strabatuse vestitul orator. Copil fiind, era bîlbîit, avea o voce slaba, pitigaiata. Dar Demostene a învins aceste greutati. Mergea pe malul marii si, ca sa-si întareasca vocea, declama mii de versuri, luîndu-se la întrecere cu zgomotul talazurilor, ce se sfarîmau de stînci, într-un muget continuu. Vorbea ore în sir cu pietricelele-n gura, ca sa-si întareasca muschii limbii si sa-si învinga bîlbîiala. Se înconjura cu sabii, pentru ca-n focul viitoarelor cuvîntari sa-si stapîneasca miscarile dezordonate. Se radea pe cap, pentru a nu fi ispitit sa-si piarda vremea în oras, unde toti cetatenii purtau plete bogate, iar cei fara chica erau aratati, în derîdere, cu degetul…

Apoi lectia s-a terminat.
—Deschideti cartile, a spus profesorul. Cititi din manual cutare si cutare… în clasa se auzea fosnetul cartilor rasfoite. Todirita însa nu se clintea. Ce mai e nevoie de manual? El stie totul din clasa.

Istoria e doar atât de frumoasa!… Profesorul le-a explicat atât de frumos!… E-n stare sa repete totul, cuvînt cu cuvînt, pe de rost.

De la scoala, Todirita a plecat de-a dreptul la Ian cu. Sta pe aceeasi strada si e bolnav. îi arata ce au de învatat:

—La aritmetica, divizibIIItatea, la româna, declinarea sub stantivului, si la istorie — zice Todirita — o lectie foarte usoara… despre unul Temoslenes… Adica nu, Teneslemos… asa ceva, un bîlbîit… cum a ajuns vorbitor… cum urla pe malul marii cu pietricele în gura… si cu niste sabii împrejur… Pacat ca n-ai fost la scoala. O lectie minunata. Si Todirita nu mai contenea, povestindu-i despre Temoslenes sau Teneslemos, sau asa
ceva…

Apoi a uitat de orator. Si-a amintit de-abia spre sfîrsitul saptamînii, cînd s-a uitat în orar. Si-a scris în graba la aritmetica si româna, apoi s-a instalat la fereastra, numarînd tramvaiele ce se vedeau la coltul strazii, trecînd într-o directie si alta.
—Voi n-aveti de învatat? întrebat bunica.
—Avem numai de scris. La istorie e o lectie usoara… Am învatat-o din clasa… Vrei sa ti-o povestesc? Era în Grecia…
Acum… acum… cîndva… un bîlbîit… îl chema Semilenos si se certase cu un vecin care voia sa-i puna un }ug de arama; si, ca sa poata vorbi, lua pietricele în gura si se radea pe cap.
—Si daca nu se radea pe cap nu putea vorbi? întreba bunica, mirata.
—Sigur ca nu! Asa e scris în istoria antica.
— Da? Atunci asa o fi… Eu n-am apucat vremurile alea..
Spre seara luat în primire fratiorul sau, Rica:
—Mi-a spus bunica ca stii o poveste. Spune-mi-o si mie
Todirita!
Baiatul s-a lasat rugat, dar apoi s-a învoit:
—Asculta. A fost demult, demult un om, îl chema… Torni… Timostene… Si el nu putea vorbi, ca era mut… Adica nu chiar mut… Mai mult bîlbîit… si toata ziua, ba se ducea pe plaja, ba se radea pe cap, ba se-ntepa cu sabiile… pîna a-nceput sa vorbeasca… Si vorbea toata ziua…
—Si pe urma? întreba Rica. Pe urma?
—Asta e tot.
—Asta e tot?… Noi învatam la gradinita povesti mai frumoase.
Todirita se supara:
—Prostule, ce stii tu? Asta-i istorie… Istorie antica…
A doua zi, la scoala, Todirita a fost scos la lectie. A iesit din banca sigur pe sine, cu ochii sclipind vesel. Nu pusese mîna pe carte, dar lectia o stia din explicatie. N-o povestise el lui Iancu, si bunicai, si lui Rica?
La primele întrebari, figura lui Todirita s-a facut prelunga.
Privea cu ochi mari harta multicolora, treeîndu-si batul dintr-o mîna într-alta, miseîndu-se ca aiurit în fata stativului, întrebarile cadeau precise, una dupa alta:
—Arata Macedonia! Ce fel de stat era? Ce pretext au gasit macedonenii pentru a cotropi Grecia? Cine a organizat armata macedoneana?

Pe fata chinuita a lui Todirita curgea naduseala. Deschide si închidea gura, parc-ar fi avut o piatra pe limba.

— Ei,
Todirita, ce orator cunosti tu la Atena? Gîndeste-te ca dintr-un fulger, în mintea lui se facu lumina. Începu sa vorbeasca, de parca i-ar fi scapat cuvintele dintr-o prastie:
—Da… da… da, stiu… tot… tot… Era asta… ala, Tenes..,
Timos… Semelanas… care înghitea sabii… îmi amintesc… cu vecinul din miaza… miazazi… care era bîlbîit… Stati putin bîlbîit era el, Tenes… Semos… Lemostene… adica stiu… Demo… Demos… Demostenos!

Si Todirita, nadusit, miscîndu-se în dreapta si-n stînga, straduindu-se sa acopere valul rîsului ce crestea din banci, înfuria pe toti si mai ales pe sine, învîrtind ca pe o elice batul din mina se bîlbîia, se bîlbîia, întocmai ca Demostene cu pricina.

Si Demostene i-a ramas numele.

RECAPITULARE

RECAPITULAREA! ÎNCEPE RECAPITULAREA! Recapitularea finala!!

Nu stiu cum rasuna aceste cuvinte în inima altora, începînd din luna aprilie, dar pe Griguta îl cunosc bine, si va pot garanta ca în inima lui cuvintele acestea apar fara semnul exclamarii.
De ce? Sa fie oare Griguta — baiatul dolofan si blond ca un bostan copt, ce si-a pastrat înca floarea —un nepasator? Nici vorba, învata atât de bine? „Deh…” ar fi raspunsul cel mai potrivit. Atunci?

Îngaduiti-mi sa folosesc o comparatie. Afara e, sa zicem, senin si cald. O umbra de boare clatina de-abia frunzele plopilor. Dar barometrul îsi misca acele spre „schimbator”, ba chiar înspre „furtuna”. Tu privesti seninul si admiti, asa-ntr-o doara, ca va fi furtuna.

Asa e si cu recapitularea pentru Griguta. Va veni, cu siguranta, precis, neîndoielnic, dar… mai tîrziu. Deocamdata, pe cerul vietii sale scolaresti e înca senin.

„Deocamdata, gîndeste Griguta, sa nu fac ceva din ceea ce fac, numai pentru faptul ca peste doua luni, adica peste saizeci de zile, adica peste o mie patru sute patruzeci de ore… va începe recapitularea?” Sa nu mai stea cîteva minute cu undita la cotul
Crisului? Sa nu se mai joace cu iezii padurarului? Sa nu maiîntre prin colibele de pe dealul Gosei? Seamana atât de bine cu niste cazemate, doar ca sunt de nuiele si acoperite cu paie. Te camuflezi, o iei pe linga coasta padurii, te dai dupa copaci… „Inamicul” e la cincizeci de metri (paste cu un clopot la gît). Uf, greu e sa te ascunzi de nimeni! Greu, dar interesant. Ei, da atîtea lucruri interesante, care fac iarba mai verde, macrisul mai dulce, seninul mai senin!

Iar recapitularea? O abstractiune — cum ar zice oricine cunoaset acest cuvînt -care pe Griguta nu putut hotarî nici in aprilie, nici în mai sa lase pietrele din mîna pentru cartile din ghiozdan.

Of cît de abstracta, recapitularea se apropie însa, si într-o buna zi, pe la începutul lui iunie, ia forma unei liste cu date foarte concrete.

„Va sa zica, socoteste Griguta, nu mîine, nu poimîine… raspoimîine!
Trei zile si doua nopti, si pe urma recapitularea si încheierea mediilor anuale!” Si de data aceasta, cuvintele dobîndesc un mare semn de exclamatie în inima baiatului.

Un altul s-ar pierde cu firea, dar nu Griguta.

Ajuns acasa, baiatul scoate geografia din ghiozdan. „Cîte pagini are? Doua sute optsprezece! Fiecare pagina, patruzeci de rînduri, fiecare rînd, opt cuvinte. Asta însemneaza în total saizeci si noua de mii sapte sute saizeci de cuvinte, adica în trei zile o citesc de sapte ori! Iar daca scot pozele si hartile, ramîn o suta nouazeci de pagini, adica saizeci de mii opt sute de cuvinte. într-o secunda citesc doua cuvinte, în trei minute, trei sute saizeci de cuvinte, în trei ore, douazeci si una de mii sase sute de cuvinte, în trei zile, cinci sute optsprezece mii patru sute de cuvinte, în trei zile, cinci sute optsprezece mii patru sute de cuvinte, repeta el uluit. Adica o citesc de opt ori si jumatate”. Si Griguta continua sa împarta zilele în ore, orele în minute si secunde, sa numere pagini, rînduri, cuvinte…
Taie cu foarfecele, la repezeala, un cartonas dreptunghiular, si scrise mare, sus:

CALENDARUL SECUNDELOR
Recapitulare finala la geografie
256 200 secunde.

Îl batu în perete si-l privi satisfacut. Da, avea timp berechet. Cu conditia sa nu mai piarda nici o secunda. Nici una. Sa simplifice totul. Sa elimine tot ce se putea elimina.

„De pilda, ciresele astea — se gîndea Griguta la masa. Sa pui sâmburii în farfurioara, ce de timp pierdut!” Mama nu-i dadea voie sa-i înghita. Dar acum, ori de cîte ori mama privea aiurea, Griguta le înghitea cu sîmbure cu tot. Cîstigase cîteva zeci de secunde.

„Da, asa va trebui sa fac, îsi zicea el. Sa elimin tot ce se poateelimina. De pilda, as putea sa nu ma mai dezbrac seara. Sa maculc îmbracat. As cîstiga cîteva sute de secunde seara, altesute dimineata. Gimnastica am s-o fac… dar învatînd. Stau pe spate si misc picioarele în timpul acesta, cartea îmi ramîne în mîini. Alte sute de secunde… Iata, as putea sa nu ma maispal seara pe dinti… adica sa nu ma mai spal deloc seara… si nici dimineata. O sa ma spal eu destul în vacanta, la mare…”

Pe la douasprezece noaptea, planul de batalie pentru toate materiile era gata, iar „Calendarul secundelor” colorat. Vru sa stinga lumina, dar se razgîndi: „N-o sa dorm decît doua-trei ore, ce s-o mai aprind dimineata? Cîstig cîteva secunde.” Si se culca îmbracat.

A doua zi, Griguta se trezi nauc. Mama îl tragea de picioare,speriata:

— Griguta, ce-i cu tine? Esti bolnav? Ce ti s-a-ntîmplat? Te-ai culcat îmbracat, ai lasat lumina aprinsa. E ora zece, nu te scoli?
—E zece? Vai de mine! Si eu aveam de gînd sa ma scol la patru; de-aia n-am stins lumina.
„Asa nu merge, cugeta Griguta. Trebuie sa cîstig timp altfel… Nu la secunde. La citit! Ce rost are sa citesc cuvînt cu cuvînt?
Si mai ales fraza cu fraza? Totul trebuie prescurtat. Pus în formula totul: ca la algebra. La geografie, de pilda, e prea multa vorbarie. Important este sa stii numele proprii, muntii, lacurile, rîurile, orasele… Asta-i esentialul. O sa le scot în caiet si o sa le pun în formula.”

Lui Griguta îi batea inima de emotie, cînd se asternu pe lucru.

„Muntii Apuseni, de pilda: Zarand, Metalici, Trascau, Gilau, Bihor, Codru… sunt greu de tinut minte, îsi spunea Griguta. Dar daca iau numai prima silaba din fiecare? Za-me-tras-gi-bico? Strasnic! Astia sunt Muntii Apuseni: Zametrasgibico. Sau afluentii Siretului: Suceava, Moldova, Bistrita, Trotus, Putna, adica Sumolbitropu. Am baltile de pe malul Dunarii, sau localitatile petrolifere, sau orice? Totul se poate pune în formula.
Asta e economie de timp”, se bucura Griguta, continuînd zorit sa extraga silabe, sa le potriveasca, sa le prescurteze.

În trei ore epuizase manualul. Îl avea în întregime pe o bucata de hîrtie. Raspunsese la toate lectiile. Acum se asculta pe sarite, cu glas tare, accentuînd fiecare silaba.

„Bun!” se felicita el, multumit.

Mama lui trebaluia prin curte. Deodata fu izbita de niste sunete ciudate, ce se auzeau dinspre fereastra lui Griguta. Pareau cuvinte… Dar asemenea cuvinte nu mai auzise în viata ei.
Din cînd în cînd se auzea un mormait, apoi din nou acele cuvinte fara noima repetate, silabisite:

— Zametrasgibico… Sumolbitropu.. .Greneposuca… Socrimur…,
Se apropie mirata de fereastra. Griguta, adîncit în sine, cu ochii închisi, încruntat, se rotea în jurul mesei, tinînd în mîna o foaie de hîrtie.
– Pepelonani… Cofrunghie… Cofrunghie… Din cînd în cînd, deschidea ochii, se uita în foaie, apoi iar începea rotirea.
Ce face oare Griguta? se-ntreba mama nedumerita. Învata, o limba straina? Dar ce limba? Si tocmai acum?”
Mama veni la fereastra, tocmai cînd Griguta repeta în nestire:
—Cofrunghie… Papiatrabu…
—Ce frînghie, Griguta, ce piatra? întreba mama.
—Nici o frînghie.
—Dar ce spui tu acolo?
Griguta zîmbi superior:
—Învat la geografie…
Mama pleca. Dupa cîteva minute se-ntoarse la fereastra:
—Griguta… Voi n-aveti geografia patriei?
—Ba da, mama. De ce?
—Pai ce spui tu acolo nu prea seamana cu limba noastra…
Ce-o fi asta, ce spuneai: Bru-bra… brosîc?
—Brabrosac? Simplu: lectia numarul douazeci si unu.
—Cum asta?
—Pai da! Localitatile aurifere: Brad, Abrud, Rosia, Sacarîmb.
E o metoda a mea. Voi fi primul la geografie; îi tai pe toti.
Peste doua zile, la orele opt, copiii erau în clasa. începea, ascultarea, Griguta a fost chemat printre primii. Imediat ce a auzit întrebarea, s-a asezat în banca, a închis ochii si a început sa-si miste buzele cu repeziciune. în linistea clasei, se auzea aproape deslusit:

— Co-frun-ghi-ie, Pa-pia-tra-bu, Zame-tras-gi-bi-co…Nota apoi ceva pe ciorna, si iar începu sa silabiseasca. În sfîrsit, ridica mîna:

— Gata, tovarase profesor. Muntii dintre Olt si Prahova, si Muntii Apuseni. Griguta închise ochii, silabisi ceva si începu ca o mitraliera: Cozia, Frunti, Ghitu…le…ie…Iezer…Pa.„
Papusa… Piatra Craiului… si astia sunt. Adica nu… mai este Bu..,

Profesorul înclina din cap în semn de aprobare.

Griguta, crispat, se uita în tavan. Sudoarea îi curgea pe frunte|
—Bu… bu… buu…
—Bucegi! îi spuse, în sfîrsit, profesorul.
—Bucegi! îi tîsni si lui Griguta cuvîntul.
—Acum arata-i pe harta, spuse profesorul.

Griguta lua linia si se îndrepta, sovaind, spre harta. Privi cîteva clipe harta, apoi aseza linia în Carpatii Rasariteni. O coborî spre sud, iar o înalta în Carpatii Rasariteni.
—Aici, spuse el cu voce moale.
—Mda! Treci la subiectul doi.
—Muntii Apuseni, îngaima Griguta. Z… Za… Zalau, adica nu… Zarand… Metalici… Gi… bi… bii… Bistrita… Co…

Constanta… adica nu… Cozia… adica nu… Co… Co…

—Arata-i pe harta, spuse profesorul.

Griguta se-ndrepta spre harta, dar privirea lui ratacea undeva, între Mures si Somes. Linia de-abia ridicata îi cadea, odata cu mîna, de-a lungul corpului.

Dupa ce a terminat de raspuns, s-a asezat în banca, amarîtNu îi era ciuda ca ceilalti copii raspundeau bine. Îi era ciuda pe sine însusi. Gresise oare calculele? Calculase mai multe secunde? Numarase prost paginile? Prescurtase prea mult? Poate ar fi trebuit doua silabe din fiecare cuvînt. Dar daca pui doua de ce sa nu pui trei, adica pe toate. „Nu trebuia sa scot hartile De-aia m-am încurcat, îsi zicea abatut. Sa învat pentru fizica si schemele… si fara nici o prescurtare… Altfel patesc ca la geografie.” Pîna la sfîrsitul orei rupse, bucatica cu bucatica: întreaga foaie unde îsi închipuia el ca are toata geografia prescurtata.

La iesirea din clasa se apropie de el Petrica Viforeanu’
—Griguta, vii dupa-masa la scalda?

— La scalda? Acum, cînd se încheie mediile anuale?
—O ora, Griguta.
Griguta era cit p-aci sa transforme ora în secunde, dar Pe trica adauga:
—Mai întîi învatam. Cinci-sase lectii, apoi ne scaldam pe urma mai lucram cinci-sase… Vino la mine, învatam împreuna.
Griguta ajunse acasa si intra grabit în camera lui. Se aseza la masa. Privea „Calendarul secundelor”. Se scula si începu sa-l priveasca mai îndeaproape. Apoi lua creionul si adauga apasat PIERDUTE. Asa e mai bine zis: „Calendarul secundelor pierdute.
Se trînti în pat si adormi bustean. Nu se mai trezi decît cand auzi batai în geam. Era Petrica Viforeanu care îl chema.
-Griguta, hai sa învatam la fizica.

P.T.T.R.
CINE NU CUNOASTE ACESTE INITIALE? P.T.T.R. …Se pot vedea pe firma oricarui oficiu postal. Si dedesubt — spre stirea cetatenilor — se însiruie serviciile pe care fiecare initiala (si toate la un loc) le pot executa: scrisori, mandate, colete, telegrame, felicitari, mesaje, mesagerii — într-un cuvînt, tot felul de expeditii.
Mii si mii de postasi si telegrafisti se straduiesc sa asigure cu promptitudine legaturile la distanta între expeditori si destinatari.
Si cine — fie ca expeditor, fie ca destinatar — n-a beneficiat de aceste minunate servicii ale P.T.T.R.-ului — rod al civilizatiei si progresului?

Exista însa o forma de P.T.T.R. necunoscuta publicului larg: fara firma, fara ghisee. E vorba de un anumit oficiu postal folosit de scolari. Unde este sediul acestei poste? în clasa, banca întîi, a doua sau oricare alta. Orele de functionare? Cele de curs. Obiectul primit la expeditie? Biletelul. Fara plic, fara timbru, o simpla hîrtiuta împaturita, biletelul n-ar fi transmis de catre nici un oficiu postal obisnuit. El ar zace pe fundul oricarei cutii postale si nu s-ar bucura de atentia nici unui factor postal. Biletelul este însa la loc de cinste în posta de care vorbim… Tocmai de aceea nu merita anonimatul în care se afla cufundata scurta, dar aventuroasa sa experienta. Iata, a început ora. La catedra, profesorul explica apasat ca complementul direct al unui verb la diateza activa devine subiect, atunci cînd verbal trece la diateza pasiva. Se da si un exemplu la tabla, pentru usurinta. Aceasta usureaza si nasterea biletelului, caci profesorul s-a întors cu spatele spre clasa.

Se aude un fîsîit de hîrtie rupta? Nu? Foarte bine. Nici profesorul nu auzit. Asadar, urmeaza redactarea:

F. f. urgent. Catre Zamfirescu Ion, banca întîi. De ce nu-mi dai o sîrma de tambal, ca eu i-am dat lui Virgil roata cu rulmenti, care avea sa-ti dea tie un capac de stilou si doua timbre. Sa stii ca ma supar pe tine, astept raspuns.
Amintire de la mine:

Cerneala-i albastra Si tabla e neagra, Eu nu te voi uita Viata mea întreaga!!”

Biletelul e gata! Urmeaza semnatura —în toate cele patru colturi — si expeditia.

—Pssst! Da biletelul asta lui Ionescu si zi-i sa-l dea înainte, lui Popescu, care sa-l dea lui Zamfirescu…

S-a auzit vreun raspuns? Nu? Foarte bine! înseamna ca Ionescu a refuzat receptia. El e ocupat în acest moment cu verbele tranzitive, care pot avea doua complemente.

Dupa ce a citit cu elevii exemplul din carte, profesorul s-a întors din nou spre tabla. Expeditorul bombane nemultumit de defectiunea produsa… Un nou biletel ia nastere, semnat în toate cele patru colturi…

— Pssst! Ionescule, e pentru tine, f. f. f. urgent:
„Scrisoare. Asa întelegi tu prietenia? Bine. Nu mai vii tu pe la mine, sa-ti dau creioane colorate? Cotul. Prietenul meu la nevoie se cunoaste. Astept raspuns.”

Nici un raspuns. Expeditorul nu se descurajeaza. Încearca sa ajunga la destinatie pe alta cale, în zigzag. Totul e sa fii ingenios si sa ai rabdare. Rabdare pîna cînd profesorul se îndreapta iar spre tabla, spre a arata ca nu trebuie facuta confuzie între complementul direct si subiectul ce raspunde la întrebarea „ce”.

Un nou biletel e confectionat la iuteala:

„Draga Ionica, ce mai faci? Te-ai suparat pe mine ora trecuta cînd ti-am trimis biletelul pt. Petrica, sa-l dea lui Fanicâ? Raspunde-mi urgent pe verso. Ghicitoare: Ce trece puntea si sta pe loc? Astept raspuns.”

Raspunsul întîrzie. O noua defectiune pe retea? Dar expeditorul nu mai are rabdare. El este… expeditiv. Va azvîrli biletul drept în banca întîi! Precizia acestei metode de a distribui posta este îndoielnica, se mai greseste adresantul, si atunci urmeaza noi demersuri, fireste, scrise:

„F.F.F. urgent. Vezi ca e un biletel F.F. urgent langa biletelul asta, F. urgent. împinge-l pe ala F. F. si da-l înapoi pe astaF.F.F.”

La tabla complementul direct îmbraca forma verbala, trecând prin diferite moduri. Numai biletelele stau pe loc.

O noua încercare. De data aceasta, furia expeditorului a fost un nefericit sfatuitor. Biletelul a ajuns chiar pe catedra, exact cînd profesorul punea întrebarile complementului indirect: de cine? de ce? la ce? despre ce? cui? Hm… Cui? Raspunsul e simplu. N-are decît sa desfaca biletelul poposit chiar pe cataloga
Iata, profesorul si desfacut si citeste:

„Vad ca faci pe grozavul. Treaba ta, dar eu cu tine nu mai vorbesc. Amintire:

Lacrima de fata E din al meu plîns. Ma gîndesc la tine Si astept raspuns.”

De data aceasta raspunsul e prompt: „Poftim la lectie!” Rezultatul?
E scris in catalog. Spre amintire. în plus, pare a fifost aplicata si o taxa de timbru -cîte un punct pentru fiecare biletel; sase biletele -nota patru. Ce-i drept, încontul acestei taxe se mai expediaza un biletel:

„Va rog sa treceti pe la scoala, în legatura cu situatia la învatatura a fiului dvs.
Semnat: Dirigintele clasei.

Vedeti? Exista si în cazul acesta oficiu postal.

Diriginte… Ca la orice

SCRISORI FICTIVE

N-AM FOST DE FATA LA PLECAREA lui Tudorel dintr-a treia în tabara. Nu stiu si nu va pot împartasi nimic din cele petrecute cu acest tragic prilej. Dar o sa stau de vorba cu vecinii, si pot sa jur ca ecoul zguduitorului eveniment n-a scapat nimanui, de la un capat la altul al strazii Delfinului. Iar daca din vecini n-o sa aflu nimic, însemneaza ca lucrurile s-au petrecut asa cum sustine directoarea taberei: ca mamica, bunica si tusica au condus la gara pe micutul vilegiaturist, l-au suit în tren si l-au însotit pîna la Fetesti, unde au coborît pe furis, pentru ca baiatul adormise.
Altfel, Tudorel n-ar fi plecat, doamne fereste! Cum adica? Sa plece el de acasa pentru prima oara în viata, si înca pentru

o luna, si pe deasupra singur (adica laolalta cu doua sute de copii), fara mamica, bunica si tusica? O, nu !… Si sunt în stare sa pariez ca, daca nu l-au lasat adormit în tren — cum spune directoarea — atunci precis ca de acasa la gara l-au dus de-a gata adormit,
Da, pariez! Unu contra o suta!
În sfîrsit, daca lucrurile s-au petrecut într-un fel sau altul nu intereseaza acum prea mult. Principalul este ca de doua zile Tudorel se afla în tabara, la mare. Ros de melancolie, urmeaza pretutindeni pe cei doi baieti mai mari, colegi de dormitor, ca un pui de gaina ratacit, ce se tine dupa o closca de pripas. Acum, stau toti trei în dormitor, întinsi pe paturi.

_ Si cum va spuneam, povesteste cel mai mare — un bucurestea’n — vad deodata pe lînga tarm, în apa limpede, ceva si mai limpede. Ce credeti ca era?

—Ei? întreba curios celalalt, un baiat gras, cu niste alifie alba, groasa de un deget, pe nas.
—O meduza!
Tudorel ofteaza adînc, apoi, ca si cum ar fi înghitit un mustiuc de goarna, izbucneste într-un urlet ascutit si prelung:
—De ce plîngi? întreaba bucuresteanul.
—Pentru ca bunica mea sta chiar pe strada Meduzei, si nu mi-a scris nici o scrisoare de cînd am plecat.
—Of, mai lasa smiorcaiala! i-o reteaza, plictisit, grasul. suntem aici de-abia de alaltaieri. Cînd vrei sa-ti vina scrisoarea?
Si, adresîndu-se celuilalt: Zi mai departe, Radule.
—Era ca o minge transparenta, continua bucuresteanul, rotunjindu-si palmele, dar moale, ma, si lucioasa, asa, ca o combinatie de sticla, gelatina si cauciuc… Tudorel îsi pleaca capul si bîzîie înlacrimat.
—Ei, acu’ ce te-a apucat?
—Am si eu o minge de cauciuc, sughite baietasul, dar a ramas acasa… acasa unde e mamitica meeea…
—Scîrtîit mai esti, fratioare! îsi iese din sarite bucuresteanul.

Cel gras e mai milos. îl mîngîie pe crestet:
—Ei lasa, taci. Taci, o sa-ti scrie… Zi, Radule, povesteste…
—Scot eu meduza din apa si o pun în casca mea de baie, aia cu buline… Acu’ ce mai e? îl apostrofeaza, apucîndu-se de par, povestitorul. Tudorel îsi sterge ochii cu pumnii rosii, ca de spalatoreasa, de atîtea lacrimi.
—Si tusica mea are o rochie cu bulineee…
— Ei si?
_ Si nu mi-a scris deloc… deloc…
— Radule, las-o moarta cu meduza, ca ne ameteste asta.
Zi mai bine cum a fost cu bicicleta postasului,cata sa schimbe vorba grasunul.
Tudorel se învioreaza:
—Da, povesteste cum a fost cu postasul, pentru ca nu stiudaca v-am spus… continua el cu lacrimi înglas, si mamiticamea lucreaza la postaaa…
—Of, izbeste bucuresteanul o perna de perete, sa stii ca dela Ovidiu încoace nimeni n-a mai plîns ca asta pe malul marii.
Cit o fi ceasul? Mi s-a facut foame.
Grasul da perdeaua la o parte si se uita înspreumbra zvârlita de catarg pe nisipul careului…

— Douaspe fix.
Tudorel se spovedeste trist:
—La ora asta Monica da de mîncare lui Marica.
—Cine-i Monica?
—Tusica. Daca n-o fi plecat la Vatra Dornei.
—Si Marica cine-i?
—Pisica… continua si mai trist Tudorel, ravasit de nostalgiei
Am primit-o de la bunica, odata cu
Martica…
—Cine-i Martica?
—Purcica… Am si-o catelusa, Marita. Cine-o mai duce la plimbare cu curelusa si botnicuta? Si — adauga coplesit de trista realitate — si nici Mamina nu mi-a scris deloc…
—- Cine-i Mamina? întreaba grasul.
—Ei, cine? Tusica, îl ia la rost bucuresteanul.
—Nu e pisica?
—Nu, lamureste Tudorel, cautînd zadarnic o batista uscata.
Pisica e Marica si purcica e Martica. Monica e tusica, si bunica e Mamina, si are reumatismmm… mormaie baiatul, cu nasul în batista, si nu mi-a scris deloc…
—Ei, lasa, nu mai plînge, se scoala hotarît bucuresteanul.
Mîine o sa primesti o scrisoare. Poate chiar dupa-masa.
—De unde stii? se însenineaza Tudorel.
—Stiu. Ai sa vezi tu, îl bate pe umar bucuresteanul. îti garantez !
—Da, da, confirma misterios si grasul. Poate chiar doua.
Cum ziceai c-o cheama pe bunica? Marica sau Martica?
—Nu!… Marica e pisica… Bunica e Mamina…
—Si tusica? întreaba bucuresteanul.
—Monica…

— Nu Marita? Monica, va sa zica… Bine, hai la masa… în dupa-amiaza aceea, Tudorel a ramas singur în dormitor.
Ceilalti doi au disparut îndata dupa prînz. S-au reîntîlnit dupa gustarea de patru, pe terasa cu fotolii împletite.

— Tudorele, ai o scrisoare! scoate bucuresteanul un plic din buzunar, încarcat de timbre.
Baiatul se repede la scrisoare si rupe plicul, stralucind de bucurie:

„Draga Tudorele, citeste mormaind, ti-am pregatit pentru cînd te întorci un borcan de dulceata de agrise, cum iti place tie… Tusica Monica e sanatoasa si ti-o plimba pe Marita în fiecare zi…”

—Ai vazut ce bucurie i-arm facut? îsi freaca mîinile bucuresteanul.
—Cum i-ai facut?! se mira grasul, cojindu-si o pielita rebela de la radacina nasului.
—Simplu, îi sopteste tainic celalalt, eui-am scris-o. Ca sa nu mai plînga… E fictiva!
—Vorbesti serios?
—Da. Ca din partea mamei lui. Am scapat de miorlaiala.
Dar în aceeasi clipa mormaiala micutului destinatar s-a transformat în urlet.
—Ce e? Ce s-a întîmplat?
—Scri-soa-reaa!
—Si? Nu te bucuri?
—Cum sa ma bucur? Ca bunica a început la optzeci de ani sa lucreze la posta, si catelusa mi-a plecat la Vatra Dornei, si pisica o duce bine cu reumatismuuu’?
—Mai bine nu te bagai, nepricopsitule, suiera grasul. Ai încurcat borcanele. Noroc ca i-am scris si eu una. Repar eu totul.
Scoate un plic din sîn si i-l întinde baiatului ce citeste pentru a doua oara, înecat de plîns, scrisoarea buclucasa.
—Tudorele, baiatule, nu fi amarît. Uite, ti-a mai venit o scrisoare. Totul e în regula. Se întoarce soptind spre bucuresteanul ce-si roade nervos unghiile: Eu nu-s nataflet ca altii, care nu-s în stare sa tina minte ca Mamica e mamica, si Monica e tusica, si Marica e pisica… Hai, Tudorele, citeste, îl îmbie cu glas tare.

Baiatul începe sa citeasca din ce în ce mai vesel: „Dragul nostru, noi suntem bine sanatosi si ni-e tare dor de tine! suntem sigure ca te distrezi minunat. De noi sa n-ai nici o grija. Tusica Monica a plecat la Vatra Dornei… Marica sta plictisita farâ tine, prin casa, Marita îsi vede de treburi prin curte, iar pe Mamina, care s-a facut rea si stricatoare, am legat~o cu o curelusa Si i-am pus botnita”… Tudorel repeta ultima fraza, apoi da un
tipat sfîsietor.
—Ce e? întreba speriat grasunul. Mamina e doar catelusa.
—Nuuul

Bucuresteanul îl înghionteste satisfacut!

—Sigur ca nu. E purcica, desteptule!

—Nuuu!…

—Dar cine e? întreaba într-un glas amîndoi.Tudorel se trînteste cu capul pe masuta si se vaita pierdut

—Bunica!… Bunicaaaaî… E bunicaaaa!

DECEMBRIE

CRED CA SÎNTETI DE ACEEASI PARERE: cel mai frumos anotimp e iarna. Dar nu iarna suie, fara zapada. O iarna sadea, asa cum e în calendar pe fila lui decembrie: cu zapada groasa, pe care se vad pierzîndu-se în zare niste urme de schiuri. Eh, dar anul asta calendarul meu e mincinos. Si mor de necaz. Tocmai în decembrie e mincinos. Uite, întorc o fila: noiembrie. în desen, vînt, ploaie, frunze care cad. Asa a si fost. Poftim — septembrie — un mar încarcat. Asa a si fost. Priviti luna august: copii care se scalda. Si cît m-am mai scaldat eu toata lâna august în gîrla
noastra! Si acum unde-i zapada? E drept, zilele trecute a început sa fulguiasca. Un sfert de ceas m-am tot uitat la nori. Urmaream stelutele de nea ce se cerneau de sus, în timp ce ciorile se roteau croncanind. Si ma durea inima de toti fulgii care poposeau în baltoace, în fîntîna sau chiar pe nasul meu. As fi vrut sa cada toti unul peste altul, sa creasca zapada mare, mare, vazînd cu ochii. Dar dupa vreo jumatate de ora fulguiala s-a oprit. Pe cîmp a ramas o pojghita de zapada de vreo doua degete, zgîriata de coceni si buruieni. De atunci s-a mai pornit sa ninga de vreo cîteva ori. Cum vedeam un fulg ratacit prin vazduh, deschideam aparatul de radio sa ascult buletinul meteorologic. Cînd auzeam:

„Temperatura în scadere”, mi se încalzea inima. Dar pe urma, aceeasi si aceeasi poveste: „Ninsoare în munti”.

În munti, în munti! Dar în sud-estul tarii? Eh, la urma urmei, bine ca cel putin scade temperatura. Cînd ma sculam dis-de-dimineata, drumul era înghetat, santul bocna, toate baltoacele — ochi de gheata. Dar ce folos: gîrla se vedea departe, fumegînd.
„N-a înghetat”, îmi ziceam. Si o stergeam cu patinele în santul din fata casei. Dar dupa doua-trei ture se facea ora opt, trebuia sa plec la scoala. Cu nici un pret în fata casei nu mai puteam ramîne. Ma lua mama la zor. îmi luam traista cu carti si patinele si-o stergeam pe ulita în sus, spre scoala. Unde vedeam o palma de gheata, ma opream, legam la repezeala patinele, sss…sss… în sus si-n jos. Dar pe la zece, gheata se înmuia si, încet, încet, se adeverea, din nenorocire, ceea ce ne spunea tovarasul profesor: „Ca gheata tot apa e”. Atunci ma duceam la scoala.

Am încercat si cu saniuta pe dîmbul din dosul satului.. De acasa parca zaream din loc în loc niste peticele de zapada.: Dar deabia prindea saniuta sa zboare, ca se si poticnea într-un musuroi, si apoi lupta-te s-o scoti. Pe urma, în cîteva zile — halal decembrie — s-a topit si pojghita asta. Au mai ramas doar niste dungi de zapada, pe lînga garduri, asa ca de-o palma jumate latime. Sania aluneca, dar eu trebuia sa stau pe-o rîna si, cînd o lua ceva mai la stînga, nimerea de-a dreptul în gard. închipuiti-va si voi: sa nimeresti într-un gard viu, cu spini.

Cit despre schiuri, sa nu mai vorbim. în decembrie asta, rareori aveam norocul sa gasesc o pîrtie pentru amândoa. Cînd îsi lua vînt o talpica, cealalta se încleia în noroi si — poc! — cadeam în nas. Si-apoi, gînditi-va, sa treci cu schiurile în picioare peste araturi si haturi fara zapada. La un moment dat se fac de vreo cinci ocale.

Li se slabisera cataramele, legaturile, vreo trei suruburi s-au si pierdut. Rîdeau copiii de mine. Dar ce, n-aveam dreptate? Socotiti si voi 3… 5… 8… 10 decembrie, si nici o zapada ca lumea. Eram sigur, de altfel, ca nici n-o sa mai ninga. Stateam seara pîna la unsprezece sa ascult buletinul meteorologic: Ninge în munti”… „în munti ninsoare”. Uf… „Precis, îmi ziceam, în sud-est nu mai ninge.” Halal decembrie! Si a doua zi… iar cu patinele în sant.

Si culmea! Ieri dimineata cînd m-am trezit, alb peste tot. Catelul alerga roata ca un nebun, intra cu botul în zapada, se rostogolea, stranuta. Gainile nu îndrazneau sa coboare din cotet. Cazuse o zapada grozava: de unsprezece centimetri jumatate, dar afinata, nu se putea schia, nici patina. Atunci m-am dus la Scoala. Dar toata vremea ma uitam pe geam si-mi crestea inima: ningea întruna! De la ora 9 n-am mai avut ragaz sa privesc pe geam. M-a scos tovarasul profesor de matematica la lectie. Temele nu le scrisesem, iar de cel mai mic multiplu comun nici n-auzisem. Nu-i vorba, nici de cel mai mare divizor comun n-aveam habar. Nici de luptele persilor cu grecii, la istorie, nici de complementul circumstantial de loc, la gramatica. Va spun drept, nu-mi prea venea la îndemîna, dar ma gîndeam: „înca o ora, si zburd cu schiurile pe deal”. Ce conta cel mai mic multiplu comun? Bine c-a venit iarna! Si ce iarna! Iar deseara o sa afle toata tara: „în sud-estul tarii ninge”. Ninge! în sfîrsit, clopotelul a sunat. Ne-am ridicat ca totii în picioare.
Primul la iesire am fost eu. Dar nu puteam iesi. Pe umarul meu se lasase mîna tovarasului diriginte:

—Andrei, tu ramîi la meditatie… pîna la orele doua… si dupamasa, de la trei jumatate. Ai ramas în urma la toate obiectele.

Ce era sa fac? Am ramas în clasa. Am venit si dupa-masa. Pe la patru, auzeam copiii chiuind pe ulite, iar tovarasul diriginte îmi dadea o fractie, apoi înca una, si înca una.

Ma trezeam cu creionul chimic între dinti, privind pe fereastra.
Departe, printre prunii din livada se zareau niste mogîldete miscatoare: schiorii! Cinci… ba nu, sase! Acum urca… S-au oprit… Coboara! Tii, ce aluneca… Unul a cazuti Cine-o fi? De aici seamana toti… Dupa caciula parc-ar fi…

— Numaratorul fractiei, se auzea vocea tovarasului profesor.
—Da… numaratorul…
Am ajuns acasa seara, cu inima catranita si dintii violeti.
M-am asternut pe cel mai mic multiplu comun. Si pe complementul circumstantial de loc. Am stat pîna seara tîrziu. La orele unsprezece, din aparatul de radio se auzea: „în sud-estul tarii ninge bogat”.

— N-are decît sa ninga. Iarna asta n-are nici un farmec.
Privesc fila calendarului. Nu e mincinoasa. Pe cîmpuri, zapada de doua palme, dar prea sunt grele fractiile astea. Uf, de nu le-o fi pus la primavara? De ce taman în decembrie… chiar ninge atât de bogat?

INTRE PRIETENE

O, SUPARARILE ÎNTRE FETE! Prolog al despartirilor de-fi-niti-ve! Sfîsietor spectacol!… Sa stii ca sortuletele acelea pepit, ce se strîngeau buchet în orice clipa, ca într-o garderoba, îsi vor întoarce — dintr-o data si pe veci — spatele, iar dragalasele lor proprietare se vor privi fara sa se vada, ca printr-o sticla mata! Unde, te întrebi — în inimioara lor fragila — încape oare atîta tarie? Gînditi-va! Usor e oare sa te desparti de cea mai buna prietena, si înca pentru totdeauna, si sa continui totusi sa stai cu ea în banca?

Iata, de pilda, Aurica a jignit-o pe Nusa. Cum? În ce împrejurare? N-are însemnatate. A jignit-o, asta-i de ajuns. (Si daca-i de ajuns pentru Nusa, e de ajuns si pentru dumneavoastra, cititorii.)

De atunci, cele doua nu-si mai vorbesc, nu se mai privesc. Stau tot timpul cu spatele una la alta. (Se întelege ca pentru asta tot trebuie sa se mai priveasca. Dar mimai pentru asta.)

Bineînteles ca, pentru Nusa, Aurica nici nu mai exista — decît ca sa-i întoarca spatele. Exista însa compasul ei nichelat Si temele cu circumferinta cercului la geometria plana. Si atunci, Si numai ca proprietara de compas, Aurica începe sa fiinteze din nou… Dar numai prin intermediar.

—Getuto, du-te si cere-i tu compasul Aurichii… dar nu care cumva sa afle ca-i pentru mine.
—De ce, tu?
—Suntem certate.
—Vai, tu! se mira sincer mijlocitoarea. Erati cele mai bune prietene?!

Fata îsi roteste privirea conspirativ:
—Ssst! ca se uita-ncoace.
Nici nu vreau sa aud de ea.
—Ce spui, tu? Si eu nu stiu nimic… De mult s-a întîmplat, tu? ciripeste mai mult bucuroasa decît consternata Getuta.
—De mult… închide Nusa ochii si cauta sa-si aduca aminte, ca si cum „s-a întîmplat” cîndva, la sfîrsitul vea cului al treisprezecelea.
De vreo trei zile.
—Si mie nu mi-ai spus nimic, îi reproseaza prietenos amica. De ce v-ati certat, tu?
—Nu pot sa-ti spun.
—Da? Sa stii ca ma supar.
O îmbie apoi, împletind nu stiu ce la o codita perfect împletita: Nu-mi spui tu mie, prietena ta cea mai buna?
Sa-ti spun drept, draga, alaltaieri m-as fi împacat cu ea, poate ca ieri… Dar acum… niciodata! N-are decît sa se împace ea. Eu nu mai pot.

Nu mai Pot si gata!
Mijlocitoarea îsi strînge palmele a rugaciune:
—Ah, draga, povesteste-mi!… Mor de curiozitate!…
—Nu pot.
— Bine!… M-am suparat. Adio si n-am cuvinte…
Se rasuceste pe calcîie si pleaca cu pasi mari.
— Stai! alearga dupa ea Nusa. îti spun. Uite, nu ma împac cu ea… Dar nu-i spui, te conjur!… Nu ma împac pentru ca nu mai tin minte de ce ne-am suparat. Am uitat, zau!
— Da? Va sa zica tot nu-mi spui? se smiorcaie Getuta, revoltata. Si mai zici ca-s prietena ta cea mai buna.
Esti o falsa, prefacut-o !
Pleaca si priveste absenta pe geam.
—Stai! Getuto, mi-am amintit! Uite, acum mi-am amintit. O cuprinde dupa umeri si continua: Stii de ce sunt suparata pe ea?
—Ei?
—M-am suparat cu ea acum trei zile, pentru ca nu i-am spus de ce eram suparata cu tine acum cinci zile!

O, supararile între fete!

CEA MAI INTERESANTA ACTIUNE

ORA OPT DIMINEATA. O pala de vînt joaca în opturi mladii cîrliontii lui Tudor, conducatorul de grupa. Baiatul sta în picioare, pe treapta a treia a scarii de piatra, iar grupa ciuguleste, la umbra, dudele negre ce au picat peste noapte. în toata curtea n-au mai ramas decît ei si cîtiva pui mai marisori de gaina ce scurma cu îndîrjire, dar fara folos, ramasitele mingii de pingpong, sparta seara tîrziu, în finala campionatului taberei de curte. Dincolo de zaplaz, la vreo cincizeci de pasi, grupa a doua stropeste straturile de rosii si castraveti de pe lotul scolar, iaui grupa a treia,formata din cei mai mici, împodobeste cu frunze proaspete de artar tablia rosie de la intrare, pe care scrie mare cu alb: „TABARA DE CURTE”.

Mîngîiat de boarea diminetii, drapelul îsi flutura umbra peste fruntea lui Tudor. Poate de aceea îngîndurarea lui parea mai adînca, iar grupa, mînjita pe buze si pe barbie, i-o respecta în tacere. Ori poate ca cei opt taceau numai pentru ca dudele erau într-adevar dulci?…

Tudor rasuceste între degete o hîrtiuta. Hm, grea treaba e sa fii conducator de grupa în vacanta. Ai la-ndemîna zeci de actiuni, care de care mai interesanta. Sa fie asta o greutate?

Vedeti? Sigur, e usor sa fii simplu pionier… Sa vina altul si sa-ti spuna: „Uite, fratioare, acum facem asta… Pe arma, ailalta, apoi la ora X, cutare, si la Z, mai stiu eu ce…” Ei, dar conducator e altceva. Din toate acele zeci si zeci de actiuni interesante, care e cea mai interesanta? Din doua actiuni, alegi totdeauna pe cea mai interesanta. Te apropii de baieti, chibzuiesti împreuna cu ei, le ceri parerea…

Tudor se apropie de baieti. Coboara o treapta, apoi înca una:
—Ei, ce parere aveti? Mergem astazi la padure, sau la scalda?
—La padure!
—La scalda!
—La padure î La scalda!
Orataniile alearga care-ncotro. Cei opt, în picioare, tipa asa de tare, ca fara veste dudele prea coapte încep sa le curga în cap.
—Stati! acopera Tudor harmalaia, urcat din nou pe treapta a treia. Stati jos! Sa chibzuim. La padure am da de luminisuri, de izvoare, ne-am urca în copaci, am gasi veverite… Am culege flori, ciuperci, fragi…
—La padure! Sa mergem la padure! Dupa fragi! Dupa veverite!
—Fragi!
—Veverite!
—Fragi! Veverite!
Conducatorul grupei îsi pune degetele în urechi!

— Nu tipati!! De ce jucati într-un picior? N-am hotarît nimic… Sa chibzuim. Nu credeti, totusi, ca e mai bine, mai interesant la scalda? Putem face baie, ne-afundam printre trestii, pescuim, culegem scoici. Nu e interesant?
Baietii sar în picioare si-si sterg de praf pantofii de doc, gata de plecare:
—La scalda!
—La scalda!

Tudor urca nelinistit înca o treapta… Flutura în rhîna hîrtiuta:
—Nu va pripiti, tovarasi! Am aici, aici, pe hîrtiuta asta, zeci de actiuni interesante… De ce sa dam buluc, la întîmplare?
Judecam linistiti, si p-orma gata! Plecam… De pilda, stiti voi cum se scoate un ziar? O carte? Vedeti! Nu suteti de parere sa vizitam o tipografie?
—Sa mergem…
Conducatorul grupei zîmbeste triumfator si coboara o treapta:
—Sigur. Toate sunt interesante… Dar nu credeti c-ar fi mai interesant sa vizitam o ferma? N-ati vrea sa vedem tractoare?
Sau caii? Hm? Sa calarim calutii? Sau sa dam o mîna de ajutor la strîngerea caiselor?
—La ferma! La cai! La caise! se-mbulzesc cei opt în jurul treptelor, zvîrlind din mîna dudele…
—Stati! N-am ispravit! flutura nadusit hîrtiuta Tudor, acum suit pe treapta a cincea… Ce-ati zice…

E ora zece… Soarele s-a ridicat mai sus. Umbra dudului s-a subtiat, pitindu-se marunta linga trunchi. Dar parca nici baietii nu mai sunt chiar opt.

Conducatorul grupei nu observa însa fenomenul. Continua propunerile:
—Ce-ar fi sa-i tragem un meci de volei cu tabara nr. 2, de pe malul lacului? Si pe urma sa ne plimbam cu barcile. N-ar fi interesant?

—Dar hai odata, mormaie cei cîtiva lungiti cu capul la umbra si cu picioarele în soare.

—Ei nu, fara anarhie… Stati jos! Sa chibzuim… Credeam ca ne-am înteles. Uite, am aici niste invitatii pentru concursul de aeromodele… Sau facem zmeie… Sau…

Acum soarele e chiar deasupra catargului. Fata conducatorului grupei nu mai e umbrita. Straluceste toata, ca unsa. Umbra dudului s-a îngustat si mai mult. Dar grupa s-a evaporat. A mai ramas un singur baiat, grasun, brobonit si el de sudoare.
Daca n-ar avea un nas cîrn, fara-ndoiala jumatate din el i-ar ramîne în soare.

—Sau, tovarasi, continua Tudor cu nasul în hîrtiuta, nu credeti c-ar fi interesant sa mergem la club, sa jucam sah, micul biliard?

„Grupa” nu mai raspunde. Da doar din cap pîn’ ce-si atinge pieptul cu barbia, apoi tresare, da capul pe spate si iar îl scapa spre piept.

—Sau sa mergem la lotul scolar… Sau sa… Sau sa… plescaie din limba si cauta cu ochii închisi ceva si mai interesant.
„Grupa” da din cap aprobativ.
….E ora douasprezece.

Deodata, vorbitorul se opreste trasnit. Nu fiindca la trei paside el „grupa”, ramasa cu capul în piept, raspunde tuturor propunerilor cu un usor sforait, ci fiindca în aceeasi clipa pe poartataberei intra ceilalti sapte…

—Unde-ati fost? scrîsneste Tudor, urcat dintr-un salt pe treapta a sasea, smucindu-si furios cîrliontii ce i s-au prins de fruntea asudata.

Copiii se-aduna unul cîte unul în jurul sau:
—La volei…
—La Club…
—La ferma…
—Asa, de capul vostru?
—Cum, de capul nostru?
—Ne-am „atasat” la grupa a doua…
—Si noi la a treia.
—Da? Asta-i anarhie! De ce sa va ‘atasati? Voi n-aveti grupa voastra? O sa ridic problema la prima adunare de detasament…
O sa vedeti voi…
Grasunul se smuceste speriat de linga dud:
—Ce? Ha?
Tudor coboara si-l bate prieteneste pe umar:
—Nu e vorba de tine… Tu esti un pionier disciplinat… Osa te propun pentru evidentiere… Iar catre ceilalti, peste umar:
Va-nvat eu sa nu mai calcati disciplina de tabara!
E ora doua… în curte n-a mai ramas nimeni. Dudul îsi îngroasa din nou umbra. Puii s-au saturat, pesemne, sa tot scurmeramasitele mingii de ping-pong si ataca acum, bucata cu bucata, hîrtiuta facuta ferfenita, pe care erau însirate cele maiinteresante actiuni…

AMINTIRI

„Ierbar, album de floricele! Album, ierbar de amintiri! Floricelele se usuca, voi, amintiri, niciodata…”

Cu aceasta cugetare, artistic hasurata, se deschide albumul Tantei.
O sageata sîngerata, petrecuta printr-o inima de tus, atrage atentia asupra tehnicii ierborizarii amintirilor:

„Cine ma iubeste Mai jos se iscaleste.”

Proprietara rasfoieste melancolic paginile împestritate cu chenare, pasarele, inimioare, monograme, semnaturi si amintiri, framîntînd în pumn o batista de matasica de care ar avea o acuta nevoie si nasucul ei cîrn.

—Le vezi? explica ea, cu un tremolo în glas, baiatului, var departat, venit în vizita. Toate sunt scrise cu lacrimi…
—Nu cu cerneala? întreaba cu o perfida naivitate varul departat.

Ah, voi baietii, nu pricepeti nimic! se revolta fata. Ce stiti voi, nesimtitorilor, ce însemneaza sa te desparti de o prietena cu care ai petrecut în aceeasi scoala, în aceeasi clasa, si chiar în aceeasi banca, un an, doi, trei, patru…
O podidesc lacrimile. Baiatul se ofera politicos:
—Îmi dai voie sa continui eu? Cinci, sase, sapte, opt… stiu sa numar pîna la un mIIIon… noua… zece… unsprezece…
—De ce numeri?
— Ca sa plîngi tu.
Tanta îl priveste mirata:
—De ce sa plîng? A, da, albumul. Se întristeaza din nou, apoi îsi pleaca fruntea resemnata: Dar de acum e în zadar. Ne-am despartit, poate pentru totdeauna… Respira adînc si îsi sufla cu demnitate nasul. Au ramas doar amintirile astea. Asculta, asta a scris-o cea mai buna prietena a mea:

„Cîte fire de nisip în Oceanul Pacific,
Si cîti stropi în curcubeu —
Tot atât te iubesc eu…”

Draga de ea, zâmbeste Tanta printre lacrimi, parca o vad: fina, dulce si cu guleras — inimioara. Sau asta — întoarce ea cîteva foi — mi-a scris-o cea mai buna prietena.

—Pai n-a scris-o p-ailalta?
—Ba da, dar ce are a face? Asta-i alta, care mi-a scris-o pe asta… Nu-i tot aia care mi-a scris-o p-ailalta. Asculta:

„Chiar de marea furioasa
Va intra-ntr-o zi în casa
Si orice va îneca,
Doar iscalitura mea
Va ramîne pururea…”

Ce fata dulce, si fina, si cu guleras pepit! exclama nostalgic
Tanta, privind absent, parca prin perete… Sau, uite-o pe asta aici, scrisa cu creionul, ca n-aveam cerneala în stilou… ce fata dulce, si fina, si cu guleras de dantela!…

„De-ar fi cerul o placinta
Si o torta luna noua,
Te-as chema numai pe tine,
Sa le mînca pe amândoa…”

Sau, continua fata, uite aici ultima amintire… De la cea mai fina si mai dulce prietena a mea:

„Pana mea ar vrea sa scrie
Doua rînduri pe vede:
La necaz si fericire
Vezi prezenta suvenire…”

— Mai stii ceva de ea? întreaba varul departat.
Verisoara suspina adine, neputincioasa:
—Nu stiu. Poate mai traieste… poate ca nu mai traieste… dar eu n-am s-o uit niciodata, niciodata…
—Si cum o chema? insista baiatul cu o intonatie ciudata în glas.
Fata se încrunta încurcata:
—Ce are a face numele? Se lumina însa deodata: Dar eu parca o vad în fata ochilor: dulce, fina, draguta si cu guleras mov. Scria si-i picurau lacrimile pe gulerasul mov. I se scuturau umerii de plîns, si i se strîmbase gulerasul mov. Si eu plîngeam
Si-i îndreptam gulerasul mov.

S-a ridicat de pe scaun si scotoceste în garderoba.
—Ce faci? întreaba Tanta, intrigata.
—Imi pun un guleras mov.
—De ce?
—Pentru ca amintirea asta eu ti-am scris-o, vara trecuta.

UN VISATOR

GOGUTA POPESCU E UN VISATOR: viseaza cu ochii deschisi.
O, si ce visuri minunate nu iau fiinta sub fruntea sa nitel încruntata ! Si cum mai fierb, si clocotesc, si se înalta, purtîndu-l în aburul lor ametitor sus, sus, peste toate si deasupra tuturor, si nimeni pe lume — nici colegii, nici profesorii — nu banuiesc si nu pot banui nimic din tainica lor ascensiune… Si cine, privindu-l cum sta nemiscat, cu ochii larg deschisi, în fundul clasei, ar putea ghici tulburatoarea metamorfoza a micului Goguta? Caci, fara sa-si schimbe decît mîna pe care îsi reazama fruntea, ‘Goguta Popescu devine pe rînd matematician celebru, participant la congrese internationale, în orele de aritmetica; multiplu campion olimpic si mondial, în orele de gimnastica; un Leonardo da Vinci, în orele de desen; un Edison al erei atomice, în orele de fizica; si enumerarea ar putea continua, dar, ajuns la ora de muzica, sub impresia operei vazuta în ajun, el se viseaza… primadona.

„Vai, ce voce am!” se înfioara Goguta, si îi e ciuda ca trebuie sa cînte pentru cefele netunse ale baietilor din clasa cu peretii acoperiti de paltoane, pentru fetele ce se hlizesc în cioturi de oglinda pitite în pupitre, pentru profesorul care umple — prafuit de creta — niste portative golase de pe tabla… „Merita ei sa asculte o asemenea voce?” se întreaba revoltat Goguta si, ascultîndu-se de unul singur, îl podideste o caldura ciudata, facuta din tristete si mîndrie. «Nu-i nimic, se încurajeaza el, persevereaza Goguta | Esti cea mai mare cîntareata a tuturor vremurilor… Mîine, poimîine, afise mici, apoi din ce în ce mai mari, vor împînzi strada, cartierul, orasul…

GOGUTA POPESCU

în rolul

ROZINEI

AZI ULTIMUL SPECTACOL ÎN BUCURESTI

înainte de plecare în marele TURNEU în jurul LUMII

Electricienii nu vor mai prididi cu instalarea reclamelor lor de neon, aviatorii vor ameti scriind pe cer cu litere de fum un singur nume: GOGUTA, iar colegii, si mai ales colegele vor alerga prin oras si, tremurând de fericire, vor spune tuturor:

— E cu noi în clasa, pe onoarea noastra… E coleg cu noi..»
Dar o sa-i creada parca cineva?» Si la gîndul acesta inima lui Goguta creste, buna si calda, ca un aluat… Acum nu mai exista cefe netunse, nici becuri chioare, si nimeni, nimeni nu mai e prafuit de creta… Sala e întunecata si calda ca o gura de cuptor… Un singur suflu, si acela oprit —urmarind zborul înalt de ciocîrlie, frînt si catifelat — de flutur planat, de cocor, al melodiei cîntate de el.

Goguta se aude cîntînd, simte cum aria lui rascoleste, tulbura, ameteste sala, si numai o vaga senzatie ca nu e bine vazut de la balconul II — de acolo de unde statea el aseara — îl face sa se dea mai la stînga… Se ciocneste de colegul de banca ce-si balabane capul în tactul notelor, dar asta nu-l deranjeaza.
Se mira numai, o clipa, cum de a patruns acesta, cu banca cu tot, la spectacol. “Ce nesimtit, Vasilescu asta”, gîndeste Goguta, dar n-are timp sa se înfurie. Orchestra ataca acum marea arie. Ce succes! vibreaza Goguta. Sala e plina de ochi. Si holul, si piata din fata operei. Oamenii asculta la difuzoare. Si cînd te gîndesti ca se transmite si la radio! M-asculta tot cartierul, tot orasul, toata tara!!! Fetele din clasa mea, Coca si Lilica, Meri, mor de necaz. Si pe buna dreptate, de altfel. Vai, ce voce am! Parca-l vad mîine pe tovarasul profesor de muzica cum o sa vina la mine, cerîndu si iertare ca nu m-a primit la cor. Si pe urma, încurcat, nestiind cum sa aduca vorba, se va scuza:

—Goguta, scumpule, te implor: mîine seara la
„Aida”… un loc pentru mine si famIIIe… în picioare, la balcon, cum o fi…

Nu ma lasa!
Iar el, Goguta, o sa înalte neputincios din umeri… Adica, nu… îi va spune marinimos:

—Mda, cred ca se va face. O sa-l rog pe regizor sa va puna la dispozitie loja lui… Dar nu garantez decît la matineu. Seara nu mai e un locsor. Stiti… presa, ambasadele, turistii straini, fel de fel de delegatii… Eventual vorbiti cu tovarasul director al scolii. Poate renunta dînsul…

Directorul, care îl va pîndi, desigur, de dupa o coloana, va auzi vorbindu-se de el si va alerga întrun suflet, cu plecaciuni;

—O, respectele mele, tovarase Gogu… Ce onoare…
Goguta va sti însa ce-l doare si-i va spune asa, într-o doara:
—Cu locul promis e în regula, în fata de tot… Nu ma întrebati ce m-am luptat pentru asta… Numai ca urmeaza sa veniti cu un scaunel de acasa…

—O, va multumesc din inima, tovarase Goguta. Va cunosc din clasa întîi, dar nu stiam ca aveti o asemenea voce…

—Am si alta! (Ah, tulburatoare, atotputernica metamor foza!) Stiti, interpretez si pe Don BazIIIo… M-a rugat directorul operei! Titularul e cam ragusit. Pentru mine nu conteaza: tot am vocea în schimbare… O clipa numai, sa-mi schimb costumul…

Un „aaah” imens de uimire cuprinde parterul, balconul, holul, piata…
Gazetarii napadesc pe scena cu carnetele tremurînde în mîna:
—Un interviu, maestre.
—Aveti putintica rabdare sa-l iau pe fa de jos. Gata… în primul rînd tin sa va repet: Nu-mi place sa dau declaratii în timp ce cînt. E ultima exceptie…
—Va multumesc, maestre. suntem numai stilouri si urechi.
—În al doilea rînd, iata ce va pot declara: cînt de la vîrsta de trei ani. Ultimele turnee la Scala din Milano si la Balsoi Teatr din Moscova mi-au adus consacrarea mondiala. Am interpretat cu mult succes rolul lui Alfredo din „Traviata”, si al lui Radames din „Aida”, si pe Ion Voda cel Cumplit. Si-acum ajunge. Mai am de cîntat doar doua-trei masuri si, dupa cum stiti, un artist apartine publicului… Iata-l cum clocoteste, e un vulcan în eruptie:
—Bis! Bravo! Biiis!!! Bravooo!!!
—Regret, dar nu mai am timp de dumneavoastra… Trebuie sa ma înclin, sa caut din mers cunoscutii pe fata carora stralucesc lacrimile… Toti îmi arunca flori… Iata-ma înecat pîna la glezne… pîna la brîu… pîna la piept… Of, ma înabus! Am sa rog pe usier sa interzica pe viitor accesul în sala persoanelor cu flori! Si lumea ma aclama, ma cheama la rampa:
—Go-gu-ta! Go-gu-ta! Go-gu-ta!…
—Go-gu-ta! Go-gu-ta 1
—H î ! E u ?
E vocea profesorului de la catedra.
—Ai adormit? Dooo! Cînta gama!
Goguta Popescu se ridica buimacit în picioare. Priveste cefele netunse ale colegilor.
—Do… re…
….pereti acoperiti cu paltoane…
—Mi… fa…
…portativele de la tabla nu mai sunt golase…
-Sol… la…
…si fetele care, uitînd de oglinzi, se hlizesc cu neobrazare la el…
—De ce taci?
Goguta îsi trece mîna peste fruntea presarata de fragii cîtorva cosuri si bîzîie, trezit la realitate:
—Nu mai cînt… Mi-e rusine… Rîde fetele de mine, tovarase profesor…

DORMITOR ÎN DOI

GOARNA A SUNAT DE MULT STINGEREA. în vila nu se mai aude nici un zgomot. Doar jos, la parter, picaturile unui robinet uitat deschis izbesc monoton chiuveta de tinichea a spalatorului.
Pic-pic-poc! Instructorul de serviciu s-a culcat si el dupa ce, ca de obicei, a dat ultima —si nu totdeauna cea mai usoara — batalie a zilei: culcarea…

—Dormitorul trei, stinge lumina!

—Ha ha ha!

—Cine rîde la doi?

—Hî, hî, tovarase instructor, iar mi-au darîmat patuu’!

—Sforrr… sforrr…

—Hi hi hi!

Acum, batalia a fost cîstigata pe tot teritoriul celor doua etaje… Liniste… Pic-pic-poc!

Doar în dormitorul de doi, din spatele vilei, locatarii par a nu se fi culcat. Baiatul cel mare din patul de lînga geam povesteste pe soptite ultima isprava a lui Dik — „Piratul negru”.
Celalalt, mai mic, dinspre usa, îngîna de jumatate de ceas, cu limba încleiata de somn: ..
-Hî… aha… îhî…

În sfîrsit, piratul a fost prins si spînzurat, iar povestitorul, rezemat de tablia patului, tace privind pe geamul deschis.
Pic-pic-poc!
Luna aluneca grabita printre nori, ca un castron de supa aurie, în timp ce padurea care se opreste la zece pasi de vila. freamata, misterioasa si neagra… Ca Piratul negru.
—Pustiulica, esti treaz? întreaba deodata cel mare, foindu-se în asternut.
—Îhî…
—Îmi pare bine! Mai stam nitel de vorba. Stii, mie nu mi-e somn defel. Baiatul sta turceste în mijlocul patului si vorbeste parca ragusit, în timp ce luna îsi arata fata de omleta afumata:
Si p-orma, n-ai tu idee cit de mult îmi place mie noaptea, întunericul, luna însîngerata sfîsiind lugubru norii plumburii, asa ca acuma… dungile de umbra de la jaluzele… Le vezi?
Nu-i asa, parca-s gratii. …Si creanga aia uscata, ce se proiecteaza ca o gheara si se misca si scîrtîie… închipuieste-ti ca ar atîrna de ea… Piratul negru, spînzurat…
—Îhî…
—Nu-i asa ca tie ti-e frica noaptea? N-ai decît sa vii la mine-n pat. Stii, mie niciodata nu mi-a fost frica noaptea.
Dimpotriva, o ador… Noaptea te face curajos… dezvolta barbatia…
Curajosul tace brusc, ciulind urechea. Vîntul a început sa bata mai tare si trînteste cu zgomot, undeva la etaj, o usa uitata deschisa. în curte, cearsafurile puse la uscat se umfla si se zbat, prinse în cirlige.

—Auzi ce zgomote sinistre… Grozav îmi plac!… Noaptea întreaga as sta sa le ascult, continua el tremurator si scîrtîit. Sa stii ca izbeste vîntul oblonul de la pod. L-o fi lasat cineva deschis.
Mi-a povestit odata tata cum au intrat niste hoti prin podul unui vecin, cu furci si cutite în dinti! Mie nu mi-e frica de hoti, dar tu daca vrei, vino la mine-n pat. îti fac eu loc. Nu vrei sa vii?

Tace cîteva clipe, asteptînd un raspuns, timp în care parca toata bezna padurii a încalecat pe geam si a ramas acolo, agatata de perdea. De undeva, foarte aproape, se aude tipatul cucuvelei.

—Asta-i cucuvaie, precizeaza baiatul, pierdut, tremurator.
O pasare de noapte foarte simpatica, cu niste ochi îngrozitori.
Lumea se sperie de ea, cic-ar prezice nenorociri… Superstitii!
Auzi cum se tînguie! îti îngheata sîngele în vine, nu-i asa? Grozav ce-mi place!… Nu cumva s-a asezat pe vila noastra? Vino imediat la mine în pat! Ce mai astepti? Vrei sa mori de frica?
Si p-orma salteaua mea e mai moale si, daca vrei, îti mai pun o perna.

Cel dinspre perete tace, dar si bufnita a tacut.

Pic-pic-poc.

Cel mare rîde albastru si-si umezeste buzele uscate:

—Bine ca a tacut. Frumoasa e noaptea!… Asculti? Ce fîlfîit sinistru!… De fapt, mai mult un zbîrnîit… Nu stii nimic precis. Ce nesiguranta placuta, delicioasa, continua cu voce înbusita.
Poate sa fie un lIIIac, un fluture „cap-de-mort”, o stafie, sau poate… poate sa fie cu totul altceva, de pilda… doua stafii!…
Te implor, nu te mai chinui. Vino la mine în pat!

Norii se destrama si alearga albiciosi pe cer ca niste cîrpe de sters tabla în mîinile unui harnic elev de serviciu. Nu mai bate vîntul.

Pic-pic-poc!

Dar de ce se umfla perdeaua ca o aripa?

—Daca nu vii la mine-n pat, vin eu la tine, sa stii, ameninta plîngacios, cu glasul sugrumat, baiatul. Si, dupa o pauza în care s-a zgîit înfricosat pe geam: O fi oare miezul noptii? Ce zici?

Cel mic nu raspunde. Rasufla adînc si se întoarce spre perete.
Un timp, nu se aude nici un zgomot. Ba da. Fosneste ceva parca pe terasa. Or fi aricii de la coltul viu? Sau poate…

– Tu crezi ca strigoii ies la miezul noptii? chitaie, de-abia auzit, curajosul. Sare deodata din pat, împiedicîndu-se în cearsafuri, si se îndreapta bîjbîind spre baietasul ce a început sa sforaie. Sa stii ca acest fapt nu e just… dezvolta frica, poti sa mori de frica si… si tu esti mic… De ce sa mori de frica? Si izbucneste brusc, sfîsietor: Ia-ma cu tine în paaat!

32 DE PREMIANTI

A FOST LA ÎNCEPUT — mai precis la 15 septembrie — si mai precis la orele 8 antemeridian, o explozie de bucurie:

—Sanda!

—Gabriela!

Asadar, rectificam: o dubla explozie. Lucrul nu era neobisnuit, si totusi… în clasa a V-a se întîlnisera, în aceeasi banca, Sanda Prodan, care luase premiul III în clasa a IV-a A, si Gabriela Olteanu, de asemeni premianta a treia, dar în clasa a IV-a B. Cum fiecare se socotise nedreptatita de aceasta clasificare, chiar din prima zi hotarîsera în secret, dar cît se poate de ferm, privind fiecare spre cealalta cu coada ochiului:

„Anul acesta eu o sa fiu premianta întîi, orice s-ar întîmpla…
O sa ma straduiesc sa învat si mai bine”, spunea Sanda. „Clasa a V-a va avea o singura premianta întîi: Eu. Nimic, nimic n-o sa-mi scape!” spunea Gabriela.
Si înca de a doua zi, aceasta palpitanta întrecere a început.
Mai întîi prin tatonari:

—Sanda, tu stii care este primul rege care a folosit scobitoarea?

—Hamurabi.

—Tt.

—Tutmes al II-lea… Tatal lui… Bunicul lui… dar cine?

—Nu-ti spun. Daca ma-ntreaba, 10 iau la istorie.

Si Sanda se învirtea vesela pe calcîie. Gabriela o si apucase însa de cordon:

—Dar tu stii ce peste are capul în forma de lingura de supa, corpul ca o cratita si coada ca o sita? De unde stiu? Am gasit-o într-o revista a lui bunicu’, de prin 1900…

—Care e, tu? întreaba Sanda îngrijorata.

—Nu-ti spun. Daca ma-ntreaba, 10 iau la stiinte naturale.

Sanda se bosumfla, dar peste o clipa era rîndul ei sa-si tina colega de cordon:

—N-ai decît sa nu-mi spui, dar tu n-ai habar în ce an au aparut sireturile la pantofi si… si… stai sa caut în carnetel … si cînd a aparut cîntarul! Nu… cascavalul, nu… caviarul …asa, am gasit: catarama! Vezi ca nu stii?

Acasa cele doua „premiante” se pregateau. Fiecare în felul ei.
Sanda, cu un vraf de carnetele în fata, citea: „Plinius cel bâtrîn (dupa cum ne informeaza Vatinius, citat de QuintIIIan, volumul V, pagina 60) sustine ca batistele erau cunoscute în epoca etruscilor… etruscilor.”

Iar Gabi, la telefon:

— Alo, interior 27? N-aveti o carte despre forma, structura si evolutia molustelor în era tertiara? La ce-mi trebuie? Cred ca la naturale… Stiti, eu sunt premianta întîi…
Greseala? Nu e Biblioteca Academiei? Scuzati!
Cunosteam toate acestea, cînd am ajuns în clasa a V-a, într-oora de stiinte naturale. În prima banca, cele doua bolboroseau cu carnetelele în fata, în timp ce profesoara se pregatea de examinare:

—„Sarpele cu doua cozi si camila fara cocoasa ca si cocosul fara creasta osoasa sunt exemplare rarisime…”
—„Melcul Macar Agar din Siamul de Nord rezista la o temperatura de 100 de grade si poate sa nu manînce 311 zile si 2 ore…”

Apoi se auzi vocea profesoarei de la catedra:
—Copii, va amintiti de excursia la care am luat parte?
—Da! raspunsera în cor copiii.
—Ce excursie, tu? se foi Sanda spre Gabriela. Tu stii?
Dar nu avu timp sa auda raspunsul, caci profesoara continua:
—Ati vazut cu totii vacile de lapte ale fermei de stat, nu-i asa?
De data aceasta, fu rîndul Gabrielei sa se foiasca spre Sanda:
— Ce vaci, tu? Care vaci?
Colega ei se ridicase însa în picioare, cu fata stralucind de bucurie:
—Stiu! Spun eu, tovarasa profesoara… O vaca din nordul insulelor Antile!
—Nu, tovarasa profesoara, stiu eu, se ridica si cealalta.
De la poalele lui Kilimandjaro…
Profesoara coborî de la catedra si se apropie de cele douafete:
—Voi n-ati fost în excursie…. de ce n-ati venit?
—Da, dar eu am învatat acasa, stiu totul! se dezvinovatea Sanda, si începu sa turuie: într-o expeditie din 1827 s-a descoperit o vaca cu cinci coarne…
—Nu, tovarasa profesoara, nu-i asa, o întrerupse Gabriela pe Sanda. Avea doar patru coarne, si nu în 1827, ci în 1728… în mai 1728…
Dar profesoara o opri:
—Deocamdata ne-ar interesa altceva mai simplu, mult mai simplu. De pilda, care sunt rasele de vaci cunoscute în tara noastra…
Nici un raspuns. Cele doua fete îsi framîntau degetele. Sanda privea în tavan, iar Gabriela cauta, probabil, vacile undeva prin crapaturile dusumelei.
—Cine vrea sa spuna? se adresa profesoara catre clasa.
Si sub ochii uimiti ai celor doua, se ridicara treizeci de mîini;

—Eu ! Eu ! Eu !

Ce s-a mai întîmplat? Nu peste multa vreme, din duzina de carnete de însemnari ale celor doua premiante a mai ramas cîte unul singur. Si chiar pe prima lor pagina am vazut aceeasi însemnare subliniata cu rosu: „Ce am vazut la uzina 7 Noiembrie”.,,

A doua zi, la toate întrebarile profesorului de fizica s-au ridicat treizeci si doua de mîini.
Cînd le-am întîlnit din nou, premiantele noastre aveau o singura nedumerire:
„Vor fi oare în clasa a V-a treizeci si doi de premianti?”

PASARESTE

AM AUZIT PE MULTI PLÎNGÎNDU-SE de greutatea învatarii unei limbi straine: „Reguli si exceptii, exceptii la exceptii, acorduri (cu care e greu sa cazi de acord), verbe neregulate, cuvinte întortocheate, expresii si mai întortocheate” — si exemplificarea ar fi putut continua, dar, ajunsi la acest punct, cei mai multi din interlocutorii în cauza îsi puneau mîinile în cap si ilustrau trista enumerare printr-un oftat adînc. Ei bine, nu dati crezare acestor bocitoare. Nu vreau sa zic ca mint, dar afirm cu toata taria ca exagereaza. Nimic mai usor decît sa înveti o limba straina. Fara profesor, fara caiete si vocabulare, fara dictionar, fara… sa-ti dai macar seama ca ai învatat-o si ca o folosesti. E limba pasareasca.

N-o stiti? Pacat!… Are marele avantaj ca e o limba straina si, in acelasi timp, avantajul la fel de mare ca, pentru a o învata, nu trebuie sa stii bine nici macar româneste. Limba aceasta are un singur secret care constituie si unica ei regula: dupa fiecare silaba adaugi un pi. Atîta tot. Bineînteles ca pe deasupra se mai cere un lucru (de care înca nu esti scutit la nici o limba): exercitii, si iar exercitii. Dar, cu acest pret, „pasareasca” iti intra, asa zicînd, în sînge, si nici cel mai istet pitigoi nu se mai poate masura cu tine fara… translator.

Vreti sa stiti cum se vorbeste pasareasca? îngaduîti-mi, in acest caz, sa evoc pe doi asi ai acestui nobil ciripit. Lica si Mitica nedespartitii prieteni din tabara de la Poiana. Nu voi adauga la faptul ca sunt prieteni nici un amanunt care sa-i separe într-o cît de mica masura, în afara de cel ce face gloria exclusiva a unuia din ei: Mitica e poet. Si lucrul acesta, înca secret, va fi cunoscut tuturor la primul foc de tabara, adica peste cîteva ore. Oare, tovarasii ce vor sta întinsi pe paturi în jurul luminosului rug, sus la poalele Postavarului, sub bolta înstelata, vor putea rezista ispitei de a nu-l lua pe brate si de a nu-l purta în triumf pîna la cabana, dupa ce-i va vraji cu inspiratele versuri ale ultimei sale productii? Nu de alta, gîndeste îngrijorat poetul, dar la vale e primejdios sa fii purtat pe sus… Caci despre succes nu mai încape nici o îndoiala. Cine nu va lacrima înca de la prima strofa:

„Ce frumoasâ-i limba noastra,
Pe care-au doinit-o strabunii/
Frumoasa ca marea albastra,
Frumoasa ca secera lunii,,.”

Dar deocamdata e înca devreme. Mai e timp berechet pentru ca, împreuna cu nedespartitul Lica, sa dea o raita spre costisa plina de fragi din apropiere.

—Cîtpi epi ceapisupi? ciripeste Mitica.

—Cinpicipi fapirapi cinpicipi.

—Viipi lapi papidupirepi?

—Penpitrupi cepi?

—Lapi frapigipi…

Cînd însa în program e foc de tabara, timpul zboara mai încet, caci ora opt seara e asteptata cu nerabdare, înca de lasapte dimineata. În sfîrsit, goarna îsi tremura solemn semnalul iar palalaia izbucneste triumfator din cinci colturi deodata gonind din poiana noaptea, în neagra padure din jur.

Un cîntec — ropot de aplauze; o sceneta — bravooo!…
Acum urmeaza poezia mea, gîndeste Mitica — bis!” si iese îmbujorat (de foc, de emotie?), cu fata spre spectatorii asezati întro potcoava luminoasa.
—Cupirajpi, îi sopteste Lica, în timp ce poetul tuseste, îsi
înalta fruntea înalta spre bolta si mai înalta si începe liric, dar ferm:

„Cepi frupimoapisâ-ipî,.
Limpibapi noaspitrâpi
Frupimoapisapi capi Mapireapi
alpibaspitrâpi…”

Mai departe, glasul liric al poetului, desi din ce în ce mai ferm, n-a mai putut fi auzit. Rîsul a umplut întîi poiana, pe urma, Poiana, si apoi (n-am informatii certe, dar sunt sigur ca asa s-a întîmplat), întreaga Tara a Bîrsei.

Peste o ora-doua Lica si Mitica s-au regasit în dormitor. Poetul scînceste cu sughituri, neogoit.

—Haipi nupi fipi tristpi, sopteste duios amicul.

—Hi-hi… plînge poetul, doborît de catastrofa.

—Nupi fipi supipapiratpi, Mipitipicapi. Nupi plînpigepi.

Tapicipi, îl îndeamna mîngîietor celalalt si adauga spre îmbarbatare, un argument de istorie literara: Nipiciopidapitapi
ma-
Piriipi popiepitipi n-aupi fostpi înpitepilesipi depi lapi în-Picepiputpi…

Cum? Ce zice? N-ati înteles argumentul? Iata, vi-l traduc cuvînt cu cuvînt. Zice asa: „Nu fi suparat, Mitica. Nu plînge!

Taci…. Niciodata marii poeti n-au fost întelesi de la înce-Put…”

URIASUL

URCADINBALC0NCAPENISTETREPTEsiîsiluamiculdejun pe terasa balconului-turn. Nu mînca mult: un covrig si citiva metri din cablul de la televizoarele locatarilor. Antenele le pigulea doar. Cobora apoi pe scara de incendiu si — odata ajuns pe pamînt — îsi vedea de treburile lui obisnuite. Îi placea, de pilda, sa smulga copacii proaspat saditi si sa-i planteze din nou în gura vreunui canal, cu coroana în jos. Putea, fara nici un efort, sa culce un bloc de patru etaje la pamînt si — pe peretele astfel amenajat — sa joace fotba,l de unul singur, dar numai cu o minge plina de noroi. Muta, jucîndu-se pur si simplu, o alee în mijlocul unui rond de flori si viceversa. Era uriasul cartierului si în fiecare dimineata — trezindu-se din somn — oamenii alergau curiosi la ferestre sa vada ce noua idee îi trasnise prin minte. Uneori vedeau ca din blocul lor de zece etaje ramasese doar parterul. De fapt, era suficient ca uriasul sa puna într-un anumit fel degetele pe cîteva butoane ale liftului, si etajele de sus ramîneau în aer. Veneau delegatii din toate colturile orasului ca sa-l vada, si oamenii îl aratau de departe cu degetul. Uneori uriasul nu era pe acasa, dar asta nu deranja pe nimeni. Ispravile lui erau atât de formidabile, încît vizitatorii ramîneau oricum cu gurile cascate Si poate ca era mai bine ca nu-l vedeau. Caci unii dintre ei, care sub impresia basmelor din copilarie si-ar fi închipuit pe uriasi ca pe niste… uriasi, ar fi fost, poate, deceptionati. Uriasul nostru nu era din speta lui Gargantua, sa zicem. Masurat, nu avea mai mult de 1,59. La cîntar, 45y500 kg. (Cu cabluri, se vede, nu te poti îngrasa.) Daca însa treceai cu vederea aceste amanunte, nu puteai sa nu ramîi impresionat de puterea lui cu adevarat urieseasca.

Avea — altfel totul ramînea de neînteles — o forta interioara, ceva asemanator cu puterea ce salasluieste într-un cazan cu aburi sau, poate, în acel mecanism greu de lamurit care face cu putinta ca o furnica, o neînsemnata furnica, sa traga dupa ea o radasca. Altminteri cum s-ar putea explica, de pilda, ca micul urias — daca ne putem exprima asa — era în stare sa ciocaneasca dupa plac la geamul oricarui aparatament cu fatada spre strada, si înca atât de zdravan, ca geamul zbura în cioburi? Cred — si nu e doar o parere personala — ca toata puterea sa sta în degete. Cu cinci degete, eventual chiar de la picioare, putea smulge din pamînt orice pancarta. îi trebuiau doar trei degete pentru ca o lada cu gunoi plina, asteptînd masina I.C.A.B.-ului, sa nu mai poata fi gasita decît în vitrina noului magazin din cartier. Cu doua degete de la mîna stinga prefacea urechile a cinci copii în zece gumilastice, iar cu un deget… Ei bine, ce sa mai vorbim! Cel mai adesea folosea un singur deget. îl ducea la frunte… Atunci, fara ca cineva sa-si dea seama, cutia lui craniana se dilata, capul îi devenea dupa caz, patrat sau rombic si bineînteles atât de mare, încît putea sa zamisleasca în voie orice idee, oricît de titanica. Ei bine, faima sa trecuse de mult hotarele cartierului nostru, I.T.B.-ul pusese curse speciale spre împaratia noului urias, retragînd cîteva din directia gradinii zoologice ce ramasese cu jumatate din numarul vizitatorilor obisnuiti, oamenii se resemnasera de mult sa se scoale cu noaptea în cap pentru a prinde un loc în autobuzele cu pricina, cînd o turburatoare veste se ras. pîndi în oras: uriasul DISPARUSE! De cîteva zile nimeni nu mai daduse ochii cu el. Ipotezele cele mai felurite se ridicau sj cadeau ca niste popice… „Si-a luat talpasita?” „Dar încotro?” „A plecat în vacanta?” „Exclus. Era în plin trimestru trei.” „Bolnav?” „Cu neputinta!” Urmele ultimei sale „distractii” între blocuri ramasese la vedere ca senilele unui tanc beat, alimentat cu alcool în loc de motorina. Si atunci?

Ei bine, explicatia era alta, si nimanui nu i-ar fi trecut prin cap. Disparitia uriasului era un fapt de ambitie. Da! Acest neasteptat concediu, resimtit atât de acut de toti cei din jur ce nu-si mai puteau concepe viata zilnica fara el — asa cum nu si-ar fi putut-o închipui fara mustar la crenvursti — se datora unei ambitii. N-as putea jura ca lucrurile s-au întîmplat chiar asa cum vi le voi povesti, dar asta numai pentru ca — din pricipiu — nu jur niciodata. Cel mult, îmi dau cuvîntul. Poftim, asta o fac…

Asadar, într-o buna zi, cînd tocmai dispecerul I.T.B.-ului telefona alarmat pentru a se „întari” linia asaltata de cîteva batalioane de curiosi veniti special din provincie sa-l vada, uriasul nostru se trezise cu… un deget la frunte. Care deget anume si în care pozitie, n-as putea-o spune! Dar nici el însusi. I se întîmpla din cînd în cînd sa se trezeasca în aceasta pozitie, dar atât de rar, încît nici chiar el nu era în stare sa repete gestul în mod constient. Destul ca în acele clipe capul i se rotunjea dupa toate posibIIItatile, si atunci— lucru aproape de necrezut — mergea la scoala. în ziua aceea pleca, asadar, la scoala. De fapt, se opri în dreptul scolii, pentru ca — urcînd pe gard, apoi în batrânul nuc care umbrea un sfert din fatada — sari direct pe copertina. De aici era un singur pas pîna la burlan. Nu avea decît sa întinda mîna. în cîteva clipe fu pe acoperis, de unde, strecurîndu-se printr-un chepeng, putea ajunge cu usurinta pe coridorul de la etaj. De aici, oriunde. Depindea de combinatia degetelor.
Fu, dupa toate probabIIItatile, o combinatie spontana. Asa se face ca uriasul nostru se pomeni în clasa a doua. El era de cîtiva ani în clasa a patra…

Cei dintr-a doua, multi cu barbia de-abia la nivelul pupitrului, nici nu-i observara prezenta. Lucrau singuri, adînciti în rezolvarea unei probleme de aritmetica. Caietele din acea zi stau marturie atât despre problema în sine, cît si despre modul ei de rezolvare.

—Ce faceti voi? întreba uriasul.

—Rezolvam o problema 1

—Toti 30?

—Da! E o problema grea, tare grea.

—Cum adica grea? zise uriasul, si o tresarire i se citi în ochi.

Daca-i grea, e pentru mine! Dati-o-ncoa’ 1

Ca un aspirator sorbi parca vreo cîteva caiete, îsi arunca o privire asupra lor, apoi izbucni în rîs. Un rîs de urias.
—Sst! îndrazni o fetita. Ne deranjezi, nu putem rezolva pro blema !
—Asta-i problema?! Uahaha! în doi timpi si trei miscari n-am ce alege din ea. Care va sa zica… „Cîti cocosi si cîte puicute au scos doua closti avînd douazeci de oua fiecare, daca prima a scos opt cocosei, iar a doua cu cinci puicute mai mult…” Pai e simplu, pufni uriasul, privindu-i pe prichindei. înmultiti numarul clostilor cu cocoseii…

— Glumesti! zîmbi un baietas.
Uriasul ramase o clipa încurcat, apoi rîse strîmbî
— Sigur ca glumesc… împartim puicutele la closti!
Rîse toata clasa. Uriasul nu. Racni
—Stati! N-am terminat!… Pe urma scadem clostile din cocosei, si gata!
Acum copiii rîdeau cu lacrimi.
—Gura, ca va fac jumari! Trebuie liniste!
Uriasul se încrunta, închise ochii, o sudoare fina îi brobonise fruntea, iar cînd deschise din nou ochii, pe jumatate, o ciuda teribila îi scapara în privire. Nu putea sa rezolve problema.
Dar nici sa recunoasca nu putea. Zise printre dinti, strîngînd caietele în pumni:

—Asta-i problema pentru mine? Eu pot rezolva probleme mult mai grele.
—De exemplu? întreba un baietel blond din prima banca.
—De exemplu… daca te trasnesc cu un singur bobîrnac te-am si dat de-a berbeleacul!
—Si asta-i problema? Esti de trei ori mai mare ca mine!
—Da? Atunci… cu trei degete pot smulge din pamînt un copac. El e mai mare ca mine!
—Ei si? se strîmba baietelul. Mai greu e sa-l plantezi!
Atunci sa te vad!
—Pot sa sparg un geam de la etajul 10 cu prastia, si de la 11, fara prastie!
—Asta poate si vîntul!
—În fata mea tremura blocurile…
—Asta poate orice gura-casca. E de ajuns sa trântesti usa.
—Copiii tipa dupa mamele lor numai cînd ma vad!
—Pentru asta e de ajuns sa fii bataus. Asta nu e o problema.
—Si care e, ba, aschimodie?!
—Asta din caiet, de exemplu! Asta cu clostile! spuse calmlondul.
—D a ?
—D a !
—Bine! O rezolv! scrîsni uriasul. O sa mai auzi tu de mine.

Zbura direct pe geam. Nucul gemu sub greutatea lui si îl zvîrli direct pe gardul scolii… De aici…

Ei bine, de aici i se pierdu urma. Era vazut din cînd în cînd pe la marginea cartierului, dînd tîrcoale cuibarelor cu closti. Uneori putea fi vazut stînd pe vine linga un cotet. încerca sa numere ouale de sub vreo closca. Era zgîriat si ciupit… Dupa vreo doua saptamîni, gasi o closca ce clocea fix douazeci de oua. Ii mai trebuia una. O cauta din zori pîna seara. O descoperi, în sfîrsit, la marginea unei comune. Atunci se puse pe pînda, asteptînd sa scoata puii. Iesira în aceeasi zi, dar uriasul nu izbutea deloc sa afle care era cocosel si care puicuta. Semanau, erau la fel. Trecura cîteva saptamîni de asteptare si de alte ciupituri. în sfîrsit, cocoseilor le crescu o creasta cît maciulia de chibrit, în aceeasi noapte îi numara. Adormi frînt de oboseala, cu capul pe cuibar. Se trezi în zori stranutînd. Cîtiva puisori îl ciuguleau de nas. Uriasul sari în picioare si o lua la goana. Avu un singur gînd: sa ajunga cît mai repede la scoala, în clasa a doua, si sa dea pustilor rezulatul problemei. Si asa întîrziase destul.

La ora 8 si 5 minute era pe gardul scolii. Si apoi nucul… copertina… burlanul… chepengul… coridorul…

La ora 8,5 minute si 30 de secunde se napustea în clasa.

Clasa era goala. Si celelalte clase. Toata scoala! La 8 si 6 minute era din nou în strada. Era plina de copii.

—Ei! Voi dintr-a doua! tipa uriasul atât de puternic, ca frunzele nucului începura sa fosneasca din senin.

Si cînd copiii facura roata în jurul sau, uriasul îi privi parinteste, apoi — mutîndu-se mîndru de pe un picior pe altul — zise:

—Nu va chinuiti! Am rezultatul…

—Ce rezultat, nene? întreba blondul caruia soarele verii îi jupuise un rînd de piele de pe nas.

—De la problema cu clostile… cu cocoseii… cu puicutele.

239

—A! se dumeri baietasul. Am rezolvat-o de atunci! În cinci minute…
—Cum în cinci minute?! clipi nauc din ochi uriasul. Nu sepoate! Imposibil! Pai trebuie trei saptamîni numai pîna seclocesc ouale…
—Da, dar noi nu suntem closti! spuse blondul, cojindu-si o pileita de pe nas si îi întoarse spatele.Roata copiilor se sparse si ea.
Ce-a mai fost, nu v-as putea spune! în orice caz, din ziua aceea, I.T-B.-ul n-a mai fost solicitat sa întareasca linia spre Cartierul nostru. Oamenii preferau sa viziteze gradina zoologica…
Copiii la fel.

Era vacanta.

Cît despre uriasul nostru, poate doar pomii, antenele si clostile din cartier sa nu fi aflat ca nu e decît un mic… gainar.
Eu, de pilda, am aflat-o de la un copil de trei ani si doua luni.

„NECUNOSCUT LA ADRESA”

CEI DOI FRATI SANDULESCU L-AU CUNOSCUT pe Furtuna Scarlat în tabara la Eforie. Mai precis în gara, la coborîrea din tren.
Amortiti de drum si rascopti de caldura, atîtati de marea ce-si fredona atât de aproape chemarea racoroasa, baietii sareau din vagoane, încurcîndu-se în legaturi, bagaje si geamantane de tot felul. Nerabdatori de a da buzna în mare — dar mai putin nerabdatori de a se aseza în rînd — baietii se multumeau, deocamdata, cu privelistea ghiolului, vasta calimara rasturnata nu departe, la picioarele lor. Ramasi mai la urma, fratii Sandulescu s-au apropiat de baietasul ce se lupta cu doua geamantane si un rucsac. Prea mic, leganîndu-se izbea cînd un geamantan, cînd altul, de traversele catranite, în timp ce rucsacul din spinare îi atîrna strîmb, lovindu-i încheieturile.

Pe asta nu-l vazusera! în ce compartiment se ascunsese? Se repezira spre el, sa-l ia în primire:

—Cum te cheama, neicusorule?

—Furtuna…

—Furtuna? Hi-hi… Va sa zica, Vijelie, ai? Taifun?!

—Ha-ha-ha, Muson… Priviti, baieti, ce mai Muson ne-a venit în tabara… Vîjjj!…

Se oprira deodata din vîjîit. Cel mare îsi îndulci glasul:

__ Si mai cum, dragutule? Zi, cam te mai cheama? __

Scarlat, bombani baietasul nedumerit.

—Scarlat? Hi-hi… Scarlatina? Pai de ce nu spui, bre, sa te ducem la infirmerie?!

—Sigur… Pericol de infectie… Si, zi, Gargara te cheama?

—Si ce rîdeti? Asa îl cheama si pe tata… se apara micutul…

—Ho-ho-ho…

—Hi-hi-hi…

Rîdeau cu lacrimi. De fapt, nu erau baieti rai fratii Sandulescu.
Aveau însa meteahna asta, a poreclelor. Meteahna o socoteau altii. Pentru ei era o distractie. Ce, nu e distractiv cînd pe un baiat îl cheama, sa zicem, Andrei, sa-i spui… Ardei?
Nu rîd toti. Poate nu rîde nimeni, dar, la urma urmei, rîzi singur.
Adica în doi.

—Hi-hi-hi…

—Ho-ho-ho…

Asa ca acum. Dar vazîndu-l mic, încruntat si nadusit, chibzuind cum sa-si aburce unul din geamantane pe umar, încetara hlizeala:

—Mai Tinctura de iod, da sa-ti duc eu un geamantan…

—Da unu-ncoa’, Ciclonule!

Scarlat Furtuna nu era suparacios. Ei, si chiar daca la-nceput te îmbufnezi nitel, poti sa tii supararea cu cineva care sta cu tine zi de zi la acelasi colt de masa, care te învata sa înoti, cu care stai la soare în acelasi pat de nisip si te cojeste de pielitele primelor arsuri, sau care seara, în dormitor, face pe perete fel de fel de umbre chinezesti, ori povesteste, pîna la miez de noapte, lucruri nemaiauzite, cu vulcani si elefanti, pigmei si gorile? E limpede: nu poti sa tii supararea nici doua zile. Dimpotriva.
Cei trei devenira în scurt timp cei mai buni prieteni.

Dar daca povestile n-ar fi avut sfîrsit nici în o mie si una da nopti, în viata unei tabere se întîmpla, dupa abia douazeci si una de zile, inevitabilul. Plecarea… Si totdeauna… tocmai în ziua cea mai frumoasa. Se fac bagajele, se strîng ciorapii pierduti, se cumpara margele, si toti copiii, sculati devreme, vad, în sfîrsit, ceea ce din prima zi dorisera sa vada:rasaritul soarelui din mare!! E trista despartire de plaja pe care-ai vrea s-o strîngi într-o batista, de valurile prietene, de zumzetul falezelor, de… (acum lacrimezi de-a binelea, dar nu-i nici o rusine) de toti tovarasii!! Tac goarnele, tac tobele, catargul despuiat…
Nu, nu mai privi într-acolo, micutule Scarlat! Alearga mai de-parte din baiat în baiat, ia-le semnaturile, adresa… Ti-ai cum-parat doar pentru asta un carnet special… Uite-i si pe fratii Sandulescu… Reaminteste-le din nou, printre lacrimi:

—Sa veniti neaparat în vacanta de iarna…

—Venim… venim…

—Scrieti adresa: strada Garii, nr. 33, Pitesti… Scrieti numele meu.

—Numele? Pai ce crezi tu, mai Taifunule, o sa te uitam noi vreodata?

—Niciodata, mai Gargara…

—Veniti sigur, nu-i asa?

—Venim… Mai încape vorba?

…Si vremea a trecut… A început scoala… Din trimestrul întîi n-a mai ramas decît amintirea si un sir de note puse cu rosu în catalog…
La masa, cu genunchii pe scaune, cei doi Sandulescu par a fi ispravit de scris o scrisoare…

— Va sa zica, reciteste cel mai mic, adaugind cîte o virgula: „Bucuresti, 20 decembrie… Scumpul nostru prieten, nu te-arn uitat nici o clipa. Iata, se apropie vacanta de iarna… Vom veni la tine, asa cum ti-am promis. O sa Hdem, o sa glumim. Avem atîtea sa ne
povestim… Asteapta-ne la gara, în ziua de 2 ianuarie.”

—Mai adaugam ceva?
—Adresa… si la cutie!
Dar tocul s-a întepenit pe plic, înca de la primele litere. 5andulescu cel mic priveste deznadajduit penita raschirata, fratele cel mare înalta nerabdator din sprîncene:
—Scrie! Ce te-ai poticnit?
—Misule… Cum îl cheama?
—Ai uitat? Ha-ha-ha! Nu stii cum îl cheama? Dar rîsul îi pieri deodata si lui de pe buze!… Adevarat!… Cum îl cheama?

A mai trecut o zi. Scrisoarea n-a fost pusa la posta. Pe plicul alb, un singur cuvînt: „Tovarasului…”
—Si daca am scrie doar adresa?
—Fara nume?
—Fara.
—Si postasul cui s-o dea?

—Dar daca plecam asa… fara scrisoare…

— Si daca este într-o tabara? Sau s-a mutat? Nu se poate… trebuie sa ne amintim cum îl cheama.

24 decembrie.

Cei doi nu si-au amintit. Se plimba în jurul mesei. Cel mai lic urmareste crapaturile din tavan. Celalalt prefera dusumeaua.

—Ceva, asa, ca o furtuna…

—Am gasit!

—Ce?

—Vijelie!

—Nu… Alizeu…

—As… Un nume mai furtunos… Ca o catastrofa.

—Stiu ! Uragan!

—Ttt… Daca-l chema Uragan, i-am fi zis Urangutan…

—Asa e…
Mormaie amîndoi, rotindu-se gînditori, cu ochii închisi, în jurul mesei.
—Prapad… Vîrtej…’Ciclon… Anticiclon…
—Tunet… Crivat… Baltaret…
—Avalansa!

27 decembrie.

—Ce facem? O sa întîrziem…
—Stii ce? Sa-i cautam numele celalalt… numele mic.
—Adevarat! Cum de nu ne-am gîndit? Cum îl cheama? Ionel? Ghita? Aurel?
—Nu… Ceva medical…
—Exact. Gargara! Nu tii minte?
—Oim o sa-l cheme Gargara? Ai mai auzit tu sa-l cheme pe cineva Gargara?
—M-da… si totusi… Ceva ca o boala… Gripa… Luxatie… Bronsita…
—Termina odata, se înfurie cel mare. Cauta masculine!
—Junghi! Prisnit! Seringa! Migrena…
—Iar începi cu femininele?
—Asa e… Vaccin… Pansament… aa…
—Âa… aa…

28 decembrie.

—Azi trebuie neaparat s-o punem la cutie. Altfel, nu mai ajunge la timp.
—Dar cum? Cui o adresam? ofteaza la capatul puterilor maruntelul.
Sandulescu cel mare îsi ia o figura grava:
—M-am gîndit toata noaptea. Scriem asa: „Strada Garii 33″, iar în loc de numele destinatarului scriem dupa Tovarasului…
Da plicul încoace! „Tovarasului… Vijelie, zis Ciclon, zis Barometru, zis Albastru de metilen, zis Bisturiu, zis Bicarbonat.., zis…” Cam asa ceva.

Au trecut zile. Cei doi se framînta, privind cu jale fila calendarului care arata patru ianuarie. Nici umraspuns. Sa nu fi primit scrisoarea? De ce nu? Era doar recomandata… Si la urma urmei, cîti Cicloni puteau fi în Pitesti? Sau cîti Taifuni pe strada Garii? si la un singur numar putea fi mai mult de un Neptun, zis Bisturiu sau cam asa ceva?

Se auzi deodata soneria de la intrare:
—Postasul! O scrisoare! A pus la cutie o scrisoare! într-o clipa, scrisoarea se gasea în mîinile lor. O întorceau nedumeriti pe o fata si pe alta:
—Pai asta… este scrisoarea noastra!
—Cum o sa fie a noastra? Tu nu vezi ce de stampile are, ce de semnaturi?
—Ea noastra! E scrisul nostru, totusi…
—Nu e numai scrisul nostru, citeste cu uimire cel mare prima însemnare… Uite ce scrie: „Tovarasul Ciclon — necunoscut la adresa. „Privirea îi aluneca mai jos: „Tovarasul Barometru — necunoscut pe strada Garii.” — „Destinatarul Bisturiu — necunoscut… în localitate..” descifreaza si cel mic o însemnare.
—Necunoscut… necunoscut… necunoscut…
—Si pe urma?
—Retur!
—Ce-nseamna retur?
—Înapoi…
—Cine e desteptul cu returul? se-nfurie Sandulescu cel mic.
Sandulescu cel mare priveste cu melancolie zecile de însemnari si stampile:
—Ei lasa, omul si-a dat toata osteneala… Si deodata descopera o semnatura clara în josul tuturor însemnarilor. Baiatul citeste si tipa, ca si cum plicul i-ar fi luat foc în mîini: Dirigintele oficiului postal: Furtuna… Scarlat! E tatal lui! îl chema la fel nu-ti amintesti?
—Iute, geamantanele… Valiza! Avem tren peste o ora.

Se reped spre polita unde stau rînduite, dupa marime, cele trei bagaje, si le apuca din zbor.
Deodata se opresc în fata calendarului… Geamantanele le-au cazut din mîini… Se asaza întunecati pe o ladita.
—Unde sa mai plecam? Mîine începe scoala…

„VOI CE AVETI LA ROMÂNA ?”

GORE SE HOTARÎ ÎN CELE DIN URMA sa-i scrie. Alta solutie nu vedea. De mult voia sa stea de vorba cu Ea. Ultima data, alaltaieri seara, jurase, strîngînd pumnii în fata oglinzii:

—Mîine îi vorbesc! Cu orice pret. Jur pe…
Si cum se privea încruntat în oglinda, cautînd pe ce anume sa jure, gasi:
—Daca nu, sa-mi iasa o buba în vîrful nasului!

Se apropiase de oglinda toaletei, turtindu-si nasul, si ramase înlemnit. Exact în vîrful nasului îi iesea o buba! Asa nu putea sta de vorba cu Ea. Amînase, asadar, convorbirea, dar nu pentru mult timp. Pentru 5 minute. Ce-ar fi s-o cheme la telefon? îi stia numarul. Cartea de telefon se deschidea singura la numarul cu pricina. Era acolo un nume apropiat, al Ei, si unul — acelasi — strain, de care se temea: numele tatalui. Si daca va raspunde tatal?! O sa închida telefonul! Dar daca va raspunde Ea?

—Precis ca voi închide si în acest caz! recunoscu Gore necajit si, de furie, începu sa-si frece buba din vîrful nasului.
Mama trecea, trebaluind, spre bucatarie si — pentru a doua oara — repeta întrebarea pe care Gore nici n-o auzise:

—E grea problema, Gore?

Baiatul tresari:

__ Nici nu avem matematica!

Rosi imediat. Se afla, într-adevar, cu caietul de matematica în fata de peste un ceas. Dar nu pentru vreun exercitiu. în caiet, între filele de la urma, erau însemnarile lui „secrete”: o poza, versuri si un început de jurnal, fiindca în afara de date nu mai scrisese nimic. Ce sa fi scris? O cunostea de 13 ani, erau vecini, urmau aceeasi scoala, numai ca în clase paralele. Nu-i venea sa creada ca ani si ani vorbise cu Ea, se jucasera împreuna, uneori o înghiontise…

Gore priveste poza. E facuta la serbarea de sfîrsit de an, iar el îi punea, pe furis, coarne. Ea plînsese de ciuda cînd îsi vazuse fotografia, iar el îi rîsese în nas. Venise apoi vacanta mare si, de la 15 septembrie, se reîntîlnisera la scoala. Si, deodata, fara sa stie de ce, din acea clipa, ori de cîte ori o vedea, îi venea sa intre în pamînt. Daca era cu alti baieti, începea sa vorbeasca, sa rîda, sa se catere pe garduri. Daca era singur, trecea rosu ca focul strada, cotea fara sa întoarca macar capul, apoi… murea de parere de rau.

Se întîlneau o data pe saptamîna, joia, la cor. Lui Gore i se schimba vocea, si într-o zi profesorul opri furios corul:

—Cine cînta acolo cocose ste?

Asculta, cu rnîna pîlnie la ureche, încruntat, apoi îi indicase cu betigasul:
—Cînta singur!
Gore se simtise pierdut. începuse sa cînte cînd gros, cînd subtire, apoi se oprise, îngaimînd un „tralala” jalnic… Din ziua aceea, joia ramasese neschimbata doar în calendarul lui Gore pe un an înainte. Se întîlneau la iesirea de la scoala, dar el ramînea cu baietii, chiuia, hohotea, se mai catara pe cîte un gard, iar cînd ajungea acasa îi venea sa se ia la palme, îsi cerceta caietul cu amintiri, si se jura ca a doua zi o sa-i vorbeasca. Dar despre ce? O s-o întrebe: „Voi ce aveti la româna? Dar la matematica?” Si pe urma? Atunci sa-i scrie. Dar cum? îi placeau
cîteva fraze dintr-o revista literara si i le-ar fi scris cu placere, dar nu prea aveau nici o legatura. Era vorba despre „Metafora ca instrument de investigatie…”

„Ah, dac-as putea sa scriu si eu asa, dar despre altceva!”

—E grea problema, Gore? întreba din nou mama.

—Grea! ofta baiatul, uitînd cu desavîrsire ca nu au matematica a doua zi.

—Las’ ca vine tata si o descurcati împreuna…

Gore închise imediat caietul. Tata?

În aceeasi clipa suna telefonul. Era Sile. Ce tot moșmondea?

Nu era vorba sa se întîlneasca în statie? Sa mearga la patinaj?

Gore coborî, si peste jumatate de ora se pomeni în forfota de pe patinoar. Era începator, abia se misca de unul singur, dar se încalzise si îndraznea tocmai sa se amestece printre ceilalti patinatori cînd o vazu pe Ea. Purta un pulover verde, dungat. Si o caciulita cu un ciucure alb. Patina usor, aproape dansînd, împreuna cu fete si baieti din clasa lor, si Gore simti dorinta de-a se apuca de mîna cu ei, dar ramase locului. Rezemat pe margine, o urmarea disperat cu coada ochiului, îngrozit cînd treceau cîteva minute fara sa-i vada caciulita, iar cînd se apropia se prefacea zorit ca are treaba la patine. Simti ca i s-a facut frig, ca e nenorocit si singur pe lume, ofta si… îsi pipai nasul.

—Atît ar mai trebui, sa ma vada cu nasul umflat!

Se gîndi sa plece pe nesimtite, cînd, chiar lînga el, se oprira doi tineri. Rosii la fata, voinici, grozavi în puloverele lor crosetate în noduri.

—O vezi pe pustoaica de colo, aia cu pulover verde si cu caciulita? Vrei s-o trîntim?

-Îhî!

Cei doi trecura prin fata fetei ca niste naluci. Ea sovai speriata, dar nu cazu. Chiar linga Gore, cei doi îsi facura semn, smechereste, ca „ataca” din nou. Peste cîteva clipe, fata era zvîrlita pe gheata, iar cei doi zburau spre alt colt al patinoarului.

Gore simti ca tremura. Dar nu de frig. Porni, sovaind, pe patine spre ei, gata sa cada în orice moment, ferindu-se de cei ce alunecau ca niste naluci, în toate sensurile. Puse ochii pe tinerii care tocmai îsi alegeau o noua victima si se apropie de ei. îi privi cu dispret si spuse cu o voce subtirica, pe care ar fi vrut-o cit mai barbateasca:

—Golanilor!

—Ce ai, ba? Nu ti-e bine? tresari unul dintre ei.

—Sunteti niste derbedei! mai zise Gore. Ce aveti cu fata iceea?

—Ete, ti-e iubita? rîse gros celalalt si — apucîndu-i nasul) între degete — strînse cu putere.

Gore simti ca lesina. Cînd deschise ochii, cei doi se depar-l au.

El se tinea de nas si… stranuta. Stranuta întruna, cu ochii plini de lacrimi, si de fiecare data nasul îi zvîcnea dureros.

A doua zi mergea spre scoala. Ningea. Fulgii i se opreau pe Nasturele din vîrful nasului, si lui îi venea sa stranute întruna, înd o vazu apropiindu-se si, fara sa-si dea seama, se pomeni orbindu-i:

—Cînd mai mergi la patinaj, cheama-ma si pe mine!
—De ce? îl întreba Ea, dar Gore nu raspunse.
II apucase o noua serie de stranuturi si-l durea nasul. Ciudat îsa, se simtea mîndru, demn, curat. Si întreba brusc, între doua stranuturi, cu vocea lui subtirica, de care nu se mai rusina:
—Voi ce aveti la româna?

UN AMANUNT

SFÎRSITUL ULTIMULUI TRIMESTRU.

în prag de vacanta, Radu si Dinu învata. Mai precis: repeta.
Si mai precis: repeta la zoologie. Cu pumnii la tâmple, leganîndu-se pe picioarele dinainte ale scaunului, Radu citeste cu glas tare:

—„Camila este un animal vertebrat, mamifer, rumegator…”
—Radule, treci peste astea, sunt amanunte, se roaga Dinu, pendulînd pe celalalt scaun, dar pe picioarele dinapoi.
La recapitulare ne intereseaza lucrurile în mare. Ne-a spus si la scoala: „Nu va pierdeti în amanunte”.
—„Camila traieste în zonele calde, în deserturile Africii, Asiei Centrale si Turkestan…”

—Amanunte, amanunte… Scurteaz-o, fratioare, treci mai departe.
—„Camila are doua cocoase”…
—Si patru picioare, si doi ochi, si o coada, si… te rog, nu te mai opri la toate maruntisurile. Vezi pe la sfîrsit ce mai e.
Radu întoarce pagina.
—„Exista mai multe feluri de camile”…
—Treci peste fleacuri, n-auzi? Pe noi ne intereseaza esentialul, ti-am spus-o de o suta de ori, îl apostrofeaza, la capatul rabdarii, Dinu, mormaind înfuriat ceva despre multiplii sutei.
—„Camila este folositoare omului mai ales în deserturile în care…”
Dinu vîntura a lehamite mîna:
—Da-i bataie, Radule. Te opresti la orice flecustet. Altceva?
—Altceva nimic. Atîta tot.
—Vezi ce înseamna sa nu te opresti la toate chichitele? exclama triumfator baiatul. Asa se recapituleaza! Treci mai departe. Poate mai prindem ceva din meci.
—„Iepurele de casa. Iepurele de casa este un animal vertebrat…”
—Se stie. Ca si camila.
—„Iepurii sunt folositori omului…”
—Ca si camilele. Treci mai departe.
—„Ei se hranesc cu…”
—Principalul e ca se hranesc. Vezi pe pagina ailalta.
—„Balena*.. Balena este un mamifer vertebrat…”
—Ca si iepurele. Zi-i mai departe…
—„Ea traieste…”
—Etcetera. Treci la ce este esential.
—„Balena are o lungime pîna la 25 metri si o greutate de 150 000kg”
—Amanunte, Radule, nimicuri.
—„Respira prin…”
—Ca si camila. Nu te mai opri la toate chitibusurile. Unde vezi tu esentialul? Unde-i principalul?
—Pai, nu vad… nu e…
—Foarte bine, doar nu suntem la lectia de zi. Asta-i recapitulare: fara amanunte!

E oare nevoie sa adaug ca în mai putin de un ceas s-a recapitulat întreaga zoologie? Sau poate socotiti ca ar fi nevoie acum, a sfîrsitul povestirii, sa-l scot la lectie macar pe unul din cei doi? Personal, nu socotesc ca e un lucru esential, dar daca tineti cu tot dinadinsul, poftim, va împartasesc raspunsul lui Dinu de a doua zi la zoologie:

— Soarecele de cîmp este, în general, lasînd deoparte amanuntele si ceea ce nu este principal, este un animal care, în linii mari, nu este prea mare… Si esentialul este ca… este mai mic decît altele mai mari. Asadar, cum am mai spus, lasînd deoparte amanuntele si ceea ce nu este principal, soarecele de cîmp traieste pe cîmp. Poate ca totusi nu era esential sa va redau acest amanunt. Exista însa un lucru principal si un amanunt pe care trebuie neaparat sa vi le împartasesc. Principalul este ca lui Dinu i s-a dat o nota. Iar amanuntul? Ca e nota trei!

CARTOFII

CUM DE-AU NIMERIT TOCMAI EI DOI la curatat cartofi, nu se puteau dumiri! Poate fiindca lalaiau toata ziulica prin tabara;

„0, cartofule de aur, aur, aur, aur,
Noi pe tine te iubim-bim-bim!”

Ce-i drept, melodia era frumoasa, versurile nostime, iar cartofii prajiti erau slabiciunea amîndorura. De aceea, cînd grupa de serviciu îsi împartise sarcinile («Noi doi culegem albastrele si nu-ma-uita pentru împodobirea meselor, voi doi faceti luna tacîmurile, voi trei desenati cartoanele cu „La revedere, tabara draga!” etc»), nimeni nu se mirase cînd la bucatarie fusesera trimisi Lica si Misu.

— Voi doi curatati cartofii!
Numai ca aici a început drama… de fapt cîteva minute mai târziu, cînd s-au aflat în fata cratitelor pline vîrf cu cartofi.
Ii priveau, se foiau pe scaunele, zîmbeau stingheriti, tuseau, si nici unul nu avea curajul sa marturiseasca adevarul: Habar n-aveau cum se curata cartofii!

— Va sa zica noi doi vom curata cartofii astia! mormai Lica, luînd un cartof si privindu-l lung, parca ar fi fost un meteorit.

—Mi-ai mai spus-o de cinci ori! bombani Misu, privindu-l furios.

—Si de ce nu te-apuci de treaba? îl întreba celalalt.

—Dar tu de ce nu te apuci?

—începe tu!

Misu zvîrli cartoful în cratita si tacu bosumflat. Se aflau în odaita din stînga bucatariei, iar soarele trimitea un snop de raze exact pe crestetul cartofilor. Acum chiar ca pareau de aur. De afara razbateau frînturi de cîntece si chemari. Copiii se pre-gateau pentru ultima excursie. Tabara lua sfîrsit…

Lica îsi privi prietenul. Statea cu mîinile pe genunchi privind în gol, undeva, înspre centrul geometric al cratitei sau poate al unui cartof. Izbucni, aproape plîngînd:

—Si, la urma urmei, de ce nu începi?
Astepta raspunsul si — pentru ca nu venea — zise gîtuit:
—Sa nu-mi spui ca nu te pricepi!
—De ce? sopti Misu aproape neauzit.
—Ar fi o nenorocire: nici eu nu ma pricep. De cîte ori era pe acasa o treaba dintr-asta o trimiteam…
—Stiu! Pe sora-ta.
—De unde stii?
—Asa faceam si eu.
Se lasa din nou tacere. Dinspre bucatarie patrundea pîna la ei hîrsîitul marmitelor pe plita, se auzea siroitul robinetelor.
Cineva toca ceapa. Misu lacrima.

— Si acum?
—E acasa! Are si ea vacanta.
—Te întrebam de cartofi.
—Mda! Ei n-au vacanta. Sa-i curatam, ce sa facem?
—Dar cum? Cum?
—Stiu si eu? Asa cum se curata orice! îsi dadu el parerea. Cu apa si sapun…
—Nu orice se curata cu apa si sapun. Mama, de pilda, sterge geamurile cu gaz.
—Si mama! recunoscu obidit Lica.
—Ei, vezi! Si totusi cartofii nu miroseau niciodata a gaz,
—Dar nici a sapun.
—Atunci ii spalam numai cu apa. E clar, nu? Hai, punemîna… Si asa am pierdut destul timp! zise Misu, apucînd cratita grea.
—Ce vrei?
— Sa-i ducem la baie. E apa calda, apa rece, cada, dus…
O jumatate de ora spalasera cu nadejde fiecare cartof… unulcite unul. Acum erau din nou în cratita, frecati cu peria de dusumea, dar cei doi nu erau multumiti.
—Au pete, nu vezi?
—Vad, dar petele nu ies!
—Nu…
—Si totusi, vorbi posomorit Misu, cu ceva trebuie sa iasa si ele. în farfurie, acasa, nu aveau niciodata petele astea. Celalalt îl privea, muscîndu-si pumnul.
—Parc-aud ca o sa ne strige de la bucatarie, iar cartofii-s necuratati…
—Daca nu ies petele! sughita Misu.
-Lasa, lasa! Ma gîndesc la ceva…
—Sa întrebam la bucatarie? Niciodata! Mai bine plec din ta bara… acum!
—Nu, nu întrebam, sigur ca nu! vorbi speriat celalalt. Ma gîndesc ca si petele trebuie sa iasa cu ceva. Doar sora-mea sau mama nu-i duceau la curatatorie chimica. Nu miroseau nici aneofalina, nici a… hidrosulfat de acid oxalic…
—Ce-i ala?
—Nu stiu! Dar cu de-asta mi-au curatat acolo trenciul cînd m-am asezat pe farfuria cu sardele… Poftim, cu peria frecam de-o jumatate de ora si nu iese o pata…
Lica îsi privea degetele rosii.
—Eu cred ca tot prin frecare ies! Numai ca trebuie frecati cu altceva!
Misu parca nu-l auzea. îsi musca buzele si rîcîia în nestire, cu ciuda, un cartof lunguiet.
—Extraordinar! exploda deodata Lica. Asta e! Uite, frec cu unghia si iese pata… Freaca si tu cu… cu unghia mare… Rîcîie!
Frecau de cîteva minute, minunîndu-se:
—Tii, ce simplu !
Apoi, deodata, Misu se opri:
—Nu prea! Ma doare degetul. Ah, de-as avea un degetar…
— Degetar? Nu degetar, Misule! O lama, un briceag, ceva…
—Am eu o ascutitoare…
—Si ce? încape un cartof în ea? Nu, ma, ziceam sa-i curatam cu un briceag!
—Da? Lica vorbi cu îndoiala. Daca-i asa, uite… pe fundul cratitei mele un cutit. Ce zici, merge?
—Stiu eu!? N-o fi prea… brutal?
Misu lua cutitul. întîi cu teama, pipaindu-i taisul, apoi cu mai mult curaj.
—Merge! Dar stii… formidabil! Lica, dar asta-i o mare descoperire ! Ia te uita ce simplu e totul! Si cînd te gîndestica gospodinele îi curata cu hidrosulfit de nu stiu ce… îti dai tu seama ce economie e cu cutitul? Ca sa vezi ce descoperire, nu crezi?
—Mda! Uite, am facut si eu o descoperire asemanatoare pe fundul cratitei mele. Uite! si îi arata un cutit asemanator.
—Stii, era de la început acolo! Se vede ca l-au pus cei de la bucatarie. Pentru curatat cartofii…
—Si atunci?
—Eu zic sa pastram secretul!
Izbucnira în rîs. Din departare se auzeau frînturi de cîntece.

Acum fiecare masa era împodobita cu cîte un buchet de albastrele,
banuti sau nu-ma-uita, cristalele erau luna, pe mesebiletele colorate spuneau voios si discret ceea ce fiecare urma saspuna tare, dar cu o lacrima în glas, peste cîte va ceasuri: „Larevedere, tabara draga!”

Mirosul de cartofi prajiti umplea sala de mese. Copiii scandauîn cor:

„Foaie verde, frunze mici,
Bravo grupei de servici…”

Lica si Misu purtau printre mese tavile cu cartofii aurii, si — din cînd în cînd — încrucisîndu-se, se pomeneau rîzînd, dar duceau repede degetul la buze;
—Secret!

INTERVIU ÎN OGLINDA

ASTAZI. ASTAZI VA ÎNCALECA. Nu, nu mîine, poimîine — ca ieri, alaltaieri. Astazi. De îndata. Acum. Cu orice pret. E clar? în fata sifonierului, la oglinda, Goguta se judeca de unul singur, artagos si nemultumiti
—Ce te uiti asa?
—Ma uit…
—Auzi sau n-auzi?
—A u d !
—Atunci recunoaste: esti las.
—Bine, dar…
—Nici un dar!
Baiatul îsi turteste nasul de sticla oglinzii si suiera printre dinti:
—îti convine sa faci pe zmeul cu pustimea! Druta de vizavi îti zice Nea Gogu. îti place, nu? Si cînd te-a prezentat lui varasa “ti-a placut? Tovarasul Gogul Atunci sa-ti iau eu un interviu, dom’le Goguta, fara „nea”, fara „tovarasul”, asa, de la egal la egal, între patru ochi.
—Care va sa zica, ti-e frica?
—Îhi…

—Încaleci?

—Mda…

—Azi?

—D a !

—Jura ca da.

—Da, da, da! Ce mai vrei!

—Nimic, am terminat! Mai vorbim noi deseara. Poti sa pleci!

Pocnetul usii pecetluieste totul. De vreo trei zile, magarul paste pe coasta de la marginea orasului nou. Pe jos, cale de-un sfert de ceas. Dar Goguta îsi ia bicicleta. în cinci minute a ajuns. Animalul se opreste, ciuleste urechile.

—Nu te enerva… Pe mine ma cheama Goguta. Azi o sa calaresc, vrei? Vrei, nu vrei, tot o sa te-ncalec.

Deocamdata însa îi da ocol cu respect, de la distanta. în special nu-i place cînd ajunge în partea dinspre coada. Vine în fata. Nici aici nu-i place. Daca-l musca? Muscatura de magar o fi veninoasa? Dar iata, magarul a început din nou sa pascal
Parca s-a facut mai mic.
„Acum! Acum îl încalec! decide Goguta. Eu sunt la deal, el la vale: O sa numar 1… 2… La 3 îi sar în spinare.”

—Unu! începe cu glas tremurat Goguta si… se opreste. Îsi face curaj. Pe bicicleta nu-i e frica. în definitiv, nenorocitul asta de magar e tot un fel de bicicleta. Fireste, magarul nu e nichelat. Si-apoi bicicleta nu poate sa zvîrle din pedale.

—Doi! Poftim! bombane baiatul, si iar se departeaza. Oare cum îl cheama? L-as chema mai aproape. Dar, în general, cum se striga magarii? Cutu, cutu, nu… Si, în definitiv, ce ma intereseaza pe mine numele lor de familie?

—Tr e i !

A sarit? Da, dar prea departe. Si-a luat prea mult vînt, n-a apucat bine… ghidonul… sau cum îi zice. Nu-i nimic, o sa încerce de la vale la deal.

—Ura! E sus!

Goguta priveste triumfator. Copacii parca sunt mai mici.
Parca si dealul, numai el, Goguta, a crescut. Ah, pacat ca nu-lvede nimeni! Si deodata îl zguduie ceva. Magarul a începutsa alerge.

—Ei! încotro? Ce faci? De ce alergi! Nu trebuie… Hooo!
Nu se zice „ho” la oprire? Atunci de ce nu se opreste? Stop! Stop, n-auzi?

Animalul fuge mai repede si Goguta tipa lipit de spinarea magarului:

—Opriti-ma!

Vrea sa sara. A ridicat un picior si — nu stiu cum — din zguduituri s-a pomenit cu… fata spre coada.

—Opriti-ma! Luati-l de sub mine!
Cavalcada continua insa. Baiatul a închis ochii si bolboroseste pierit:

—Mama ! De ce nu m-ai luat cu mata la piata? Acum nu eramaici, îti aduceam varza, cartofi… Am sa fiu ascultator, si bun si harnic, si… Dar ce-i asta? S-a oprit? S-a oprit cu adevarat? Da! Si latra!
„Magarii latra?” Deschide ochii. De jur împrejur, oi si cîtivadulai ciobanesti. Ei latra. Acum ce-o sa fie? O sa se repeada lael! O sa-l sfîsie…

—Nene pastoruleee!

Agale, cu suba pe umeri, se iveste un om.

—Tiba, ma! zice, si cîinii tac si se îndeparteaza mîrîind.

Goguta aluneca jos. îi tremura genunchii si nu poate scoateun cuvînt.

—Multumesc, zice omul, ca l-ai adus! S-a ratacit de trei zile. Cînd vrei sa calaresti mai vina pe-aici. Asta-i pui, nu-i bun de calarit. N-ai vazut? îti atîrnau picioarele pe jos.

La oglinda, Goguta se priveste încruntat.

—Ei, ai calarit? Bravo…

—As… cu picioarele pe jos… pe un magarus…

—Asa e, dar ce le spuneai pustilor adineauri? Ca zburai ca vîntul, ca ai sarit peste gîrla, ca era un armasar, ca scotea scîntei din copite, ca…

Din strada Drata îl striga cit îl tin puterile:

—Nea Goguleee!

Goguta se apropie de geam, se uita în strada, îsi ia sapca si se repede spre usa. în prag se opreste, ca si cînd ar fi uitat ceva.
N-a uitat nimic. Se întoarce la oglinda si îsi împunge obrazul cu degetul aratator.

—Care va sa zica, Goguta, cu pustii îti convine s-o faci pe zmeul… Ia sa-ti iau eu un interviu, asa de la egal la egal… între patru ochi!

CUM SE PRINDE O MUSCA?

ÎN PRIVINTA MUSTEI OBISNUITE exista o metoda clasica: prinzi cîte poftesti si pastrezi cîte îti trebuie. Daca îti trebuie… Mustele banale nu prea au însa cautare. N-am vazut înca vreun anunt redactat în termenii urmatori: „închiriez muste, conditii avantajoase!” Sau: „Schimb radasca buna stare, contra musculita vioaie!”

Mustele pot dobîndi însa o extraordinara cautare. Musteleatlet, de pilda. Cu conditia sa fie capturate vii, în deplinatatea facultatilor lor, prin siretenie, nu prin violenta.

La ce foloseste o asemenea musca? Simplu, face minuni!
Poti deveni director de circ. La domicIIIu. Numarul 1: îi li-pesti un timbru pe aripi si îi dai drumul! Timbrul începe sa circule pe pereti, pe tavan… Numarul 2: vîri musca-atlet în interiorul unei mingi de ping-pong si aceasta se misca „de la sine” pe masa. Numarul 3 (acest numar presupune doua muste, ce-i drept): le legi cu un fir de ata si ele zboara în formatie, trag frînghia, fac alpinism, ma rog, orice, dupa fantezia prezentatorului.
Un timbru, o minge de celuloid, o gaoace de ou sau un capetel de ata e la îndemîna oricui. Dar musca-atlet? Cum se prinde o musca vie, vioaie, puternica si… de 0,9 grame?

(Caci aceasta este formularea completa a problemei ce i s-a puslui Fanica Popescu din clasa a V-a într-un moment cît se poatede nepotrivit, odata cu disparitia ultimei muste, pe la jumatateatrimestrului I.)

Era prin luna noiembrie. Fanica înfuleca, pe furis, în ora dematematica, din pîinea unsa cu marmelada, parasind pentru cîteva clipe demonstratia pe care profesorul o facea la tablaprivind înscrierea unui triunghi în cerc, cînd, brusc, dadusecu ochii de formidabila constatare înscrisa pe hîrtia ce înveleasc sandvisul cu magiun

„Stiati ca o muscâ-atlet, care cîntareste nu mai mult de 0,9 grame, poate sa care o greutate de 100 de ori mai mare decît a corpului sau?”

Mai departe nu se putea citi, peticul de hîrtie era naclait demarmelada. Fanica începuse sa linga cu grija coaja de marmeladasi scoase la iveala o noua fraza:

(,S-a constatat ca 3 muste-atlet pot tîrî dupa ele o sageata…”

Mai departe iarasi nu putu citi — partea de ziar ce cuprindea continuarea senzationalei informatii i se lipise de cerul gurii.
Era însa de ajuns si atîta. Din clipa aceea ideea tîsnise în mintea lui Fanica:

—Pai daca 3 muste pot cara o sageata, înseamna ca 6 muste pot zbura cu un penar! 12 muste transporta un ghiozdan! Formidabil… Pun o musca într-o cutie goala de chibrituri, si cutia zboara prin clasa!

Fanica rîdea de unul singur:

—Eu o sa stau smirna, cu bratele la piept, iar cutia de chi brituri o sa zboare de la soba la tabla, o sa se izbeasca de gea muri… Daca o sa prind cîteva muste dintr-astea, o sa iasa un circ al naibii. O sa zboare prin clasa creta de la tabla, buretele, ba chiar si catalogul.

Chicoti. Profesorul se întoarse de la tabla pe care ultimul cerc înghitise ultimul triunghi, dar Fanica statea smirna, cu bratele încrucisate, parca hipnotizat de A B C-ul triunghiurilor. Numai ochii îi sclipeau victoriosi, iar pe vîrful nasului i se lipise un petic de hîrtie pe care baiatul îl prinse dintr-o miscare, ca pe o musca, în podul palmei, si îl zvîrli sub banca. Daca ar fi avut curiozitatea sa-l citeasca, ar fi vazut, cu litere mari, scris un titlu care l-ar fi scutit de multe cautari si necazuri: „Curiozitati din Australia”.

Asa, din clipa aceea, Fanica începu sa caute, în perimetrul Ferentarilor, musca-atlet. Venise iarna, dar Fanica, singur stapîn pe secretul sau, astepta reîntoarcerea primaverii cu ne-rabdarea stapînita a unui astronom care pîndeste, potrivit unui calendar infaIIIbil, o noua eclipsa de soare. Primavara care învie ghioceii, zefirul si… mustele. Trebuia sa vina, n-avea încotro! Si iata ghioceii! Si iata, iata si prima musca! Numai ca ea nu se ivi, potrivit viselor sale, acasa, ci la scoala, în ora de matematica.

Fanica încremeni. Musca intrase pe geam, poposise o clipa pe unghiul altern-intern de pe tabla, apoi zburase pe tavan, direct deasupra capului sau.

—Hîsss ! facea Fanica, încruntîndu-se, cu dorinta sa o sperie,

Hîîsss!
Colegul îi trase un ghiont.
—Ce ti-a venit? Fii atent…
Era o recomandare de prisos. Fanica era numai ochi si urechi.

La musca! Aceasta se desprinsese de tavan nepasatoare, se oprise pe crestetul colegului din prima banca. Fanica simtea ca tremura de emotie.

—Vino, hai, vino mai încoace! se ruga el, si musca îl asculta.
Se asezase pe un palton, agatat în rînd cu celelalte, în cuier,.Dar nu ramase mult acolo.

Fanica o vedea înaintînd spre o caciula de oaie ce atîrna chiar în dreptul sau. Intrase în caciula!
Astepta ca profesorul sa se întoarca la tabla si — în aceeasi clipa — smulse caciula si si-o puse pe cap. O prinsese! Musca
zbîrnîia, prizoniera! „Uraa!” îi venea sa tipe, dar în aceeasi clipa cineva din spate îi arse o palma peste cap, iar caciula ateriza pe calimara colegului.

—Ai înnebunit?!
Profesorul se întorsese si le facea observatii, dar Fanica nu auzea nimic. Musca, musca lui se zbatu într-o baltoaca de cerneala, apoi iesi — lasînd o dîra de cerneala pe caietul sau, ca un autograf de adio — se întoarse cu picioarele în sus. Adio, musca!
A doua musca nu se mai ivi în clasa. Fanica o zari în drum spre casa. Se odihnea, spalîndu-si labutele, pe acoperisul unui cotet, într-o curte. Baiatul îsi lepada ghiozdanul, si din trei miscari sari dincolo de gard. Dar tot din trei miscari fu îndarat. Din cotet îl privea calm si crîncen, mîrîind pe jumatate adormit, un cîine cît un vitel.

În dreptul parcului avu noroc. Zari o musca pe caruciorul unui copil scos la soare. Se apropie tiptil.
Musca îl simtise parca si zbura în rotocoale mici deasupra biberonului din care, adormit, micutul sugea în nestire.

—Acum o prind! se concentra Fanica, dar în aceeasi clipa copilul începu sa plînga în somn.

—Credeai ca o sa zboare cu tine?! Mucosule! mormai baiatul si se departa furios, odata cu musca.

Iat-o! La cîtiva pasi… Se asezase pe chelia unui batrîn ce-si citea ziarul… a doua banca mai la dreapta.

Fanica se apropie din spate de batrîn. Doi pasi… un pas… O vedea perfect pe concavitatea lucie a cheliei. „Acum o sa se urce pe unicul fir de par din crestetul batrînului si… o iau!” Dar n-o lua cu el. O lua batrînul…

Era ora doua si baiatul vedea zeci de muste parca în jurullui. Le auzea chiar si bîzîitul. Se întorcea brusc într-o parte si alta, dar degeaba… Era din pricina foamei.

Abia în statia de tramvai mai zari o musca în carne si oase.
Se repezi sa o prinda, dar musca zburase în tramvai. Fanica urca din fuga si, fara sa ia bilet, dînd din coate, îsi croi drum printre oameni, atent sa n-o scape din ochi.

— Ei, biletul! Nu iei bilet? îl apostrofa taxatorul.
Ajunsese chiar lînga vatman, se pregatea sa o înhate de pe geamul cu afise, cînd musca o lua înapoi. Fanica se lua dupa ea, înapoi, prin multimea care protesta. Ajunse lînga taxator exact cînd musca se aseza în cutia cu maruntis. Sa vîre mîna? Imposibil!

—Tu nu cobori? suntem la capul liniei! îi spuse taxatorul.
Sa stii ca înapoi nu te iau fara bilet.

Fanica Popescu coborî. Îi venise ameteala de foame. O lua pe jos spre casa, blestemînd toate mustele din lume, cînd o musca i se lasa drept pe vîrful nasului. Fanica se uita crucis la ea. Daduse, se vede, de un strop de marmelada. Baiatul pasea ca pe oua, cu grija, sa n-o sperie si, stergîndu-si palmele asudate de emotie, îsi acoperi brusc nasul. Ura! Era a lui…

O tinea în pumn ca pe o comoara. îi trecuse toata oboseala, îi venea sa strige în gura mare: „Am prins-o! E a mea! Ura!” i deodata îl fulgera un gînd: „Dar daca nu e musca-atlet? Daca u cîntareste 0,9 grame?”

—Trebuie s-o cîntaresc! hotarî el. Dar unde? Mergea, citind cu atentie firmele.

„Depozit de lemne”…

—Tt… Aici se cîntareste de la 100 kg în sus… E musca, nu butuc… „Legume”… Nici aici… în clipa aceea se lumina. Chiar pe colt era o farmacie! Cum nu se gîndise?! Pe balanta de la farmacie se pot cîntari si miligramele…
—Va rog, nu va suparati, vreti sa-mi cîntariti si mie ceva?
—Cu placere, ce?
—O musca…
—Iesi afara, obraznicule!
Speriat, Fanica scapa musca din palma.
Ajunse acasa frînt. Mîncarea îl astepta rece pe plita. Alaturi, un biletel: „Mânînca si apuca-te de teme! Mama”.

Dar lui Fanica nu-i ardea de mîncare. Se prabusi în fotoliu si adormi pe loc. Visa ca 10 muste-atlet îl cara în zbor si ca exact deasupra curtii scolii l-au scapat.

Fanica tipa puternic si se trezi pe dusumea. Deasupra nasului sau se roteau, într-adevar, vreo 10 muste.

S-A PIERDUT UN ORFANI

(extras dintr-o scrisoare adresata redactiei)

Tovarase redactor,

SÎNT UN OM BUN, UN SENTIMENTAL!… Am o inima fragila, absurd de fragila. N-as ucide o musca pentru nimic în lume. Nici nu le-as alunga. Toamna, sa zicem, cînd se face prea frig — poate n-o sa ma credeti — ei bine, toamna fac focul mai mult pentru ele.
Sau flori. Nu cumpar niciodata. Nu pot suporta sa vad cum se ofilesc. Ma doare. în ce priveste pe cei care le vînd, ma uit la ei cu oroare, ca la niste parlagii ai universului vegetal. Sau alt exemplu, usor de înteles. Sa luam guturaiul. E penibil, nu-i asa? Ei bine, singurul guturai care ma lasa rece e al meu. încolo…
Cînd îmi stranuta pisica ma simt parca întors pe dos. Alerg dupa ea, ma urc în copaci, o prind si îi administrez gomenol. Mîinile mele poarta adînc însemnata repulsia pisicilor fata de dezinfectante în general. sunt sigur ca vi s-a întîmplat si dumneavoastra, tovarase redactor, sa îndreptati si sa lipiti cu pap un fir de iarba strivit, sau sa nu puteti da cu DDT un cîine pentru ca sunteti convins ca are purici ce ar putea sa moara, sau sa platiti omului care va taie gainile cu conditia sa le faca scapate. Un astfel de om sunt si eu.

Asa stînd lucrurile, va-ntreb, tovarase redactor: puteti dxnnneavoastra sa va închipuiti cum iubesc eu oamenii?

Si cu toate acestea cred ca am… ucis un om. (Scrisoarea am inceput-o acum o saptamînâ, dar ultimele 3 cuvinte nu le-am putut scrie pînâ astazi, si de altfel nici nu-mi vine sa cred ca sunt scrise de mîna mea.) Dar sa vedeti…

Omul pe care cred ca l-am ucis s-a mutat la mine în casa în urma cu vreo patru ani. Din prima clipa — mai e nevoie sa adaug? — a gasit ventriculele st auriculele inimii mele deschise. Nu stiu daca o sa puteti pricepe fericirea mea. Caci omul acesta care mi-a umplut patru ani din viata nu era numai om, era si nepotul meu, si pe deasupra orfan ! Singur pe lume, si nu numai atît—era murdar, flamînd si stranuta. Nit, nu ma pot plînge: destinul a avut grija ca fericirea mea sa fie deplina. Cînd a intrat în casa avea 49 de kilograme. Povestindu-mi nenorocirile vietii lui, cred ca a mai slabii vreo 2—3… Anexez fotografia. Ascultati pe scurt povestea lui. Era un baiat de famIIIe buna. Tatal si mama lui au avut fata de el o grija de mama. Parintii nu-l aveau decît pe el, în schimb el avea doi parinti. Ca omul acesta n-a stiut niciodata ce e frigul e de la sine înteles. Dar ca parintii nu l-au lasat sa afle ce e lemnul sau carbunele sau cum se face focul, este admirabil. Parintii i-au adus totul pe tava. Pîna si tava. Da, ce parinti! Cred ca si aerul pe care îl respira baiatul lor i-l aduceau de la munte… Scurtez. Caci numai amintindu-mi de acesti oameni minunati ma copleseste
jalea. într-adevar, supunindu-se legilor firii, acesti doi heruvimi—tata si mama ai nefericitului meu nepot — au trebuit sa îmbatrîneasca si apoi sa moara… O, legile firii! O, sarman orfan! Nu, nu voi putea niciodata povesti nenorocirea ta cu toate amanuntele, dupa cum nu voi putea niciodata multumi îndeajuns proniei ca ti-a îndreptat pasii spre mine.
L-am schimbat si l-am invitat la masa si vazîndu-l cum manînca
Si portia mea, am avut un atac de cord. Eram prea fericit! Dupa doua saptamîni ajunsese de 60 de kg si îmi zicea tata. La 80 de kg îmi zicea mama… la 90, mamicule…

— Mamicule, deschide nitel geamul… Mamicule, fa-mi pantofii, mâmicule, încalzeste-mi ceaiul…
Bietul nepot îsi regasise pentru a doua oara în viata caldura unui camin… Nu facea un pas fara privegherea mea si în cele din urma nu-l mai facea nici macar cu priveghere… Ajunse la 100 de kg si-mi zicea din cînd în cînd „mami”… Dar nu mai era nevoie nici de asta. Gemea o data: îl supara o musca. O alungam. Gemea de doua ori: îi potriveam o perna. Asteptam. Instinctul meii matern îmi spunea totusi ca ceva nu e în ordine. Asteptam cu sufletul la gura si bietul orfan mai gemea o data. Atunci îi taiam parul din nas…

Si eram fericit, fericit, cum nu fusesem niciodata pe vremea cînd faceam doar focul toamna pentru muste sau puneam gomenol pisicii mele guturaite. .

276

Dar într-o zi destinul a batut la usa. A batut atât de tare, încît m-ați speriat. Am alergat sa-i deschid, am ahinecat si mi-am scrîntit un genunchi! O, clipa nenorocita! O, destin necrutator care nu stii sa folosesti soneria si totdeauna bati la usa!!! O, sarman orfan fara noroc! Caci din clipa aceea gemetelor tale orfeline nu le mai puteam raspunde decit cu alte gemete… I-a crescut barba, unghiile, i s-a facut foame, tovarase redactor, si eu nu ma puteam misca! Ba mai mult — asta n-am sa mi-o iert niciodata — mi s-a facut si mie foame. Si atunci, spre rusinea mea, am avut nemernicia sa-l trimit pe dinsul, pe un sarman orfan, sa cumpere pîine! Da, am facut acest lucru monstruos. Mai bine îmi smulgeam limba, mai bine ma tir am eu în coate si într-un genunchi pîna la brutarie. A plecat, tovarase redactor. Mi-a aruncat din prag o privire de groaza, deznadajduita; un adio mut. A avut barbatia, mai mult — marinimia, sa nu geama. Stia, desigur, scumpul meu orfan ca n-as fi fost în stare sa rezist acestei încercari. I-am auzit pasii tristi, Ursiti, in curte, apoi în strada, apoi… n-am mai au-zit nimic, nimic… De atunci au trecut patru zile… si nu s-a mai întors. Stau si-l astept! Si nu mai vine… Presimt ca nu va mai veni niciodata… S-o fi ratacit, îmi zic ca sa ma linistesc. Dar inima mea e din ce în ce mai coplesita de negre presentimente.
Gînditi-va si dumneavoastra, tovarase redactor, în fond e vorba de un orfan, de-o biata fiinta neajutorata, atât de slab pregatita pentru crîncena lupta cu viata!…

A trebuit, desigur, sa traverseze trada — ma-nfior: stau pe o strada cu circulatie intensa! — a trebuit sa mearga cîtiva pasi pe Unga cheiul Dîmbovitei — chiar pe Unga portiunea fara para-Pet… a trebuit sa urce singur cîteva trepte… Nu mai pot continua. Simt ca ametesc gîndindu-ma la cite primejdii l-am expus. N-aveti nici o grija, tovarase redactor, n-am sa-mi iert niciodata criminala tnea usurinta. Dar acum, în ceasul al 12-lea, apelez la dumneavoastra. Din suflet, din adîncul inimii va rog: ajutati-ma sa-l gasim pe nefericitul orfan. Nu ma pot obisnui cu ideea ca eu, care
nu ucid o musca, eu, care lipesc cu pap un fir de iarbastrivit, am ucis un om, un orfan! Dati, în genunchi va rog, un comunicat!
Cine stie, cine l-a vazut, cine a auzit de dînsul sa dea un semn de viata sa va comunice dumneavoastra sa-mi comunicati mie. Nu
pot sa cred ca nu veti face aceasta fapta buna. Anexez fotografia. Nu s-a schimbat prea mult, micul meu orfan. E o fotografie destul
de re~ centa, din 1972, de ziua lui, 18 noiembrie. Nu mai pot continua. Ma podidesc lacrimile. Caci peste cîteva zile, la 18 noiembrie, e chiar aniversarea zilei sale de nastere. Împlinea 35 de ani! Cu multumiri,

Un om cu suflet bun.

SPORT, ARTA Sl ISTORIE

DESPRE MODA N-AS PUTEA SA VA SPUN mare lucru. Daca va intereseaza subiectul, n-aveti decît sa rasfoiti un jurnal, sa priviti vitrinele, sau, daca vreti sa aflati ultimul cuvînt al modei, sa trageti cu urechea la discutiile fetelor dintr-a saptea.
O sa aflati în cîteva minute daca se mai poarta pamblicute, sosete scurte ori trei sferturi, bluza larga cu gumilastic sau cu fermoar, pe talie, daca…

Dar deocamdata vreau sa va vorbesc de altfel de mode. De pilda, în clasa a cincea de la scoala noastra bîntuia într-o vreme moda sfîrlezelor lovite cu un bici si-nvîrtite la nesfîrsit pe trotuar, în mijlocul strazii, în clasa, oriunde. Pe urma, sfîrlezele parca s-au dus… învîrtindu-se; aii ramas numai bicele, si toata ziua în curte, în clasa, în mijlocul strazii, oriunde, poc! poc! poc!

Dupa o saptamîna, nu mai mult, bicele parc-au intrat în pamînt si ele. Au aparut prastiile (stau înca marturie cîteva geamuri sparte), pe urma armonicele de hîrtie, mai ales din caietele de aritmetica, pe urma… da, aici voiam sa ajung, moda curselor de motocicleta.

Motocicletele? Cînd esti ingenios, nimic nu e imposibil.
E suficient sa încaleci o banca, sa o apuci cu mîinile pe dedesubt si sa o cari în goana prin clasa, imitînd zgomotul motocicletei, mai ales în virajul de pe lînga catedra, aplecîndu-te cînd într-o parte, cînd într-alta, schimbînd vitezele, dîndu-i gaze si actionînd asupra sirenelor. Dar acestea nu erau decît antrenamente.
Totul e sa-i fi vazut la concurs ! Atunci bancile din fund erau ridicate una peste alta. Calea devenea libera. în fund se instalau trei motociclisti. De obicei „asii”: Riza, Ticu si Vladut. încalzeau motoarele. Apoi, dintr-o data, cu maximum de gaze, la semnalul celui de pe catedra — arbitrul de concurs — masinile porneau. Primul ajuns la catedra vira, intra în linie dreapta si — gata! — trecea primul linia de sosire. Uneori, ca la orice concurs, se produceau accidente. Forta centripeta nefiind destul de mare, omul scapa de sub control masina care izbea primul obstacol: peretele, catedra, soba de teracota sau chiar adversarul. Atunci duduitul masinii înceta pe nesimtite si se transforma într-un bîzîit prelung, ca urlete si sughituri.
Ca dirigintele clasei a avut un rol în disparitia acestei mode e limpede. Ce rol anume? Probabil rolul hotarîtor.

De altfel chiar baietii au uitat, nu dupa multa vreme, de aceasta disciplina sportiva. Curînd doar numerele scrise cu creion chimic pe bluzele celor trei „asi” si scîrtîitul groaznic al bancilor mai aminteau de faptul ca cei mai îndrazneti dintr-a cincea fusesera cîndva motociclisti. În schimb, a prins sa bîntuie o noua moda: tragerea la tinta!
Tirul!
De unde aveau arme? Cînd esti ingenios, nimic nu e imposibil.

Ai o cheie, un cui si un capat de sfoara? Atunci totul e îh regula;
Arma e gata. Iei de acasa cutia de chibrituri, sau — ca sa nu se supere prea rau mama — numai chibriturile, le razi gamaliile, umpli cheita, astupi apoi teava cheii cu cuiul legat de sfoara,

Asta e tot. Partea asa-zis „tehnica” e asigurata. Ramîne problema tintelor. Aceasta e si mai simpla. Rastorni banca, desenezi cu creta câteva cerculete, iei o distanta oarecare — conform regulamentului — ochesti concentrat… si arunci cheia. Se aude un pocnet ca de arma adevarata, mai puternic sau mai slab, dupa calibrul armei, iar pe tinta ramine un semn, dovada vie a îndemînarii tragatorului.

Dupa cîteva zile, jumatate din baieti devenisera tintasi. Dar „asii” ramasesera tot Riza, Ticu si Vladut. Bancile lor pareau ciupite de varsat, calcate de bocanci cu tinte sau tocate de ciocanitori. Dar daca aparitia acestei mode a ramas învaluita în mister, disparitia ei poate fi precizata nu numai în ceea ce priveste luna si ziua, ci si ora: ora de dirigentie.

În schimb… da, ati ghicit! A aparut o noua moda: sculptura.
…Ati vizitat, desigur, o expozitie de gravura sau sculptura în lemn. Nu-i asa ca v-a cuprins un sentiment de admiratie fata de maiestria omului care dintr-un butuc neînsufletit, cu o simpla dalta si un cutitas, a putut scoate din mîinile lui asemenea minuni? Bineînteles, trebuie rabdare, multa rabdare.
Saptamîni si luni de zile sa tot cioplesti, sa tai, sa scrijelezi… Dar, în definitiv, timp aveau si baietii dintr-a cincea, cutitase
aveau, slava domnului, aproape toti, sau macar lame, iar lemn? Berechet. Bancile erau parca facute sa fie sculptate. Nu toti erau, fireste, artisti înnascuti. Dar setea de eternitate o aveau aproape toti. Daca nu poti sa cioplesti în banca o locomotiva cu sase roti, o camila sau o pasarica, asa ca Riza, Ticu si Vladut, macar numele sa-ti ramîie sapat pentru vesnicie. Si apoi, ce distractie grozava în toate orele! Sa tot aluneci cu creionul pe jgheaburile sculptate. Ca creionul rosu, la pliscul unui botgros, cu cel verde, la picioare, iar la aripi, cum te taie capul. Si ce simpatica este o camila cu copite violete si cocoasa multicolora ! Si se poate oare compara o banca cu cea mai aerodinamica si albastra locomotiva din lume pe capacul ei, cu o biata banca obisnuita, cu tablia spalacita?

E de mirare ca în scurta vreme unele banci pareau mai degraba mese de bucatarie sau adevarate tejghele de tîmplar, si ca tinerii sculptori îsi zdrelisera coatele, surluindu-le pe relieful bancilor?

Si ca tovarasul diriginte s-a dovedit un dusman si mai înversunat al sculpturii decît al sportului, interzicînd orice activitate artistica de acest fel?

Baietii au început, unul dupa altul, sa-si curete bancile. Numai bancile lui Riza, Ticu si Vladut ramasesera mai departe un paienjenis de jgheaburi si taieturi.

Dar… ati vazut vreodata un concurs de dat la rîndea?
Pacat ca n-ati fost în ziua aceea în clasa a cincea! Ati fi jurat ca Riza, Ticu si Vladut sunt la concurs. Dar sa vedeti cum s-a întîmplat! într-o zi, spre sfîrsitul orei, tovarasul dirigintedînsul era si la istorie — spuse, înfasurînd tablourile si harta:’

— Scoateti o bucata de hîrtie! Dam extemporal.
Cîteva clipe în clasa nu se auzi decît fosnetul caietelor si fisîitul hîrtiilor rupte.

—Toata lumea e gata?

—Daaa! raspunsera copiii în cor.

Pe tabla aparu tema lucrarii.

Punctul unu: „Cultura babilonienilor.”

Punctul doi: „Desenati harta Mesopotamiei”.
Baietii se asternura îndata pe scris. Cînd clopotelul suna de iesire, profesorul strîngea ultimele lucrari, în recreatie, copiii discutau despre lucrare.

—Zece îmi da! agita Riza cartea de istorie. Am scris ca-n carte. Dintr-o rasuflare. Uite-asa îmi zbura creionul pe extemporal!
Nici n-am avut timp sa-l revad. Dar n-are a face.
Am scris totul: despre scrierea pe placi de argila crude, ce se ardeau apoi în cuptoare, despre cercetarea cerului si astrologie despre calendar si împartirea timpului…
—Am scris si eu!
—Si eu! se bucura Ticu si Vladut.

— Si harta e buna! Cu Eufratul! Cu Tigrul!
— Si la mine!
— Zece ne da! tipa Vladut, taind la repezeala cu cutitasul în banca un zece.
Ora urmatoare, profesorul a adus lucrarile corectate. A început sa le împarta, ca de obicei. Mai întîi pe cele cu zece.
De cîte ori lua o foaie în mîna, cei trei se ridicau în picioare, scîrtîindu-si bancile.

— Asta-i a noastra! susoteau nerabdatori.
Dar profesorul a trecut la cei cu nota noua. Cei trei se priveau mirati. Apoi au devenit nervosi. Începusera sa rîcîie banca. Erau pe ispravite si cei cu nota cinci.

Deodata, Riza se auzi strigat. Se repezi la catedra. S-a întors însa moale, s-a asezat în banca, privind uimit hîrtia. Ticu se-ntorcea si el de la catedra, holbîndu-se nedumerit la lucrare.

Riza începu sa rasuceasca hîrtia pe o parte si alta. Era aproape cuvînt cu cuvînt subliniata cu creionul rosu. începu sa citeasca:

„Caldura BabIIIliecilor… Printre popoarele antice, babIIIliecii aveau o dantura foarte dezvoltata… Ei cunosteau scrierea si ciupitul… Ei secerau pe plagi pe care apoi le acreau în contoare…
Ei au facut primul calendar împartit în bani, luni, sâptamîni si bile. O zi avea douasprezece oase. O ora, saizeci de maimute. Babiloniecii studiau cerul. Ei prevedeau eclipsele de sare. Aceasta se numeste Astrolesie…”

Riza se opri speriat din citit. Se uita la harta. Mesopotamia semana leit cu o camila. atât doar ca între cocoase ducea un patru.

Se întoarse spre Ticu. Acesta, cu ochi mari, îsi privea si el harta. Fluviul Eufrat izvora de sub ceva ca o aripa si se întîlnea cu Tigrul, formînd o floricica deasupra unui cioc ca de botgros. Se rasuci spre dreapta. Vladut sedea cu capul între mîini. Ispravise de citit „extemporalul” si acum cauta sa priceapa ce legatura putea fi între Mesopotamia si un fel de locomotiva cu sase roti, în josul careia scrisese cu litere de tipar
Harta Mezorotamiei”.

Nu stiu daca Vladut a înteles legatura. Poate ca a înteles-o deabia cînd — ridicînd hîrtia — i-a aparut taiata în banca, printre sutele de zgirieturi, locomotiva cu cele sase roti. Sau cînd, în picioare, alaturi de Riza si Ticu, amîndoi cu capetele plecate, asculta vorbele aspre ale dirigintelui.

Si cum spuneam: nu stiu daca ati vazut vreodata un concurs de dat la rindea!

Dar pacat ca n-ati fost în ziua aceea în clasa a cincea. Ati fi jurat ca Riza, Ticu si Vladut sunt la concurs, vazîndu-i cum îsi razuiau bancile cu niste bucati de geam. în cîteva minute, locomotiva nu mai avea decît doua roti, camila un sfert de cocoasa, iar din pasarica nu mai ramasese nici macar un fulg.

…Si totusi, de sculptura nu s-au lasat baietii. Lucreaza si acum, taie, cioplesc de ti-i mai mare dragul. Au chiar dalti cu buza rotunda si fel de fel de ciocanase. Dar bancile sunt netede ca-n palma, asa cum trebuie.

Riza, Ticu si Vladut au devenit „asii” cercului de sculptura din scoala noastra. Iar cînd la vreo lucrare scriu „cultura” nu mai apare la nici unul, urmînd firul nenumaratelor taieturi de pe banca, nici „structura”, nici „dantura” si nici macar „caldura”.

Deoarece sportul e sport, arta e arta, iar banca… banca.

SECRETUL

CIUDAT GHID NIMERISEM! Ma însotea prin expozitia de sfârsit de an a scolii, îmbufnat, aproape morocanos. Se vedea ca îsi da toata silinta sa fie zgîrcit la vorba, dar de îndata ce ne opream în fata unui obiect expus se încalzea, ochii îi scaparau de entuziasm si începea sa gesticuleze, sa demonstreze, sa dea explicatii. Apoi deodata se posomora din nou si, regretînd parca înflacararea, încheia sec: „Da… asta e!” si trecea mai departe. Pe urma, în fata unui nou exponat îl auzeam iarasi, inimos si înfierbîntat:

—Aceasta este o harta a patriei în relief. Ati mai vazut, de sigur, asemenea harti. Originalitatea acesteia consta în faptul ca, iata, printr-un sistem de comenzi — simple comutatoare — ea poate înfatisa întreaga retea de transporturi din tara noastra… Rasucim cîteva întrerupatoare, si totul se pune în miscare… Vedeti? Vaporase fluviale pe Dunare, cargouri pe Marea Neagra, avioane care decoleaza si aterizeaza pe niste fire
invizibile, locomotive, camioane… Totul se misca timp de un minut în toate directiile…
—Foarte interesant
—Mda… Asta e…
L-am privit nedumerit.
-Ai vreo obiectie?
-Nu. Dar sa va spun un secret. Privi pe furis în jur, apoi îmi sopti tainic, cu un ton în care, neîndoielnic, desluseam o vaga bîrfa: N-a fost lucrata în întregime de geografi. I-au ajutat pionierii de la cercul de telecomunicatii. Si cei de la aero si navomodele… întelegeti?

Nu întelegeam de ce acesta ar fi fost vreun cusur, dar n-am avut timp sa cer alte explicatii. Baiatul se înflacarase din nou:
—Aceasta este statia noastra meteorologica! Asa cum scrie si pe placarda, totul a fost executat de micii nostri meteorologi de la Palatul pionierilor: anemometrul, girueta, pluviometrul…
Aici e un barometru cu un brotacel…
—Foarte interesant! Scarita pe care se urca arata presiunea atmosferica, nu-i asa?
—Mda! Asta e…
—?!
—Nu pricepeti? Scarita barometrului — secret! — s-a facut la cercul de tîmplarie, tot la Palatul pionierilor. Meteorologii n-au nici un amestec.
O spunea cu vadita satisfactie, ca si cum fiecare „secret” ce mi-l destainuia l-ar fi racorit de un tainic naduf. Se opri apoi în fata unei mese mari si vorbi cu placere si mîndrie, aratîndu-mi obiectul expus:

—Este macheta cartierului nostru… Cu scoala, biblioteca si noul cinematograf, cu parcurile si magazinele noi…
—E un cartier foarte frumos!
—Da. Dar sa va spun un secret…
—Altul?!
—Ssst! Aici este ideea cu piesele demontabile. Priviti-Casa de cultura a tineretului, de pilda! Aceasta se ridica… si se vede ceea ce a fost înainte cu cîtiva ani… Stiti ce?

—Un loc viran! Foarte interesant.
—Mda! Asta voiam sa spun. Ideea nu le apartine. Am vazut ceva asemanator la Baia Mare, într-o excursie, vara trecuta
—Dar e minunat!
—Mda! Asta e…
Paharul se umpluse. Simteam ca fierb, dar l-am întrebat retinut:
—Asculta, am impresia ca nu esti prea entuziasmat… Ai ceva de spus?
—Mda!
—Dar nu pricep ce! E munca colegilor tai, a clasei tale. Ar trebui sa fii mîndru… E o expozitie strasnica!
—Mda! Vedeti? Tocmai de aceea sunt trist.
Amaraciunea i se citea limpede pe fata.
—Nu pricep nimic…
—Sa va spun: am lucrat si eu ceva, si s-a respins… Asta e!
—Ce?
—Ceva extraordinar! se îmbujora baiatul. O firma luminoasa.
Da, da, cu litere luminoase. Transformatorul l-am lucrat eu!
Avea un sistem de aprindere si stingere automata la apropierea oricarui vizitator de clanta usii de la prima intrare în culoar.
—Interesant!
—Nu-i asa?
—Dar n-o vad.
—Nici n-a stat decît o zi. O singura zi…
—Si de ce-au scos-o?
Baiatul ofta adînc:
—Scria pe ea: „Expozitia deschisa de la 8 la 10…
—Si ?
—Si la cererea generala expozitia e deschisa toata ziua!
Asta e…
Baiatul n-a înteles de ce l-am luat în brate si l-am sarutat.
Ma privea mirat. Am pus degetul la buze si, departînda-ma, l-am imitat soptit si tulburat:

— Secret. Asta e, dragul meu!

AFI SAUA NU FI

(Din jurnalul unui conducator de grupa)

2 iulie

DE DOUA ZILE SÎNT DIN NOU ÎN TABARA. Si tot la Homorod.
Totul e la fel. Parca-parca paturile sunt mai mici. Stau într-un dormitor cu înca sase baieti. Ei n-au mai fost la Homorod. Din prima zi i-am dus la „drumul roman”, la iazul morii, la o mina parasita, spre Capîlnita, pe platoul dinspre Satu-Lung, i-am dus la toate cele sapte izvoare de apa minerala pe care le cunosteam si, închipuiti-va, chiar linga vila noastra am descoperit pe al optulea, le-am aratat unde si cum se pescuiesc raci… A doua zi, i-am dus la sera, la o stîna parasita unde ne-am scris cu totii numele cu carbune pe niste grinzi si ne-am întors prin padure cu sînul plin de ciuperci „gheara ursului” si „craite” rotunde si fragede ca niste portocale…

Simpatici baieti!..

3 iulie

Simpatici e putin zis: astazi m-au ales conducatorul grupei.
Cu ocazia asta, am învatat si un cuvînt nou: „unanimitate”.
E un cuvînt frumos, nu-i asa? U-na-ni-mi-ta-te… îndata dupa alegeri am avut se-din-ta. (O sedinta adevarata, cu scaune).

— De mîîne începem activitatea dupa program, ne-a spus tovarasul comandant al taberei. Iar programul trebuie respectat punct cu punct si minut cu minut. Aceasta depinde în primul rand de voi cei de fata, de exemplul vostru personal.

— Eu am sa fiu un exemplu, îmi venea sa strig, si parca vorbeam cuvintele tovarasului comandant, ori de cîte ori auzeam ca “nu e uSor”‘ ca “va fi greu”, câ e vorba de „raspundere”. Las’ sa fie cît de greu, îmi ziceam, si asteptam „programul”, usor ametit, gata parca de lupta cu un dusman a carui declaratie de razboi tocmai ne-ar fi fost împartasita…

4 iulie

prima zi cu program adevarat. Dimineata am facut o excursie pe firul Homorodului, pîna hat, departe, spre Vlahita. Dupa-masa, odihna obligatorie. Stiti cu totii ce însemneaza asta: ai, n-ai chef, esti, nu esti obosit, stai lungit în pat. Programu-i program.

Deodata zice unul, nu stiu care:

— Baieti, ce-ar fi s-o stergem la gîrla?
Eu sar ca ars:
— Cine a pronuntat cuvîntul „gîrla”? Ce? Ne facem de cap?
Acum ne odihnim! Scurt pe doi: somn usor!
Baietii s-au întins pe paturi tacuti. De atipit, nici vorba.
Prea era cald. Si iar aud pe unul smiorcaindu-se:

— Doar cinci minute. E la o zvîrlitura de bat.
Ma salt în genunchi:
— Vreau sa va pun o întrebare. Scurt pe doi: sunt sau nu sunt conducatorul vostru? Atunci — poate sa fie la o zvîrlitura de bat de chibrit. Acum ne odihnim!

5 iulie

Aceeasi poveste. Stiti, odihna asta, pe lînga ca e obligatorie, mai e si zilnica; si iar începe unul cu caldura, cu zvîrlitura de bat. Si e cald, e cald… de tot… Si am observat: cu cît e mai cald, cu atât pare gîrla mai aproape. Si cu cît pare gîrla mai aproape, cu atât cearsafurile sunt mai calde si paturile mai aspre…

La zece pasi, susura apa. Arini umbrosi si brusturi cu foile cît
niste umbrele,..
—Hai la gîrla, hai la gîrla, se roaga ei de mine.
—Într-adevar, gândesc… Ce-ar fi sa ne odihnim pe malul apei? Tot odihna se cheama.
Cred ca am gîndit cu glas tare. în treizeci de secunde eram toti printre brusturi. Si de acolo, în apa.

—Dar daca se afla? ma întreaba unul mic, spalacit. Stiti, disciplina.
Adevarat. Are dreptate spalacitul. Constiincios baiat… Daca se afla? încep sa tip:

— Toata lumea afara, repede! Si, dupa ce am iesit, cu mîna pe inima: Mai, baieti! Aici e o chestie de disciplina si de onoare a grupei. Nu care cumva sa se afle. Auziti? Nu sufla nimeni o vorba! Mormînt.
Si am intrat din nou în apa.

6 iulie

Nu s-a aflat. Astazi suntem de serviciu la bucatarie, la curatat cartofi. Multi mai sunt!… Cureti, cureti, si nu vezi nici un spor. Deodata unul, nu stiu care, zice:

—Mai baieti, stiu niste fragi!… si-si linge buzele.
—Unde? Departe?
Arata cu cutitul o costisa despadurita:

— Covor, nu alta!… Calci pe fragi!…
Baietii sar în picioare. Sar si eu. Vorba aia: sunt sau na conducatorul grupei?

— Nu se poate, fratilor, programu-i program. Ce? Credeti ca eu n-as vrea?
Si chiar asa este. Curat cartofi, si parca vad niste fragi: rosii si parfumate. Si acrisoare.

—Numai cinci minute. O zvârlitura de bat.
29?

Ce-i de facut? Pot sa uit ca sunt conducatorul lor? De aceea
zic: –Bineee… dar stiti? Mormînt… Nu care cumva sa se afle.

—Si cartofii? întreaba spalacitul.
Adevarat. Constiincios baiat! Nu se poate. Cartofii-s cartofi. Zic:

—Ai dreptate. Tu ramîi aici. Dar stii: Mormînt. Nici o vorba.
E o chestie de disciplina si de onoare a grupei.

8 iulie

Nu s-a aflat nimic. Baietii tin la onoarea grupei. S-a dat pe brazda si spalacitul. Simpatic baiat. Chiar ieri, cînd stropeam careul, vine la mine…

—Stiu o prisaca. Aici pe-aproape… O zvîrlitura de bat…
Baietii au si lasat stropitoarele si sunt gata s-o stearga. Ma înfurii:
—Ei! Ce înseamna debandada asta? sunt sau nu conducato rul grupei? Atunci scurt pe doi: merg si eu!
—Dar daca se afla? ma-ntreaba ei.
—Nu se afla, raspund, gata sa apar taina pîna la moarte.

— Bineee… Baietii pun degetul la buze… Dar stii? Mormînt.

10 iulie

Ieri eram la maturat aleea dintre brazii din fata clubului.
Fiecare cu cîte un tîrs mare de nuiele. Dupa doua-trei minute, vad ca-mi pun toti, unul dupa altul, maturoaiele în mîna. Asa, fara nici o vorba: scurt pe doi. Apoi unul, nu stiu care, îmi arunca peste umar:

—Noi mergem la pescuit.
Eu sar:
—Mai baieti, fratilor, vin si eu… Luati-ma si pe mine!
Careva se încrunta si plescaie din limba:

— Nu se poate. Tu trebuie sa maturi. Esti sau nu conduca torul grupei? Si stii? Mormînt!!

20 iulie

De atunci au mai trecut vreo zece zile. La strîns butuci pentru focul de tabara am fost singur… La musetel, tot singur.
Singur am batut de praf toate paturile. Baietii nici nu se mai sinchiseau de mine… de conducatorul lor. în u-na-ni-mi-ta-te se duc la fragi (nu s-or mai fi ispravit?), la zmeura, dupa veverite, la scalda, si eu ramîn singur, vorba lor: mormînt!

21 iulie

Bine ca s-a terminat!… Adineauri a fost careul de închidere a taberei… Acum le mai duc geamantanele la gara, si cu asta — gata. Numai spalacitul si-l duce singur. Da, singurul care tine la autoritatea mea. Si grele mai sunt! Cred ca fiecare si-a. facut rost de cel putin doua pietrare… Of! Avea dreptate tovarasul comandant — nu e deloc usor sa fii conducator de grupa.
La început, nici nu-ti dai seama de greutate, dar pe urma… de abia îti mai simti umerii si spinarea… si ceafa, ca acum de pilda. Toate ma dor… în u-na-ni-mi-ta-te.
(Idem, seara.) Asta o scriu chiar în tren. Prea m-a durut. O scriu asa, ca s-o tin minte. Sedeam amortit, cu ochii lipiti, pe bancheta. Auzeam totul ca prin vis: si tacanitul rotilor, si cîntece, si voci, si chiar lînga mine, un glas cunoscut:

— Barbu? Conducatorul grupei? Bun baiat, saracu’î (Bun,, saracu’!) Dar moale, ma, moale… Stii cum îi spunem în grupa? Mormînt!
Am deschis ochii, gata sa-i zvîrl în cap necuviinciosului termosul ce-mi statea la îndemîna. Si cine credeti ca era? N-o sa ghiciti niciodata. Spalacitul! Da, simpaticul! Constiinciosul!
Singurul care tinea la autoritatea mea!

Am închis ochii si m-am prefacut ca dorm… pîna la Ploiesti, 300 de kilometri! Termosul îmi scapase din mâna si în bocanci mi se balacarea un kilogram de borviz de Homorod.

O MICA GRESEALA

ANIVERSAREA ZILEI DE NASTERE e o zi însemnata. Iar cînd te nasti la 29 februarie e si mai însemnata. în privinta aceasta nu e nevoie de cine stie ce explicatii. E suficient sa priviti calendarul:

29 februarie e un oaspete rar. Asadar, cu atât mai asteptat.
Ei bine, era spre sfîrsitul lunii februarie, si Misu, elev în clasa a IV-a, se pregatea sa-si serbeze aniversarea. Facuse lista invitatilor, pregatirile erau aproape ispravite si, în sfîrsit, înca de cu seara — emotionat si grijuliu —astepta ziua de 29 februarie, care, oricît de nepunctuala, vine si ea în cele din urma…

Baiatul se urcase în pat si era pe punctul de a atipi — daca nu cumva atipise chiar — cînd auzi la usa niste ciocanituri.

—Cine e? mormai Misu, pe trei sferturi adormit.

—Apartamentul 26? se auzi o voce gîtuita, apoi razbatura alte ciocanituri. Caut pe elevul Misu.

—Eu sunt.

—Atunci deschide. Te caut de sase luni.

—Acum sase luni nici nu locuiam aici, bodogani somnoros baiatul. Ne-am mutat de curînd. Poate e o greseala.

— Nu e nici o greseala. Te-am cautat si la vechea adresa, glasui ciudatul oaspete si începu din nou sa bata în usa. Dar pe unde nu te-am cautat? O sa-ti povestesc eu… Dar deschide odata vîntul sufla tare, ranile ma dor…
„Asta scoala toata casa”, bombani Misu si, de data asta pe trei sferturi trezit, porni sa deschida. Rasucise o data cheia, cînd auzi vocea de afara parca si mai sugrumata:

— Iata-ma-s! Bine te-am gasit! în usa întredeschisa se afla o barza. O barza adevarata, ca acelea aflate în muzeul scolii, dar mult mai murdara si care tremura rebegita, clantanindu-si pliscul.

—Pot sa iau loc? întreba barza pe baiatul ce casca uluit ochii. sunt frînta de oboseala, m-ai omorît…
—Nu… nu… pricep, bîigui Misu, tragîndu-se de-a-ndaratelea spre pat.

—O sa pricepi îndata, cîrîi aratarea. Numai sa-mi dezmortesc putin pliscul. Am degerat de-a binelea… Ridica apoi un picior subtire, lung si rosu si, asezîndu-se în fotoliu, gemu: Freacami nitel piciorul stîng. Ma tem sa nu fi prins vreun reumatism…

—Dar ce vina am eu? se ratoi baiatul. Aici nu e spital veterinar! Si, pe urma, as putea sa stiu carui prilej datorez
aceasta vizita oarecum neobisnuita?

Barza parea sa nu se lase intimidata. Dimpotriva, zise:
-În primul rînd, te rog sa nu-mi mai vorbesti atât de rece. în al doilea rînd, nu mai face pe niznaiul. Vad ca te-ai pregatit pentru sosirea mea: tacîmuri, flori, farfurii… Te pomenesti ca ai chemat si invitati. Dragut din partea ta.
—Dar mîine e ziua mea de nastere!
—Ce coincidenta! Si a mea… Care va sa zica ne-am nascut amîndoi la 29 februarie… Felicitarile mele si la multi ani…
Multumesc, la fel… N-ai idee cît ma bucur ca am sosit la timp.

Aproape ca pierdusem orice nadejde. Acum însa necazurile au ramas în urma. Sa ciocnim.

—Sa lasam gluma. Cer explicatii! se rasti înfuriat baiatul, în timp ce barza îsi turna netulburata, dintr-o sticla, un pahar de ceai. Gusta doua-trei înghitituri, apoi, dupa ce ciuguli o bucatica de brînza, vorbi linistit:

—Explicatii, zici? Ti-am spus: e ziua mea de nastere.

—Si de ce na ti-o serbezi acasa la dumneata?

Barza tocmai descoperise farfuria cu friptura. înfuleca pe nemestecate o felie, apoi, dupa ce plescai de placere, raspunse la fel de calm:

—De ce? Simplu. Din cauza ta! Si adauga, punîndu-si pe genunchi o farfurie cu clatite: Pari nedumerit!

—Putin zis. sunt de-a dreptul scandalizat.

Barza îsi întinse picioarele spre calorifer si, fara sa ridice tonul, dar cu o unda de repros în glas, zise molcom:

— Te rog! Scandalizata ar trebui sa fiu eu. Asa ca fii politicos macar… macar pe cît esti de nepriceput. Repet: sunt aici din cauza ta. în privinta aceasta, totul e clar. Am si documente la mîna.
În aceeasi clipa, barza scoase de sub aripa o hîrtie botita, împaturita în patru, si o asternu pe masa.

—Cunosti harta asta? întreba ea.

—Ea mea… Eu am facut-o, recunoscu Misu, uimit.

—Ar fi si greu sa tagaduiesti, zise cu acreala barza.. Poarta semnatura ta si data: 20 septembrie 1972. Data plecarii mele…

—Stiam ca plecati mai devreme…
—E adevarat, cîrdul plecase… Eu am ramas singura. Era un timp foarte frumos, o toamna blînda, cu lumina ca mierea, cu cerul ca de catifea, legat si leganat de funigei… mi-am amînat plecarea… „Ai sa te ratacesti”, mi-a spus batrîna sefa a cîrdului “As, i-am raspuns. Gasesc eu drumul spre miazazi. E de ajuns sa ma uit pe harta unui scolar…”

-Îhî, încep sa pricep…

-Ei bine, am ramas, si de-abia cînd prima bruma m-a piscatde picioare, mi-am facut valiza. Nu continea cine stie ce: nisteamintiri si… harta ta. Am gasit-o în curte, sub teiul de la vechea ta adresa. Scris dedesubt: „Harta lumii”. Era tocmai harta de care aveam nevoie. Ce-i drept, parea cam zmîngalitasi, la început, nu mi-a inspirat mare încredere, dar am vazut cadeasupra, îngrijit, cu tus negru, scria mare: TEMA. Ce mi-amzis? Asa o fi aratînd tinuturile lumii pe harta. încolo, marturisesc, nu mi-am facut nici o grija. Era doar… o „tema”, si temele se fac… temeinic, nu-i asa?

—M… mda, consimti încurcat Misu.

—Ei bine, continua barza, m-am uitat la punctele cardinale de pe harta, am pus — cum se spune — „cap compas miazazi” si… am decolat, mi-am luat zborul… Eram mîndra, îti spun drept.

Pe tot oceanul albastru al tariei vîsleam doar eu. Eu si harta ta… O zi, doua, fara popas. Asteptam sa zaresc din clipa în clipa covorul valurit al marii sub mine. Dar, nimic… A treia zi, un ghimpe de îndoiala mi-a strapuns inima: oare zburam spre miazazi? Si nu-mi raspundeau decît vînturile reci, rîzînd parca de mine… Atunci am coborît… Am studiat, zgribulita, clantanind, harta ta. Nu încapea îndoiala: dupa harta zburam bine. Numai ca, tot dupa harta ta, trebuia sa fiu în delta calda a Nilului, iar în jurul meu toate baltile erau înghetate. Ma uitam împrejur, asteptam sa-mi vad suratele pasind printre nuferi si trestii si, cînd colo, doar un stol de ciori pripasite prin niste tufe de tipirig. îngrozita, mi-am luat zborul.

—Înapoi?

—Nu. înainte. Mereu înainte. „Nu se poate sa ma fi ratacit — îmi ziceam cu ochii tinta la harta. Un elev nu face asemenea greseli la o tema.” Si, de-abia cînd din înaltime am zarit niste puncte negre însirate ca niste margele pe un cerc, mi-am dat seama de catastrofa: margelele erau foci si morse, iar cercul…
—Cercul Polar, sopti palid Misu.
—Exact. Harta era gresita.
—O facusem în graba. Pusesem, se vede, miazazi la miaza noapte si… invers.
—Mi-am luat zborul… invers.
Barza tacu un timp. O apucase un tremur al pliscului si o scuturau niste fiori atât de puternici, încît farfuriile de pe
masa zbîrnîiau.
—Îmi vine rau numai amintindu-mi, explica ea. Pe unde nu m-am adapostit? Prin colibe înghetate, prin hornuri reci, prin staule si hambare parasite, degerata… Aveam un singur gînd: sa ajung…
—… în miazazi.
—Nu. La tine. îmi ziceam: „Daca nu ma luam dupa harta lui, as fi fost acum în tarile calde, mi-as fi sarbatorit ziua de nastere în sînul famIIIei. Pîna acolo nu mai am puteri sa ajung, dar pîna la vinovat, pot sa ma duc”… Si iata, am venit.
Se lasa tacere. Misu o privea stingherit. Murea de somn, dar nu-i venea s-o dea afara.
—Si acum ce ai de gînd sa faci?
—Sa ma culc, raspunse linistita barza. Aici e cald, e bine.
Mîine o sa-mi serbez aniversarea. Vad ca ai avut grija sa chemi invitati, zîmbi barza, dînd cu ochii de farfuriile pe care erau asezate niste cartoane înflorate, cu nume de baieti si fete în chenar. O sa fie vesel, începu apoi sa rîda. Si-ti simt pe buze întrebarea: „Apoi ce ai sa faci?” Simplu: am sa astept aici venirea primaverii. Mult n-a mai ramas. 0 luna, doua. Ofta usurata, lasîndu-se în fotoliu: Uf, bine ca m-am vazut, aici. Ce-a fost greu
a trecut… Sa ciocnim!
Sorbi prelung, direct din sticla, apoi se ridica si dintr-un salt poposi în pat.
—Mi-e somn. Noapte buna.
—Ce faci? tipa Misu. Te urci în pat, asa murdara? Uitecum ai patat cearsaful!
—Adevarat. Sa fac o baie… Acolo?
Nimerise baia si curînd se auzi zgomotul dusului. Prin usa întredeschisa, Misu îi auzea vocea:

— Stii ca-i bine aici? Apa calda… calduta, o potrivesti cum vrei! Grozav! Sa stii ca ma mut în baie. Eu aici ramîn…
Peste putin, Misu se culca. Ciudatul oaspete la fel, si linistea puse stapînire pe apartamentul 26. Nu pentru mult timp însa.
Caci peste cîteva minute, Misu simti ca e tras de mîneca pijamalei.
—Dormi?
—Îhî, mormai somnoros baiatul si îsi smulse nuna tîfnos. Ce vrei?
—Ma plictisesc singura.
—Nu ma chinui. Mîine am scoala…
—Da? Barza se rezemase de marginea patului. Povesteste-mi. Stii, am facut si eu scoala: scoala de zbor. Voi ce învatati?
—Multe! i-o reteza morocanos baiatul.
—Si despre berze?
—Si! „Pasare calatoare, cu gîtul,pliscul si picioarele lungi, din familia picioroangelor”, recita Misu în sila.
Barza ramase cu pliscul cascat.
—Ia te uita! îmi cunosti si famIIIa. O, cît ma bucur. Si altceva? Ce mai stii?
—Nimic. Uite cartile si caietele mele pe polita, daca te in tereseaza.
Barza se opri în dreptul politei si, luînd o carte dupa alta, începu sa le cerceteze una cîte una.
— Geografia… Nu, nu vreau sa mai vad harti. Istoria… A, piramidele?
Le-am vazut anul trecut! Zoologia!!! exclama deodata bucuroasa. Uite iepurele! Lupul! Elefantul! Broasca!!!
Ah, de cînd n-am mai vazut una… Stii ce? zise cuibarindu-se sub plapuma. Poti sa te culci, daca vrei, eu ma uit în zoologie…
Un timp, barza rasfoi cartea, mormaind de una singura. Misu tocmai atipise si se cuibarise cu capul sub plapuma, cîndbarza îl ciupi de ureche si începu sa turuie:
—Stii ca e pasionant? Aflu o multime de lucruri de care habarn-aveam. Ai citit ca tigrul e ruda cu pisica?
—Da, bombani chinuit baiatul.
— Dar pisica stie oare?
— Nu ma intereseaza.
— Ia te uita: crocodili, broaste testoase, papagali… Ce de cunoscuti! În acelasi moment, vocea îi deveni scîrtîita, suspina,apoi ramase cu ochii atintiti în gol: Ce dor mi s-a facut de aimei! Oare n-o fi ramas nici unul pe aici? Prostii! îsi raspunse singura. Unde sa ramîna? Poate la menajeria circului… Me-na-jeria!
Cum de nu m-am gîndit? tresari barza însufletita. Chiar daca n-am acolo rude, gasesc precis cîtiva cunoscuti… Ce-ar fisa-i chem încoace, la aniversarea mea? Nu se poate sa nu vina, îsi zise si se repezi spre telefon.
Cauta numarul circului în cartea de telefon, apoi forma numarul cu ciocul. Vorbi cîteva minute într-o limba neînteleasa, în care singurele cuvinte cunoscute fura primul: „Alo” si ultimul:
„Perfect”. Odata rostit si acesta, se repezi la pat si smulsegrabita plapuma.

—Scoala-te! Da-mi lista invitatilor tai. Repede! Vreau sa stiu cîti invitati ai tu si cîte scaune ramîn pentru ai mei…

—Ce? tresari nefericitul baiat. Am auzit bine?

—Ce te mira? Acolo, acasa, ar fi fost toti acum alaturi de mine… Ajuta-ma sa trag fotoliul. îl punem aici, în capul mesei: pentru elefant!

—Ce-ai spus? întreba Misu buimac.

—E limpede. Trebuie sa-i dau toata cinstea. Si asta n-ar finimic, adauga îngrozita barza, dar nu-i putem sta în cale cu doua-trei sandvisuri. Da-te jos din pat! în salteaua asta e iarbade mare? întreba, pipaind asternutul. Cred ca o sa-i placa…
A, uite si o palarie de paie. E a tatalui? E în regula, asta o pastram pentru camila. E obisnuita, saraca, cu uscaturi.

Puse palaria de paie într-o farfurie, cînd se opri brusc:

—Aoleu, ce facem cu carnivorele? Spune-mi. O sa vie leii, tigrii…

—A… a… aici în casa?

—Fireste. Dar n-ai nici o grija. O sa se poarte ca niste invitati politicosi. Cum îi asezam? Unul de-al tau, unul de-al meu, nu-i asa? Aici elefantul, apoi Popescu Florica al tau, pe urma un tigru… Lenuta… o camila.
— Opreste-te! tipa baiatul. O sa închid usa!
Misu sari din pat si se repezi la usa, dar barza începu sa rida.
—Întîi ca n-ar fi politicos. Pe urma, n-ar folosi la nimic.
Elefantul nici n-ar baga de seama ca usa e închisa. Girafa sar uita pe geam si ar vedea ca esti acasa. Crocodilul s-ar urca peburlan…
—E un dezastru! Dezastru! murmura Misa alb ca peretele.
De ce? La urma urmei, ce-am facut? O mica, neînsemnata greseala… Am pus miazazi la miazanoapte… Dar nu gresesc totdeauna, crede-ma. Doar cînd ma grabesc… N-am sa ma mai grabesc, pe cuvîntul meu…
—Foarte bine. Acum, însa, grabeste-te. Invitatii trebuie sa soseasca dintr-o clipa într-alta. Doar n-o sa-i primesti în pijama…
Auzi?
Misu auzea. Erau batai în usa.
—Ci… cine e? îngaima Misu pierdut, privind barza.
—Invitatii, cine sa fie, raspunse aceasta si se îndrepta spre usa.
—Nu deschide! Nu!… o ruga cu glasul soptit, apoi, auzind ciocaniturile ce se înteteau, tipa deodata cu lacrimi în glas:
Mamicooo!
Afara se auzea o voce suparata.
— Dumneata esti, mamico? Precis? Esti sigura?
—Deschide odata, e tîrziu. Ti-am adus ceaiul.
Misu alerga la usa si rasuci cheia.
—Închide repede usa! Cu cheia!
—Dar ce s-a întîmplat? îl întreba femeia nedumerita. •
—întreaba barza…
Mama nu întelegea nimic… îl privea lung.
— Care barza? facu ea încruntata, apoi se lumina deodata:
A, barza de portelan? Care ti-a trimis-o unchiul Sandu de ziua ta?
E la locul ei. Pe polita… Uite ce draguta e: parca-i vie, nu-i asa? Saracul unchiul Sandu… A uitat ca în acest an nu e 29 fetruarie.
O mica greseala…

CAISE CU CEAPA

DEZASTRUL ERA PE CÎT DE CLAR, pe atât de ireparabil. Uitase acasa merindea. Toata. El, personal, Bigica, pusese pachetul la racoare, între geamuri, de cu seara si… acolo ramasese. Acum degeaba întoarce pe dos buzunarele rucsacului… Nu era sa înghita lanterna sau haina de ploaie.

— Cauti ceva?
—Hî? Nimic.
Buclucul aici era. El, personal, Bigica, n-avea decît sa rabde, era vinovat în definitiv, dar Doru? în primul rînd ca era musafirul lui, în al doilea rînd, ce pretentii puteai sa ai de la el — trecuse de-abia într-a patra — („Asta o sa înceapa acus’, acus’ sa-si ceara biberonul!”), în al treilea rînd, cine daca nu el, personal, Bigica, insistase sa-l însoteasca pe jos, peste deal, pîna la Musariu, la minele romane? Ar fi putut foarte bine sa se îndoape pe saturate la plecare, dar el, personal, Bigica, nu si nu: „Las-ca frigem noi slanina, în padure!” Ar fi putut foarte bine sa plece amîndoi cu autobuzul, dar el, personal, Bigica, venise cu ideea: „O luam pe scurtatura, peste Dealul Fetii, pe la Pestera Valisoarei…”

Doua ceasuri îi tot turuise gura, aratîndu-i micutului fiecare izvor si cires salbatic, fiecare tufa de soc si ciuperca, de parca totul si toate i-ar fi apartinut lui, personal.

Se zarea lavita de mesteacan pe care avusese de gînd sa-si ospateze musafirul la umbra, lînga izvorul pitit sub stînca înecata în muschi umed si gras. Si mîncarea ramasese acasa! Toata: placinte cu brînza, slanina, ceapa, caise… Numai de nu i-ar cere micutul ceva de-ale gurii.
—Ziceai ca frigem aici niste slanina! vorbi în aceeasi clipa baiatul.

—Ce, nu ti-e bine? îl repezi speriat Bigica.

—De ce?

—Cum de ce? Ti-o spun eu, personal, Bigica… într-adevar, ceva trebuie sa-i spuna, sa-i dea niscaiva explicatii, dar ce? Doar n-o sa-i spuna ca a lasat mîncarea acasa, ca un bleg, între geamuri? Vorbi cu toata autoritatea:

— Ti-o spun eu, personal, la drum mîncarea-i otrava!
Facu un gest ca de harachiri si rîse cu înteles. Burta! Cele mai periculoase sunt placintele.
Placintele cu brînza…
—Si slanina?
—Oho!
—De ce?

— Cum de ce? Pai tu esti încarcat acum cu bioxid de acid, habar n-ai tu ce-i aia, voi n-ati învatat, ti-o spun eu, personal, slanina contine o substanta — ciclobarbital îi zice — care în combinatie cu transpiratia e nenorocire. Ce, vrei sa te car în spinare?
Pustiul bombani si o lua înainte. în urma, blestemînd, Bigica se gîndea: „Macar de-am ajunge în poiana! E acolo macris, de cum cobori, cît vezi cu ochii. sunt si mure de apa pe marginea vaii”. Din clipa cînd stia ca uitase mîncarea acasa îl apucase parca o slabire. Privea cu furie cararea ce serpuia la deal, simtea ca îi tremura genunchii si — dintr-o mie de fleacuri pe care le-ar fi spus altminteri — acum repeta în gînd un singur lucru: „Macar malaiul cucului de s-ar fi copt!”

Nu mai suiau. Din vîrful Dealului Fetii vedeau oraselul înghesuit parca într-un lighean si spintecat de Cris ca de-o sabie putin strâmba. Totdeauna, de aici, lui Bigica îi placea sa-si gaseasca strada, apoi casa în valmasagul de ulite si constructii.
Acum însa se uita în zare cu ciuda. Acolo era casa, acolo erau geamurile, acolo era pachetul cu mîncarea.

—Nu manînci? îl auzi din nou pe baietas.

—Eu? Ce, nu ti-e bine? Ti-am explicat o data. Se face o reactie antitifoparatifica, vai de burta ta…

Baiatul nu mai spuse nimic. De-abia dupa vreo jumatate de ceas, în fata unui desis, întoarse capul:

— Si acum încotro?
Într-adevar, încotro? Parca drept înainte pîna la jnepeni.
Sau… la dreapta? Prin desis nu se putea. Mai bine sa se întoarca nitel.

—Ocolim!

—Si chiar matale nu ti-e foame?

—Mie? Eu, personal, la drum sunt în stare sa nu manînc 48 de ore, nu ti-am spus?

—Nimic, nimic? Nici o caisa?

—Caise?! Pai tu stii cîta tinctura de bicarbonat contine un milimetru patrat de caisa? Sa-ti explic eu, personal…

Si Bigica, lesinat de foame, vorbea. Vorbea întruna, de teama sa nu-l auda pe baietas scîncind: „Da-mi atunci mie mîncarea!”

Dar pustiul nu mai scotea un cuvînt. Si bine facea. Ar fi putut sa-l întrebe: „Noi nu mai ajungem odata?” Si el, personal, Bigica, n-avea ce sa-i raspunda. Se aflau pe o vale mocirloasa, mergeau-mergeau, parca mai mult coborau, dar nici vorba de Jusariu, de minele romane…

Si deodata, Bigica ramase trasnit. Se aflau la marginea oraselului, chiar lînga podul Crisului! Mai aveau vreo trei sute de pasi pîna… acasa.

Bigica simti ca renaste, îi venea sa chiuie si începu sa alerge.
„Va mînca, va mînca, va mînca pachetul tot… cu toata mîncarea, opt placinte erau acolo, acolo, între geamuri…”

Bucataria era închisa, dar Bigica stia unde e cheia. Deschise usa si se repezi la fereastra. între geamuri… nimic. Doar o musca bîzîia stins, sleita de captivitate.

Pe pat, sfîrsit, Bigica gemea încetisor.

—Ce e, ti-e rau? se sperie pustiul.

—Mi-e foameee, lesiiin… nu mai pooot…

—De ce nu mi-ai spus? Aveam pachetul la mine.

—Si l-ai mîncat?

—Da… Mata ziceai ca…

—Nenorocitule! Tot?!

—A mai ramas niste ceapa.

—Ad-o!

—Si niste caise…

—Ada-le!

Se auzea numai hapaitul: o ceapa, o caisa. O caisa, o ceapa…

—Si burta? îndrazni baietasul.

—As, fleacuri, ti-o spun eu, personal, Bigica! rîse baiatul si începu sa-i explice cu autoritate metabolismul caiselor, si cîte calorii contine o foaie de ceapa, si tot alfabetul caloriilor din coaja de caise, si… cît de sanatos e un mIIImetru… patrat… de… de…

Si, deodata, se opri strîmbîndu-se si duse fulgerator amândoa mîinile la burta.

— Ce ai? se sperie baietasul. Sa-ti dau un sulfatiazol? Am întotdeauna la mine.
Dar Bigica nu mai auzea nimic. Fugea personal si cit se poate de accelerat undeva, direct spre fundul curtii.
Baietasul se aseza la masa. Pe coltul mesei, într-o sita, învelite într-un stergar, placintele cu brînza înca mai erau calde.

O MARE RUSINE

DE PATRU ZILE-ASTAZI A CINCEA-stau închis în casa si nici pe geam nu îndraznesc sa ma mai uit în strada. Cel mult, va jur, prin gaura cheii. Dar ce s-a întîmplat? De ce? Parca va aud pe unii dintre voi. Ei, haide, fiti sinceri… Las’ca stiu eu: nu mai e nimeni în Bucuresti sa nu fi aflat ce am patit. Iar daca totusi scriu aici întîmplarea enumai pentru ca cei din Oradea o stiu oarecum altfel, iar cei din Botosani chiar pe dos… Stiu. Umbla fel de fel de zvonuri. Dar voi, copii, sa nu le dati crezare. De altminteri, daca aveti cumva drum pe strada Circulatiei, n-aveti decît sa intrati în curtea din colt si sa bateti de 13 ori… în usa. Asta e semnul de recunoastere. O sa va deschid deîndata. (La sonerie nu mai raspund.) Intrati binisor în antreu, lipindu-va de zid, si o sa vedeti calul. E legat de cuier, care la rîndul lui e legat de pian. Pianul l-am batut în cuie. Aduceti cu voi rudele si cunoscutii.
Am o singura rugaminte: nu uitati sa veniti cu o mîna de iarba sau, mai bine, niscaiva ovaz. Dar sa nu intrati cu palarii de paie. Vi le manînca pe data calul. Si nu e de mirare: e flamînd, saracul. De doua zile nu i-am dat decît apa, niste bucatele de zahar si iarba ce-o mai aveam prin casa, captuseala la doua scaune vechi. Pentru ca din casa nu ies. Mi-e rusine.

— Si chiar stai cu calul în casa? o sa ma întrebati.
— Da. Dar în antreu, va jur, nu în dormitor, cum s-a auzit la Timisoara, si nici nu l-am urcat în podul casei cum cred cei din Constanta. Ce? Ei cînd aduc un cal în casa îl urca în pod? Si daca totusi îl urca, îi rog sa-mi scrie cum fac. Eu n-am reusit, cu toate stradaniile.
Dar sa vedeti cum a început totul. Uite, acum cînd îmi amintesc, ma fac stacojiu de rusine. Dati-mi voie sa trag perdelele… Asa…

Asadar fusesem invitat la famIIIa Ionescu. Stiti cum sunt Ionestii. Primitori. Cînd am intrat acolo erau de fata: postasul, tutungiul, un pensionar foarte cumsecade ca nevasta, un tînar gazetar, chiriasul Ionestilor… Ce mai, casa plina. O, dar uitasem lucrul cel mai important. Mai era acolo — si putea sa nu fie? — mai era acolo Lica, baiatul gazdelor. Are vreo sase anisori si e destept, ca un om mare. Stie oricine.

Placintele erau fierbinti, cafelutele nici amare, nici dulci, asa cum îmi plac mie, gazetarul povestea ceva, nu mai tin minte ce, si toata lumea rîdea, mesteca alune prajite, iar focul ardea vesel în soba.

Nu fusesem prea vorbaret pîna atunci, asa ca în clipa cînd gazda vîrî un butuc în soba, zisei:

—Si eu mi-am adus lemnele ieri dupa-masa…
— Da, dar nu era dupa-masa, sare Lica. Era pe la prînz.
N-am dat importanta întreruperii, am zîmbit si am continuat:
— Mi-au dat lemne bune… fag… o frumusete.
— Nu erau de fag, erau de stejar…
De data aceasta am privit împrejur, oarecum stingherit.
Am copilarit la munte si stiu precis ce e fagul si ce e stejarul..
Tocmai ma pregateam sa arat deosebirile — mai sunt pe deasupra si profesor de naturale — cînd îl aud pe pensionar:
—Ca sa vezi, frate, ce spirit de observatie la un copil…
—Ce mai, deeestept, ca un om mare, întari nevasta-sa.

As fi putut sa tac pîna la sfîrsit. S-ar fi spus cel mult ca sunt posac. Dar Lica, jignit, se si proptise în fata mea:
—Nu ti le-a adus nea Zaharia, carutasul?
—Ba da. Dar lemne de fag, unul si unul. Uscate.
—Aiurea. Erau verzi toata ziua.
—Ce memorie are copilul asta, îl auzii pe postas. Ceva de speriat!
—Si cînd a intrat în curte, nu s-a poticnit calul. Ai? Spune! Nu s-a poticnit? continua Lica, aproape tipînd la mine.
—Nu stiu… Eu n-am observat… s-o fi poticnit, îngaimai, straduindu-ma sa-mi aduc aminte toate amanuntele.
—Ca sa vezi, nimic nu-i scapa, murmura tutungiul admirativ.
—S-a poticnit si a cazut direct în bot… Nu cumva vrei sa spui ca n-a cazut? ma lua la zor baiatul.
—Imposibil! De cazut n-a cazut. Am fost de fata, împingeam caruta.
—Poate n-ai vazut, interveni gazetarul. Dumneata împingeai caruta.
—Pe cuvîntultau ca n-a cazut? Da-ti cuvîntul, ma apostrofa îmbujorat baiatul.
Nu. Nu puteam sa-mi dau cuvîntul. La urma urmei, o fi cazut. Stiu eu? N-oi fi observat…
—Lica nu minte, îl saruta mamica pe frunte, în timp ce ea ma cazneam întruna sa-mi amintesc: a cazut, n-a cazut?
—Si nu numai ca a cazut, dar si-a spart si trei dinti de caldarîm, adauga Lica. Ai ochelari si de aceea nu vezi…
Ochelari am, dar vad perfect.
—Calul nu si-a spart nici un dinte, zisei cu glas ceva mai tare.
—Pot sa jur… Tu poti sa juri? Jura!
Nu. De jurat, nu puteam sa jur. Eu nu jur cu una, cu doua…

Am tacut încurcat.

aticul îl lua în brate, îmbujorat, si mi se adresa:
—Sa stii ca daca zice Lica, asa e… Si-a spart precis dintii…
Ai ochelari, si de aceea nu vezi.
—Si pe urma a cazut pe spate si si-a rupt coada… Nici asta n-ai vazut? tipa iarasi Lica.
N-am mai putut rabda.

— Minciuna! am strigat. Nu si-a rupt nici o coada. Nu, nu si nu: nu si-a rupt-o!… Jur! Pot sa dovedesc. Va aduc calul!
Toti ma priveau cu raceala.
—Stii, începu gazetarul stingherit, daca ai recunoscut ca s-a poticnit, ca a cazut, ca si-a spart dintii, de ce nu si-ar fi rupt si coada? N-auzi ce spune Lica?
—Lica nu minte, adauga tatal privindu-ma aspru.
—Daca zice el ceva, asa trebuie sa fie. E destept, ca un om mare, vorbi si nevasta pensionarului.
Fierbeam. Am sarit în picioare.

— Bine, o sa vedeti, am racnit. Cumpar calul de la nea Zaharia, si vi-l aduc plocon ca sa-l vedeti, cu coada si cu dinti cu tot.

M-am tinut de cuvînt.

A doua zi mi-am scos economiile de la C.E.C. si am cumparat calul.
Primul drum l-am facut la tutungerie. Am apucat calul de capastru si am intrat în pravalie.

— Poftim! Priveste-l! am rostit triumfator catre tutungiul ce ma privea crucis. Are toti dintii? Are coada? Sau crezi ca € falsa?… Ei, ce zici? Hai sa-i numaram picioarele… Patru… 1, 2, 3, 4. Mîini nu are… Si acum du-te, te rog, te implor, de spune famIIIei Ionescu. N-as vrea sa creada ca eu sunt mincinos. Numai ca eu nu-mi dau cuvîntul, eu nu jur cu una, cu doua.
Tutungiul a clatinat din cap si de abia am iesit din pravalie, ca a si tras obloanele.

Am luat calul de ham si l-am dus apoi la posta. I-am numarat din nou dintii, picioarele, si începusem sa-i numar firele de par din coada, cînd postasul s-a scuzat ca are de dus o telegrama fulger si a disparut.

La gazeta nu m-au primit cu calul. în schimb, l-am fotografiat si am trimis fotografia gazetarului meu. Pe pensionar nu l-am gasit acasa. în schimb, ma plimbam cu calul pe strada, si cum întîlneam un cunoscut, îl întrebam:

—Are dinti? Are coada? Ei, vezi? Cine e mincinos? Eu, sau
Lica?
Apoi l-am dus acasa. De abia asteptam sa-mi vina cineva în vizita. Oricine: un prieten, laptarul, lacatusul, omul de la lumina.
De cum intra, îl duceam la cal:

—Îl vezi? E cal… Calul lui nea Zaharia. Uita-te bine: are coada, are dinti…
Am observat ca cei mai multi vizitatori se cruceau, faceau cîtiva pasi înapoi si, uitînd sa-mi dea buna-ziua, o luau la fuga.
Pe urma n-a mai venit nimeni. Dar eu eram fericit. Era limpede, nimeni nu mai putea sustine ca eu sunt mincinos. Ieseam pe strada cu fruntea sus.

—Ei, ce parere aveti de Lica? întrebam de departe cîte un cunoscut.
Dar cunoscutii, de cum ma auzeau, tresareau si o luau la goana,

—Ce-o fi cu astia? ma framîntam nedumerit. Te pomenesti ca tot Lica e de vina. O fi raspîndit zvonul ca gloaba e bolnava de rapciuga. Tocmai ma pregateam sa scot calul la plimbare si sa dovedesc oricui aceasta noua minciuna, cînd m-am pomenit, cu o scrisoare. O am aici… Era de la un var:

„Ce s-a întâmplat? La noi s-a zvonit ca te-ai ticnit. Îngrijeste-te…”

Ma asezasem la masa, sa-i raspund, cînd am primit o depesade la o sora:

„Interneaza-te imediat în spital.”

Apoi, cineva — probabil deputata strazii — mi-a lasat pe trepte un plic:

„Nu aveti voie sa tineti cai în podul locuintei.”

Pe fereastra mi-a fost lipita alta hîrtiuta:

„Este interzis de a chinui animalele. Spitalul veterinar.”

Am primit si telefoane. De pilda:

—E adevarat ca meditati un cal? îl pregatiti pentru examen?

Sau:

—Se spune ca l-ati angajat ca secretar. Ce leafa îi dati?

Si într-o seara, cînd iesisem sa iau tigari, am auzit cu urechile mele pe pensionarul cumsecade:

— Drept sa-ti spun, ma feresc din calea lui. E nebun de le gat. S-a vazut înca din seara aceea, de la Ionesti. Era posac,violent si mintea de rupea pamîntul.
Asta m-a durut cel mai mult.
Cum? Eu minteam? A, nu! Voi dovedi nu numai strazii, ci orasului, tarii si daca va fi nevoie lumii întregi adevarul.

Am hotarît sa cer o expertiza. Sa vie o comisie. Sa vada calul.
Sa-i numere dintii. Urechile. Picioarele. Si firele de par din coada. Sa-l fotografieze din fata si din profil. Apoi sa publice rezultatul.

M-am întors acasa si m-am apropiat de cal. Necheza jalnic si era agitat. Ma temeam sa nu-si rupa frîul, asa ca l-am legat si de coada cu o frînghie.

„Sa-l gaseasca în buna stare”, mi-am zis si m-am culcat linistit.

Cînd m-am trezit a doua zi, nenorocire! Calul îsi rupsese coada. Si nefericitul, flamînd cum era, mîncase arcurile de otel de la fotolii si îsi sparsese… trei dinti.

Comisia de expertiza a sosit la orele 10. La 10 si unminut a plecat Pe doi din membrii comisiei, ramasi mai la urma, i-am auzit vorbind pe scari:

—Mare mincinos profesorul asta.
—Tot Lica a avut dreptate…
…………………………………………………………………………….

De atunci patru zile, astazi a cincea -‘nu mai ies din casa.
Mi-e rusine. Comisia a publicat rezultatul. Toata lumea stie ca sunt un mincinos. Dar voi, copii, sa nu credeti. Eu am avut dreptate. Pe onoarea mea. Jur. Veniti sa ne sfatuim ce e de facut. Bateti la usa de 13 ori, si va dau dramul in casa.
Si-nu uitati, aduceti o mina de fin pentru bietul cal S

UNDE ÎNCEPE Sl UNDE SE TERMINA O
DURERE DE CAR

EXISTA EXPRESII CLARE pentru toata lumea. Mai ales pentru un vechi conducator de grupa. Cînd cineva, de pilda, dupa ce ai cîstigat o cursa de 60 de metri îti zice: „Bravo!” —mai e nevoie de explicatii? E o felicitare. Cînd dupa ce, sa zicem, ai executat cu grupa o sîrba cu ciocane, si toti din jurul focului de tabara explodeaza: „Bis!” — iarasi e clar. Cînd, la încheierea trimestrului, tovarasul diriginte îti înmîneaza carnetul de note cu zece de sus pîna jos si zice: „Tot asa, Ionescule, înainte, tot asa”, mai e nevoie, oare, de dictionare?

Si trebuie spus, fara nici o exagerare, ca Ionescu nu era neobisnuit cu asemenea expresii. Dar, la urma urmei, carui baiat cu tragere de inima la învatatura, inventiv, descurcaret si vioi nu îi e dat sa auda foarte des aceste expresii care, pe buna dreptate, te ung la suflet ca untdelemnul?

Ar fi totusi o exagerare daca n-am spune ca pentru Ionescu chiar, erau destul de clare si alte expresii… Si unele n-aveau nimic de-a face cu untdelemnul, ci mai degraba cu mustarul.
Oare carui baiat inventiv si descurcaret nu i-a fost dat sa fie macar din cînd în cînd si mai inventiv si descurcaret decît e bine sa fii îndeobste? Asta i s-a întîmplat, fireste, si lui Ionescu, care cunostea si expresii asemanatoare mustarului. Nu prea des, adevarat, dar expresiile în asemenea cazuri erau limpezi. Cînd, de pilda, profesorul de naturale spune cuiva, care a uitat sa primeneasca apa în acvarium, „gura-casca”, acesta nu are nimic de neînteles. Mai ales pentru Ionescu. Sau credeti ca expresia: „Nu ma asteptam din partea voastra”, cînd nu e creta la tabla, sau:
„imi pare rau”, „Nu e frumos” ar avea nevoie de dictionar? întrebati-l pe Ionescu.

— sunt expresii foarte clare, o sa va raspunda. Si tocmai pentru ca sunt foarte clare, va urez ca pe acestea din urma sa le
auziti si voi cît mai rar.
Exista însa expresii — ca sa zic asa — dubioase, echivoce, confuze, despre care nu stii bine daca exprima aprobare sau negare.
Iar cînd vii cu dorinta de a fi din nou ales conducator de grupa, asemenea expresii dubioase, echivoce, confuze, pot sa te coste chiar o mica durere de cap. Cazul lui Ionescu, bunaoara.

Statea în parc, la soare, pe o banca, alaturi de cîteva fete, în ziua cînd l-au gasit baietii. Pe mîna stinga, ca si fetele, vîrîse un ciorap, iar cu dreapta — mîna care executa necrutator loviturile de sapte metri la hambal sau aruncarile la cos, în meciurile de baschet — mînuia un ac. îsi tesea ciorapii.

Baietii au început sa-i dea tîrcoale, iar de pe buzele tuguiate li se desprinsera pe rînd aceste trei cuvinte:

—Ia te uita! (cu trei de „a”).
Aprobare? Dezaprobare? Poti sa stii? Ca sa fim drepti, Ionescu nu se framînta mai mult de atît. Cît despre vreo durere de cap, nici vorba! Si poate ca ar fi uitat cu totul, daca ceva mai tîrziu, la scoala, dupa ore, baietii n-ar fi intrat în clasa în clipa cînd, cu o cîrpa muiata în petrol, stergea alaturi de cîteva fete din grupa geamurile clasei.

Baietii s-au oprit, au dat tîrcoale, apoi si-au tuguiat din nou buzele si-au dat drumul aceleiasi expresii îndoielnice:

—Ia te uita! (acum cu patru de „a”). De data aceasta, la drept vorbind, parca începuse nitica durere de cap.
Vedeti, începuse sa fie vorba de noile alegeri pionieresti. Si tocmai cei ce plescaiau din buzele tuguiate trebuiau sa-l propuna, sau nu, din nou în fruntea grupei.

Asadar, Ionescu ar fi vrut sa-i întrebe:

—Ce însemneaza „Ia te uita” asta? Nu sunteti de acord ca un baiat sa spele geamuri? Sau, poate, nu trebuie sa o faca alaturi de fete?
N-a întrebat, pentru ca în aceeasi zi a avut loc un recital la sticlofon (bravo, Ionescule!), apoi, a doua zi, o excursie la cariera de var (splendid!) si durerea de cap — daca a existat cumva cu adevarat — disparuse cu desavîrsire.

Numai ca dupa prînz se trezi cu cîtiva baieti acasa, ca sa puna la punct alegerile de a doua zi.

Ionescu tocmai stergea farfuriile. Da, cu sort la brîu, cu mînecile suflecate, vîrîte pîna la coate în chiuveta, spala si stergea farfuriile.

Baietii s-au oprit, bulucindu-se în usa bucatariei, apoi, în aceeasi clipa de pe buzele lor se desprinse aceeasi expresie buclucasa:

— Ia te uita! (parca, de data aceasta, cu cinci de „a”). Atît.
Si au trecut la discutarea problemelor despre alegerile pionieresti.
Iata cum începe o durere de cap… „Ma dezaproba, e sigur, gîndea Ionescu. Or fi socotind ca e o treaba de fata… Dar poate ca totusi se mira fara rautate, poate ca sunt de acord… Ma aproba?
Ma dezaproba? Poate ca nu… dar poate ca da… Ah, ce înseamna o expresie îndoielnica, dubioasa, confuza, în doi peri!”
— Mamico, unde-s antinevralgicele?
A doua zi mergea spre scoala. Se gîndea: „Daca e adevarat ca baietii ma dezaproba, fetele, în schimb, or sa ma aprobe. în grupa, jumatate plus una sunt fete. Desigur, mai buna ar fi unanimitatea…”
De la acest cuvînt mai departe nu se gîndea. îl durea capul. Si tocmai cauta în buzunare un antinevralgic, cînd se opri brusc. La numarul 5, pe un sezlong, la soare, Paulica îsicîrpea ciorapul. Vestitul lui ciorap de portar vestit…

Porni mai departe. La numarul 10, Popescu în persoana stergea cu hîrtie geamurile dinspre strada. Iar peste drum, Ricaspala, la robinetul din curte, vasele de bucatarie si le freca cucenusa…

— Ia te uita! exclama Ionescu fara sa vrea, si întelese pe data
ca expresia aceasta dubioasa, îndoielnica, echivoca si confuza
însemneaza foarte adesea: „Bravo!”
Exact din clipa aceea nu-l mai duru deloc capul.

POSTASUL

LA SCOALA NOASTRA, CURSURILE ÎNCEP DUPA-MASA, la orele unu jumatate. Zilele trecute ma îndreptam spre scoala mai devreme.
Era ora zece si doream sa vizitez cîtiva din elevii ramasi în urma la învatatura. în primul rînd, pe Ignat. Apoi sa trec pe la Anghel si, daca îmi va îngadui timpul, sa-l vad si pe Musat.

La ultima adunare de detasament la cerusem sa-mi raspunda tustrei la întrebarea: „Ce fac eu în timpul liber?” Aveam în buzunar aceste raspunsuri, scrise pe niste biletele.

Scosei la întîmplare unul din ele. Era raspunsul lui Ignat.

„Ma scol dimineata la sapte, scrisese el. La opt încep sa învat.
Citesc la început notitele, apoi lectiile din carte. La zece iau o gustare si ma joc treizeci de minute cu fratiorul meu. Apoi îmi scriu temele si desenez. Daca îmi râmîne timp, repet lectiile, iar la douasprezece jumatate mânînc, îmi pregatesc cele trebuincioase si plec la scoala!”

Scosei din buzunar un alt bilet. În coltul din dreapta, numele: Anghel Ion, clasa a VI-a B.

„Ma scol, scria Anghel, la sapte, cînd pleaca mamica la fabrica.
Pîna la opt ma îmbrac si mânînc. De la opt la zece jumatate învat lectiile de zi. Citesc mai mult la fizica si matematica, la care sunt corijent. Apoi ma joc, iar la unsprezece încep sa-mi scriu si temele. La douasprezece jumatate mânînc si plec la scoala.”

„Foarte bine, îmi ziceam grabind pasul, o sa-i gasesc învatînd.”
Tocmai cautam în buzunar al treilea bilet, al lui Masat, cînd la un colt ma izbii fata în fata cu… Musat. Acesta se lipi de gard; vadit încurcat si bîiguind un salut, încerca sa treaca mai departe.
—Încotro, Musat?
—La scoala, tovarase diriginte.

Ma uitai la el. Avea, într-adevar, ghiozdanul la subsuoara.

— Dar e abia zece jumatate. Mai sunt exact trei ore pîna încep cursurile.

Musat tacea descumpanit. îl întrebai:

—Voi nu aveti ceas acasa?

—Avem.

—Atunci? Si pe urma, de la tine la scoala sunt doi pasi. De ce ocolesti pe aici?

Musat se înrosise puternic, îsi muta ghiozdanul dintr-o mîna intr-alta si, privind în pamînt, încerca din toate puterile sa miste cu piciorul, nici mai mult, nici mai putin, decît însasi bordura trotuarului.

—Mergeam pe la Ignat. Ne facem temele împreuna, stiti, se-nviora deodata. Avem de desenat la geografie… Mie mi s-a rupt harta…

—Bine, spusei, merg si eu la Ignat. Haidem împreuna.
În mai putin de zece minute, eram pe strada Olanesti. La numarul optsprezece, intraram în curte.Cîinele latra nehotarît, apoi veni spre noi dînd din coada. Dintr-o magazie iesi un pusti balai, în camasa lunga. Era fratele lui Ignat.

—Titi nu e acasa, spuse el. A plecat. Si, amintindu-si ca nu s-a prezentat, îmi întinse mîna: Pe mine ma cheama Lica.
Apoi continua: Titi a plecat la scoala… cu Angliei. Azi n-a vrut sa ma ia si pe mine la scoala.
—Tu, la scoala? Si în ce clasa, Lica? întrebai.
—Pai nu… Ei fac scoala cu vrabii.
Vedeam cu coada ochiului pe Musat încruntîndu-se si facînd gesturi desperate catre baietas.
—Da’ eu fac galagie si zboara vrabiile. D-aia nu ma ia.
Avem si colivie de sîrma. Vreti s-o vedeti? ma-ntreaba el.
—Sigur ca da, ad-o încoace! în timp ce pustiul se îndrepta spre casa, îl întrebai pe Musat:
— Asculta, Musat, unde au plecat baietii?
Acesta se codea. Apoi, ridicînd capul din pamînt, zise:
—Dupa vrabii, tovarase diriginte.
—Vrabii?
—Da.
—Cum… vrabii?
—Pai, sa vedeti. Era vorba sa viu si eu… Am cumparat clei… E la mine în ghiozdan… Ma asteptau. Trebuia sa mer gem pe cîmp sa încleiem ramuri, scaieti…
—Si ce faceti cu vrabiile?
—Pe cele tinere le învatam sa duca posta.
—Posta? întrebai nedumerit. Dar cum faceti?
—Pai, sa vedeti, pîna acum n-am reusit, dar încercam.
Stiti, am citit despre porumbeii postasi, porumbeii calatori…
—Si ?
—… Si noi n-avem porumbei… Dar prindem vrabii.
— Si cum faceti?
— Am avut pîna acum doua vrabii. Le-am tinut o saptamîna la Ignat si le-am dat sa manînce de toate: viermisori, graunte… chiar si halva… Apoi le-am adus la mine, si doua zile nu le-am dat nimic de mîncare. Am crezut ca daca le dam pe urma dramul, cu un biletel legat de picior, vor zbura la Ignat, la mîncare, si vor duce si posta.
– Si ?
— Si s-au dus… Au zburat de-a dreptul spre cîmp. Cine stie, poate aveau pui… Acum cautam vrabii mai tinere, fara pui.
Dac-au vazut ca eu nu vin cu cleiul, Ignat si Anghel au plecat.
Au luat ligheanele si sfoara. Poate vor prinde si asa. Dar e mai greu. Vrabiile sunt iuti si, pîna cade ligheanul… zbrr! s-au dus.
Stiti, începu sa-mi explice Musat, asezi ligheanul pe un ta rus legat de sfoara, pui graunte sub lighean si astepti, ascuns.
Cînd intra vrabia si începe sa ciuguleasca — hat ! — tragi de sfoara, tarusul cade, si vrabia ramîne sub lighean. Simplu! în schimb, e foarte greu s-o scoti. Cînd ridici ligheanul si bagi mîna dupa ea — tîsti! — a si sters-o. Pîna acam, am lucrat numai cu ligheanul. Ne-au fugit o multime. Numai doua am prins. Tot mai bine cu clei. Vine vrabia, s-a prins, o iei — si gata!
Îmi venea sa zîmbesc. Ma gîndeam în acelasi timp la vremea pe care acesti copii o irosesc. Stiam ca, de la începutul trimestrului trei, n-au luat o nota de trecere. Trebuia neaparat curmata aceasta vînatoare.

Spusei:

— Musat, noi putem prinde o vrabie?
Acesta se înviora:
— Cum de nu… tovarase diriginte. îndata! Cu copaia. Uitati, albia e colo.
Lega într-o clipita un tarus de sfoara pe care o purta în buzunar, sprijinind buza copaii de tarus. Apoi presara niste boabe de grîu în jurul acesteia, punînd un pumn de graunte sub copaie.

— Veniti, îmi spuse, în magazie, sa nu ne vada. Cînd o sa in tre dedesubt, tragem sfoara.
Intraram în magazie, privind prin usa întredeschisa. Peste cîteva minute aparu un vrabioi umflat pe gardul dinspre strada.
Zbura apoi în curte, asezîndu-se chiar pe copaie. Mai facu cîteva sarituri, ciugulind ici-colo, si dispara sub ea. O smucitura — si copaia cazu cu zgomot peste pasare.

Ne-am apropiat în fuga, am îngenuncheat, apoi, scotînd pardesiul, l-am asezat peste albie. O ridicai usurel de un colt, si imediat simtii în pumn un ghemotoc cald ce tremura si se zbatea.

Prinsesem vrabioiul.

L-am dezvelit si i-am mîngîiat creasta mica. în acest timp, Lica aparu triumfator cu colivia

—Am gasit-o! A ascuns-o Titi sub pat. Apoi, vazînd pasarea, începu sa tipe: Vrabia!… Vrabia!… A venit la halva… saracuta. Dar adauga mîhnit: Si eu am mîncat halvaua…

—Nu-i nimic, Lica, zisei, uite un leu. Te duci la Alimentara si iei halva pentru vrabie. Nu-i asa?

Ramas cu Musat, am scotocit în buzunar si am scos cele trei bilete. Alesei unul dintre ele si-i spusei:

— Citeste cu glas tare!
Foarte încurcat, Musat citi cu glas tare propriul sau raspuns la întrebarea „Ce fac eu în timpul liber?”:
—„De la opt la zece învat, apoi îmi scriu temele si repet lec tiile pîna la douasprezece jumatate?

—Ei, ce zici?
Rosu pîna în vîrful urechilor, acesta mîngîia motul vrabioiului si sopti cu capul plecat:

— Asa am sa fac, tovarase diriginte.
Facui sul celelalte doua bilete si le legai cu o sforicica depiciorul drept al vrabioiului.
Am intrat apoi în casa si, asezat la masuta, asternui cîtevarînduri pe o bucata de hîrtie. Imediat ce ispravii, o legai de celalalt
picior al vrabioiului.

L-am închis apoi în colivia pe care o pusei sub pat, deschiseigeamul si plecai împreuna cu Musat. Era ora douasprezece jumatate.

Am aflat pe urma ce s-a petrecut la sosirea baietilor. Intrati încasa, Ignat si Anghel se asezasera pe pat. Erau fericiti, în sapca lui Ignat se zbateau trei vrabii.

Ignat rasturna sapca pe masa, apasînd-o cu palmele.

— Scoate colivia!
Anghel se vîrî sub pat si scoase colivia. Ramase deodata, asa cum era în genunchi, cu gura cascata.
—Ia te uita… Postasul! Titi, a venit postasul! Postasul! Ignat se repezi la colivie. Cele trei vrabii rasturnara sapca si o zbughira pe fereastra deschisa.
—Postasul! Postasul! tipau ei, topaind cu colivia în mîna.

— Ti-am spus eu ca vrabiile sunt postasi… Ura! Ura!
Dupa un timp însa se potoli brusc. începuse sa rasuceasca colivia de pe o parte pe alta, privind încruntat printre sîrme.
—Ignat… Nu e d-ai nostri, zise el moale.
—Cum nu e d-ai nostri?
—Pai da. Postasii nostri erau vrabiute.
—Hm, ce tot spui? Si asta ce-i?
—Asta-i vrabioi. Are mot. E umflat, nu vezi?
—Bine, dar e… postas! Nu vezi ca are posta? Si înca la amândoa picioarele… Priveste…
Ignat scoase „postasul” din colivie, îi apuca piciorul stîng, desfacu sforicica si apoi sulul. De la primele cuvinte ramase trasnit. Vrabioiul îi cazu din mina, spre podea, apoi dintr-o data vira catre geam si — zbrr! zbura peste casa vecina, ciripind ascutit.
Ignat se aseza pe un scaun:

— Anghele, uite ce scrie!
„Dragii mei Anghel si Ignat, tovarasul diriginte m-a rugat sa va reamintesc ca sunteti în trimestrul trei si ca nu mai e timp de pierdut cu vînatoarea de vrabii. E timpul sa va respectati planurile voastre de munca. Daca le-ati uitat, le veti gasi facute sul pe piciorul meu drept. Din partea mea, ca vrabioi, tin sa va spun ca va chinuiti degeaba, încercînd sa ne faceti postasi. Acesta e primul si ultimul bilet pe care o vrabie îl duce la destinatie”

Copiii din cartier au vazut apoi zile în sir un vrabioi ce zbura de ici-colo, avînd la piciorul drept un sul de hîrtie. De cîte ori îl vedeau zburînd deasupra curtii scolii, strigau:
—Priviti, postasul, postasul! Chemati-l pe Ignat! Si pe Anghel!
—Si pe Musat, strigau altii.
Vrabioiul se oprea pe dudul din curtea scolii, ciripind lasoare, se zbîrlea, apoi se îndrepta peste cîmpul înverzit.

Nu stiu daca Ignat, Anghel si Musat mai vîneaza vrabii deatunci. La scoala, însa, toata lumea este multumita de ei. Chiar zilele trecute, profesorul de matematica mi-a spus:

— Sa stii ca Ignat merge binisor la obiectul meu. înca putin, si va ajunge printre primii la geometrie.
Eram încîntat. Priveam pe geam în curtea plina de zarva,cînd deodata zarii pe creanga dudului, la soare, chiar… vrabioiulnostru. Pe piciorul drept nu mai avea decît o sforicica.

Topai un timp din creanga în creanga, apoi zbura, îndreptîndu-se spre cîmp.îl urmarii cu privirea pîna ce pieri în zare.

Clopotelul suna pentru intrarea elevilor în clasa. Era ora unu si douazeci. Pe poarta scolii intrau, la brat, Anghel, Ignatsi Musat.

GOARNA

ULTIMA ZI DE TABARA…

Sus, pe platoul Homorodului, grupa de serviciu ispravise pregatirile pentru focul de închidere. Bradul uscat era adine înfipt între butuci si cioturi, crengile erau gata stropite cu gaz si rînduite în cinci colturi, iar uscaturile de rezerva stateau cladite deoparte, într-o stiva mare cît o claie de fin.

Copiii din grupa de serviciu sedeau tolaniti pe paturi, mestecând în tacere macris acrisor si priveau spre caldarea întunecata a Ciucasului, de unde, ca o gutuie fiarta, tuguiata si rosie tocmai rasarea luna. Departe, în vale, vilele taberei, cu ferestrele luminate, pareau în noaptea viorie si blînda niste vaporase oprite în rada vrajita a vacantei…

—Vin! striga deodata Mihu, responsabilul grupei de serviciu, catarîndu-se dintr-un salt în vîrful stivei de uscaturi. Se aud tobele!

Într-adevar, dinspre Odorhei razbatea un rapait înabusit: erau detasamentele în mars, spre focul de închidere a taberei.

—Curînd vor fi aici, zise Mihu, alunecînd usor din vîrful sti vei pe iarba, alaturi de ceilalti. Atunci, continua el visator, dupa ce se vor fi asezat pe paturi, noi vom aprinde focul deodata, din toate cele cinci colturi, iar goarna îsi va trîmbita salutul argintiu de bun ramas, spre bolta înstelata. în tacerea ce se lasase, se auzi deodata un scîncet:
—Auleooo!
—Ce e? Te-ai întepat? .
— Nu. Goarna! se auzi din nou scîncetul.
—Ei? Ce e cu goarna?
—Am uitat-o Jos, în tabara, în dormitor.
Vorbise cel mai mic dintre baieti, Mitus.
—Acu’ ce te smiorcai? Te duci dupa ea! se rasti la el unul mai mare.
—Capul nu ti-l puteai uita? se ratoi altul.
—Ne-ai facut grupa de rîs, acum, la sfîrsit, mormai respon sabilul grupei, si se pregatea sa adauge cîteva cuvinte aspre.
Dar tacu, vazîndu-l cum, aproape plîngînd, Mitus îsi rodea unghiile. Adauga mai molcom: Asta e… te duci dupa goarna.
Daca tai de-a dreptul prin padure, în cinspe minute esti înapoi…
—Prin padure? îngaima baietasul înfiorat de groaza.
—Pai da!
—Acum, noaptea? E… e… eu?
—Tu ai uitat goarna! Haide, ce sa mai pierdem vremea! Tu ai uitat-o, tu o aduci!
Ceilalti aprobau, bombanind furiosi.
Baiatul se ridica în picioare. în întuneric, la vreo douazeci de pasi, padurea se ivea neagra si zbîrlita ca o spinare de mistret.

—Bine, ma duc, vorbi baietasul de-abia soptit si, fara sa întoarca capul, porni spre tufele de porumbele ce margineau padurea. „Ce-o fi o fi!” îsi zise, pasind cu hotarîre. Si, în definitiv, ce putea fi? Urcase doar de zeci de ori sus, pe platou, prin padure, de la vila 25…

Intra între copaci si zari cu bucurie scoarta alba a mesteacanului sub care se tolanise de atîtea ori, topind în gura fragi însirate pe un fir de pai. „De aici, nitel la stînga, e crîngul de unde am strîns uscaturile, gîndi Mitus. De acolo intru în postata cu fagi… De acolo cobor pe vaioaga torentului si o tin pe cara-rea de bradet pîna la vila. Asta e tot.”

— La brazi de m-as vedea, gîndi cu glas tare, si grabi pasul, pipaind în trecere cîteva trunchiuri care îi rasarisera pe neastep tate în fata, strîmbe si rasucite.
Sus, pe platou, ca pe o foaie de caiet, luna asternea o bruma lucitoare, fina. Aici însa, sub coroana copacilor, lumina ei se despica în petice, felii si patratele, iar mai la vale era atât de întuneric, încît Mitus simti ca i se înmoaie genunchii. Pe acolo trebuia sa treaca? Sa intre în… buzunarul acela întunecos si jilav?

„Ia te uita! Mi-e frica.” Se opri si începu sa-si puna întrebari cu voce tare, sa „analizeze”, asa cum auzise ca trebuie sa faci cînd îti este frica:
—De cine mi-e frica?
—De întuneric.
—De ce?
—Pentru ca nu sunt obisnuit cu el.
—Poate sa-mi faca ceva?
—Nu. E ca si cum în miez de zi mi-as trage patura peste cap.
În definitiv, totul ramîne pe loc, ca si ziua. Acum 60 de minute aici era lumina. As putea zice chiar ca noaptea e un fel de zi, dar dupa 12 ore… Adica ce zic eu 12 ore? Dupa 2 ore… dupa una…
Si totusi mi-e frica… Caraghios! Stiu precis ca de aici, colo în fata, ziua se vede…
Se încuraja astfel singur. Deodata însa se opri cu rasuflarea taiata.
„Ce… ce se vede acolo? Ceva ghemuit, alb…”

Mitus simti o caldura de nesuferit în capul pieptului. Adica o raceala… îsi încorda privirea, si deodata… acel ceva alb si ghemuit începu sa se miste. Se auzea un zgomot neclar. „O fi un hîrîit? Un musinat? Un mormait? Un… urs?!” încerca sa se linisteasca: „Pe aici nu sunt ursi ziua, darmite noaptea!”
Bombani apoi, abia miscîndu-si falcile:
—De cine mi-e frica?
—Sa zicem ca-i un… urs.
—De ce mi-e frica?
—Pentru ca nu sunt obisnuit cu el, si nici el cu mine.
—Poate sa-mi faca ceva?
—Daca e urs, înca nu e rau… Ma pitesc la pamînt si fac pe mortul. Dar daca e altceva?
Nu apuca sa-si mai raspunda. Se auzi o pîrîitura: crac! si im fel de zdupaitura în stînga lui.

— Ursul!
O lua la goana spre dreapta, privind îngrozit peste umar, dar se opri deodata, rezemîndu-se de un trunchi. Ce caraghios!
„Ursul!” era piatra alba din mijlocul poienii. Si mîrîitul?
—Sa analizez. Piatra e piatra. Piatia rasufla?
—Nu rasufla.
—Si, daca nu rasufla, poate mîrîi?
—Nu poate.

— Dar daca nu poate, si ea totusi a mîrîit, însemneaza ca…
O pocnitura apropiata, ca de vreasc calcat, îi ajunse la urechi.
— Însemneaza ca… nu mai e de stat aici, îsi continua el rapid „analiza”, zbughind-o din nou la fuga. Se opri deodata cîteva clipe si trase cu urechea. Nimic.
— Uf! M-am speriat dege?ba. Cine sa ma urmareasca?
Vesel începu sa suiere primele note de la „Toreador sunt, mare luptator”, dar înlemni.

„Si totusi, ma urmareste ceva. Aud pasi. Se apropie !”

— Staai!
Vocea îi iesise sugrumata din gîtlej.
— Stau, se auzi o voce din apropiere.
„A vorbit!” se înfiora Mitus, si începu sa bolboroseasca
—Piatra vorbeste?
—Nu vorbeste.
—Cine vorbeste?
—Eu!
A zis „eu”… Nu se vede nimic. Nimic decît… o flacaruie… verde si rotunda si care se apropie si calca pe uscaturi… si, de-abia rasuflînd,
începu din nou sa analizeze:
—O flacaruie umbla?
—Na umbla…
—Dar daca nu umbla, de ce se apropie? Poate n-o fi flacaruie…
—Ba da, o vad, o aud… e la cinci pasi… la trei…
—Aici sunt! se auzi din nou vocea.
—Cine esti?
—Nu ma vezi? Eu, Florin. Am venit dupa tine. Ajungeai degeaba îa dormitor. Cheia e la mine… Hai!
Dar Mitus nu se misca. Arata cu mîna întinsa în întuneric:
—Stai! Tu nu vezi? Acolo! O flacaruie verde… Misca! Se apropie!
—Unde? Aici e mîna mea.
—Ti s-a lipit de mîna! E o aratare, un vampir… Ptiu, ptiu, ptiu, scuipa el îngrozit.
—Ce te-a apucat? Ce-mi tot scuipi pe mîna?
—Flacaruia…
—Lasa glumele! E ceasul meu cu fosfor… Auzi, vampir!… Hai, au trecut 5 minute…
Mitus ar fi vrut sa plece, dar în clipa aceea simti o arsura de nesuferit pe pulpa piciorului.

—Nu pot! Ma ustura! Ma înteapa!

—Cine? Ce?

—Aratarea! Vampirul!

—Lasa prostiile! Tu nu vezi? Te-ai înfundat într-o tufa de urzici!

Mitus începu sa rîda mînzeste:

— He-he! Urzici? Ce bine-mi pare… Urzici, care va sa zica.
Urzici… Si, uitînd de întepaturi, începu sa fuga la vale, lalaind din rasputeri: „Toreador sunt… mare luptator…”
Goarna îsi trimisese salutul argintiu spre bolta înstelata.
Focul de tabara ardea luminos si viu, sus, pe platoul Homorodului.
Responsabilul grupei de serviciu se apleca spre Mitus si îl înfreba soptit:

—Ei, ti-a fost frica?

—De cine?

—De întuneric.

—As, de ce? La urma-urmei, noaptea e un fel de zi. Dar dupa 12 ore, nu-i asa?

Ar fi vrut sa vorbeasca, sa se laude, dar, simtind o usturime de urzici pe pulpa, începu sa se scarpine cu nadejde si tacu mîlc.

CE MAI FACI, BUNICO?

ACUM, CA S-A DAT VACANTA DE PRIMAVARA, acum ca e primavara cu adevarat, acum, ca o plimbare intra si în programul vacantei, si în cel al primaverii, o vizita facuta bunicilor si bunicelor e o chestiune de ore. Va asigur ca toti bunicii din tara ies, începînd de azi, mai des pe la portita, privesc batrîneste cu mina streasina la ochi, în zare, si se întreaba:

—Oare nu-mi vine nepotelul? .

Sau:

—Care din ei o sa apara azi?

Nu cred sa fie bunici care sa priveasca mult timp în gol. Si nu atât pentru ca s-a dat vacanta, si nici pentru ca e primavara, ci mai ales pentru ca… Dar ce rost are sa însiram motivele pentru care bunicii le sunt dragi nepotilor, si nepotii bunicilor?

Asadar, începînd de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi zeci si zeci de mii de nepoti, caci numarul mladitelor e totdeauna mai mare decît al tulpinelor si, cu obrajii îmbujorati, vor zice:

— Ce mai faci, bunicule? Ce mai faci, bunico?
Ei bine, tocmai despre acest „ce mai faci?” vrem sa stam de vorba.

Exista un „ce mai faci?”, spus ca sa fie spus! De forma sau de politeta. Iata-l:

— Ce mai faci, bunico, cari apa? Spargi lemne? Mda…
Am vrut sa vad ce mai faci… La revedere. Mai trec eu pe la dumneata, sa vad ce mai faci… Te-ai rasucit pe calcîie si ai plecat… Bunica stie ca ai treburi. Altminteri, desigur, îsi spune ea, ai mai fi ramas. Ea stie ca într-o zi de vacanta un scolar are multe de facut: un joc cu mingea, o plimbare cu prietenii, pescuit, bicicleta… Se bucura ca e zi cu soare, Se bucura de bucuria ta, si, totusi, în inima ei, nemarturisit, s-a lasat o umbra, iar primavara a pierit pentru o clipa. Cu toate acestea, fii sigur, a doua zi priveste din nou în lungul strazii, cu mîna streasina la ochi, si te asteapta. Pe tine, sau poate un alt nepotel.

De data aceasta sta sa ploua, caci cerul e întunecos. Si iata, pentru ca e vacanta, apare un alt nepotel. Si el deschide vorba cu „ce mai faci?”, dar este altceva… Judecati singuri.

— Ce mai faci, bunico? Cari apa? Da-mi voie sa te ajut eu…
Mai da-mi o galeata, sa fie mai cu spor…
Nu e o treaba prea grea pentru un nepotel destul de mare.
Pentru un batrîn, fireste, e mult mai greu… Bunica a avut de-abia timpul sa-si stearga pe furis o lacrima, ca apa a si fost carata.

— Acum ce mai faci, bunico? Te pregatesti pentru piata?
Da-mi voie sa-ti fac eu tîrguielile. Ploua afara. În 15 minute sunt înapoi.
A doua lacrima nu se mai sterge. Nici n-a aparut. Asa, un abur doar, îi înveleste privirea. Bunica îsi sterge ochelarii.
Dar aburul nu e pe ochelari. Si iata, se aude portita din strada.
Bunica de-abia are timp sa-si puna ochelarii.

—Si, acum, bunico, ce mai faci? Nu ma pricep la bucatarie, dar da-mi voie sa-ti fac eu surcele. Pentru toata saptamîna.
Bunica aude zgomotul toporului. Afara ploua, cerul nu s-a luminat înca. Asadar, lumina de pe chipul bunicii nu vine de afara. Nu, nu de afara… Iata si surcelele.

— Acum ce mai faci, bunico?
Vedeti? Daca te gîndesti bine, acesta e un alt fel de „ce mai faci?” Daca te gîndesti, de pilda, la cel de ieri, al primului nepotel… „Ce mai faci, bunico? Cari apa? Mda… Am vrut sa vad ce mai faci?! La revedere…”

Dar bunica nu se gîndeste la acela. A uitat… Asa sunt uneori bunicii: uituci. Acum se gîndeste la altceva.
Afara timpul e posomorit si ploaia adauga înca un rînd de perdele ferestrelor. în casa însa parca e mai mult soare ca oricînd… Bunica îsi lasa inima mîngîiata de aceste raze, si nici nu aude ce spune nepotelul. Tresare. — Ai spus ceva?

— Da. Ce faci dupa-masa, bunico? Vii cu mine la teatru?
Am luat pentru noi doi doua bilete…
Acum bunica stie de unde vine lumina. În casa ei a poposit vacanta. A adus-o nepotelul.

O TEMA GREA

AMURG TIMPURIU DE IARNA. Lumina dupa-amieziî s-a-mpîclit.
S-a întunecat si-ri ddaiei Bucati din ce îri fce mai dese dentuneric se prind în pervazul ferestrei. Doar jarul vetrei da un rotocol de vapaie moale, rosiatica, ce cuprinde lavita pe care, cu genunchii la gura, stau cei doi baietani: Ion si Culita. Pe masa sunt deschise caietele de Compunere*.’ în Susul paginii, un cuvînt pe care penita migalit gros si rotund: Tema, iar dedesubt: ;,Povestiti o fapta deosebita din aceasta iarna”. Dar tocurile zac de-a latul foii, ;câ: niste arme parasite.

Cei doi ofteaza. Ciugulesc cîteb boaba din oala cu porumb îndulcit, si iar’ofteaza.
—Fapta deosebita… deosebita… hm.
—Grea tema!
— E apta. deosebita. Deosebita înseamna, ceva deosebit, nu-i asa? Ceva, adica, ma rog,, cu totul altfel,… din cale-af ara… .Ion scormoneste cu un betigas jarul ce mocneste, si urmeaza alene:
— Eum-am gîndit la ceva dar s-a-ntîmplat în vara, la scaldat…
—Ehei, vara e usor! Iarna sa te vad! Ce poti sa faci iarna?
Sa intri cu sania în prun? Sa prinzi un pitigoi? Sa cazi pe gheata?
Celalalt sari ca ars la cuvîntul… gheata.
—Stai! Am gasit! Daca se rupe gheata, nu cazi în apa? Nu te-neci?
—Daca te-neci nu mai scrii tema.
—Dar daca se rupe cu altii? Cu un copil, bunaoara. Nu sari? nu-l scoti?
—Ai sarit tu?
—Ce? Crezi ca mi-ar fi fost frica? Aprinde lumina, eu o scriu pe asta. Nu-i o fapta deosebita?
—O fi… dar iarna asta nici n-a înghetat gîrla.
— Mda,;. Grea tema!
Baietii ciugulesc în tacere porumb fiert si ofteaza.
—Ceva deosebit;., deosebit… mormaie cel cu betigasul, privind carbunii aprinsi. Apoi se-nsenineaza deodata: Stii?
Eu am vazut un-lup.
—Da’ el te-a vazut? Asta-i întrebarea.
—Ba bine ca nu… Sa vezi cum a fost. Daca nici asta nu e fapta deosebita, ma las pagubas… Eram pe dealul Poienitei.
La început, am crezut ca-i cîinele nostru, Burcus. Se tinea scai de mine. Ma opream eu, se oprea si el. Plecam eu, se urnea si el. Deodata, cum eram cu spatele la el, aud un urlet de mi-anghetat sîngele-n vine. Ma uit peste umar, dihania venea în salturi drept spre mine. Ce sa fac? Ma uit în jur: nici tu tipenie de om, nici tu copac în care sa sar. Doar un butoi ramas pe cîmp de la caldarea de tuica. Ei bine, în clipa cînd dihania
era lînga mine si-i auzeam coltii clantanind, pac! Dintr-o sa ritura am si fost în butoi. Cînd mi-a venit inima la loc, am început sa ma uit prin crapaturile polobocului. Fiara îmi dadea tîrcoale, seheuna si zgîria cu ghearele butoiul. Ba începuse sa-si vîre si botul pe cep. Uite asa avea niste colti! Am stat acolo vreo doua ceasuri. Aproape se-nserase, dar lupul nu pleca.
Deodata, bag de seama ca vîrîse coada pe gaura butoiului.
Atunci, hat! îi apuc coada cu amândoa mîinile si-o fac nod: o data… de doua ori… de trei ori…
—De patru ori… ,
—De unde stii?
—Pai asta a povestit-o mos Pândele la despuiat porumb.
—Pacat… Era o fapta deosebita… Ar fi murit baietii de necaz…
—Ti-am spus eu ca iarna nu sunt fapte deosebite.
—Uf! Grea tema!
Boabele fierte s-au împutinat, oftaturile au sporit.
O fapta deosebita… deosebita…
—Am gasit! sari Culita. Întîmplarea cu porcul. A! N-o stii?
Pai sa ti-o spun. Sa vezi tu fapta deosebita! Eram la nea Mitrut.
Taman înjunghiase porcul, o mangalita cît un bivol.
Pune nea Mitrut paie si-i da foc, de pîrlit. Deodata, porcul se scoala cu paiele-n cap, aprinse, si-o ia razna prin ograda, guitînd…
Eu, atunci… atunci… .
—Ei?
—Atunci sar pe porc, îl apuc de urechi…
—Asa, arzînd?
—Asa, arzînd si-l calaresc… si-l calaresc pîna la gîrla… Ei!
Nu-i deosebita? Putea sa dea foc la tot satul.
—O fi… numai ca nea Mitrut nu pârleste niciodata porcii, îi opareste, si, din par face perii.
—Asa e. Grea tema!
—Nu ti-am spus eu? Iarna nu sunt fapte deosebite. A, dac-am fi la Polul Nord, înteleg. Sa te-ntîlnesti în fiecare zi cu doitrei ursi albi, sa pui mina pe o balena, sa treci cu sania trasa de cîini peste gheturi care trosnesc…

—Sa ratacesti în noaptea polara» prin furtuni de zapada, atacat de lupi, sa tragi cu pusca… prr… prr… pac… pâc… prrr…

—Sa ispravesti cu gloantele si sa te lupti cu cutitul..»

—Cu dintii… cu ghearele… si pe urma sa ajungi… la tinta.

—Vezi, asta fapta deosebita.

— Dar aici? Gîrla nu îngheata, lupii nu se-arata… închid ochii si parca se vad în chip de exploratori polari, catarîndu-se si alunecînd pe povîrnisuri de gheata, zgîltîiti de uragane, cu ochii orbiti de plasturi reci de zapada. Si deodata izbucnesc într-un glas:

— Mieii! Mieii de pe Stejaris…
Jarul scapara cîteva clipe în margelele dintilor dezveliti de zîmbet.
Cum de uitasera? Si ce fapta deosebita!… Da, sus, pe Stejaris, la saivanul colectivei… Plecasera în ziua aceea pe vreme buna de la Musariu, pe scurtatura, peste deal. Si pe urma s-a pornit viscolul, ca si cum dintr-o data ar fi plesnit si s-ar fi deznodat toate baierile cerului. în vazduh se smuceau parca zeci de pînze cu ace, iar vîntul… ah, cum îi mai pleznea si-i ciupea ca niste cauciucuri întinse de prastie, ori ca gînsacul lor furios, drept de obraz. Sus, pe Stejaris, zapada fumega, se rasfira si se rasucea ca niste burghiuri în pieptul si umerii lor. Noroc de cojoace. Si deodata, din stinga, auzisera behaituri. Baciul urla si izbea cu bîta oile. Le mîna spre gura saivanului, dar oile orbite se buluceau cap la cap.

—Mai Culita, auzira vocea baciului, vedeti ca mi-au fatat doua turcane. Luati mieii în sat, ca se prapadesc.
În poarta saivanului gasisera doua oi. Zapada li se agatase în lîna si le captusise cu o platosa de gheata. între ele, pe bunda înecata de zapada a baciului, doua ghemotoace ca de pîsla si, ca si pîsla, tepene.

Într-o clipa, Culita si-a dat bundita jos. Ion, cojocul… Amîndoi caciulile… Au învelit mieii ce tremurau si au pornit-o spre sat, pe valea Poienitei. Cînd au ajuns acasa, urechile le pocneau dxireros si nu mai puteau desclesta falcile. încolo, nu mai simteau nimic. Au asezat mieii pe cuptor… Da, chiar pe cuptorul din fata… Nu murisera… Peste cîteva minute nu mai erau de pîsla, ci negri si creti si behaiau subtire.

—Tu s-o scrii… Tu ti-ai scos bunda.

—Si tu cojocul…

—Dar mi-ai dat si salul tau.

Rîd multumiti.

—La urma-urmei, o scriem amîndoi.

Deodata, sclipirea vesela a dintilor se stinge.

—Da, dar asta a fost iarna trecuta… Ba nu, acum doua ierni, pe viscol…

—Si acum ce scriem? Grea tema!

Jarul mocneste în cenusa, si în odaia calda s-a lasat de mult întunericul. Doar pe foile albe se mai zaresc tocurile ca niste arme parasite.

—Stii ce? întrerupe tacerea cel de lînga vatra. Hai sa ne uitam în planul detasamentului nostru.
—Hai!
Aprind becul si încep sa rasfoiasca foile caietului: „Vom strînge o mie de kilograme de cenusa”.

— Eu am si strîns vreo suta de kilograme.
— Si ce e deosebit într-asta? Am strîns si eu vreo saptezeci.
„Vom apara cei cincizeci de puieti de atacul iepurilor si al altor rozatoare.”
— I-am învelit pe toti.
— Si ce? E o fapta deosebita? Doar toti baietii au ajutat.
„Vom sparge ghetusurile de pe ulitele satului, sa n-alunece oamenii si vitele.”

—Treci mai departe.

„Vom ajuta la facerea gardurilor pentru pastrarea zapeziipe cîmp.”
„Vom curata de licheni toti prunii din livada scolii.”

—Am stricat ghetusurile, am facut si garduri, am curatat si prunii… Ei si? sunt astea fapte deosebite?
—Si ce? Nu sunt? Ai vrea sa-si rupa oamenii picioarele? Sa se usuce prunii? Sa piara puietii?
—Nu, nu… dar… vezi, astea le facem în fiecare iarna…
Nu e nimic deosebit.
—Adevarat… Grea tema!

Baietii tac, ciugulesc ultimele boabe de porumb. Ceasul din perete ticaie marunt. Din ulita, difuzorul raspîndeste, un cîntec vesel.

—S-o fi facut sapte. Au dat drumul la statie. Tii, ce trece vremea!

—Si noi n-am scris nimic…
—Aici statia locala de radioficare, se aude din difuzor. Fapte pionieresti deosebite. Detasamentul I, condus de pionierul Culita Neagu, a predat centrului de colectare a cenusii cinci sute cincizeci de kilograme de cenusa, ce va servi ca îngrasamânt.
Grupa pionierului Neagu Ion a curatat de licheni cei peste o suta de pomi fructiferi din livada scolii. în luna ianuarie au fost pusi pe tarlale peste optzeci de metri de garduri pentru retinerea zapezii pe cîmp. De la statiunea de tigaizare a oilor ni s-a transmis ca cele trei mioare tigaizate, salvate de cei doi pionieri pe timpul viscolului, au fatat zilele acestea primii miei tigai ai comunei. Curînd turcanele cu lina aspra si rara…
Peste o ora, mama i-a gasit aplecati peste caiete.

— Ei, copii, e grea tema?
Copiii se privesc si rid veseli:
—Nu, mama, e usoara, dar avem mult de scris, tare mult…
Uite si matale: trei pagini scrise marunt. Si cîte mai avem de povestit.

SCRISOARE DIN HUNEDOARA

OMUL PUSE PE MASA SCRISOAREA CITITA, îsi trecu mîinile tremurînde peste pleoape, apoi lua tocul de scris. Asternu cîteva cuvinte pe foaia alba din fata sa si se opri… Sterse îndelung, fara graba, lentila ochelarilor — totul parea învelit în abur — dar îi lasa deoparte. Omul de la masa stia ca nu sunt ochelarii de vina. Era altceva, care îi urca din inima prea plina.

Primavara ghetarii fumega pititi în adîncul pesterilor muntilor apuseni. La fel, în fata scrisorii abia citite, batrînul învatator simtea o bucurie nemarginita, rasarita ca un abur, din cele mai calde adîncuri ale inimii, si care îi zguduia întreaga fiinta.
Scolarii sai se avîntau spre înaltimi, vultureste… Hei, vrabiutele de alta data!…

Si parca din foaia alba din fata sa se înfiripa, ca pe un ecran, amintirea lui Ursu Steavu dintr-a patra, fostul sau elev, cel care scria acum din Hunedoara…

Venise ca învatator în satul motesc de ciubarari, împrastiat cu furca parca pe dealurile de piatra ale Bihariei. Era în septembrie, un an dupa razboi..

În spatele muntilor abia se coceau ciresele. Motul care îl însotea la pas, lînga calut, era tacut. în tara era ruina, seceta, foame… N-avea nimeni nevoie de ciuberele lor. Ar fi ramas, oricum, goale. Vorbise o singura data, cînd ajunsese la scoala.
Un fel de coliba din bîrne. Atunci, dînd jos geamantanul din spinarea calutului, motul vorbise fara sa-l priveasca:

—Domnule învatator, mult n-o sa stati pe aici… Faceti-mi un bine… O sa va multumesc cu ce-oi putea… Am un copil — altii nu am — în clasa a patra. Ursu îi zice, Steavu Ursu, la noi asa e: cînd îti mai traieste un singur prunc, îl botezi din nou Ursu. Sa fie în putere… Va rog ceva, ca tata, domn’ învatator, sa nu-l bateti… copilu-i slab la carte. Altul nu am… Dati-i si lui certificatul— sa-l dau la meserie, ca e cuminte, sa se lumineze viata macar pentru el… Dati-i certificatul, nu-l sIIIti, ca nu poate… Oi recunoaste si eu, macar ca-s sarac» Voi aduce afine cînd s-or coace, si zmeura. Altceva nu avem… Buna ziua, domnule… învatatorul îsi amintea… Pe baiat cunoscut în aceeasi zi.
Era un copil înalt, cu parul cînepiu si ochi mari sub pleoapele albastrii, sperioase ca niste aripi de turturea… îl scosese la tabla.

Copiii ceilalti vorbira deodata, seriosi:

—Nu-l scoateti pe Steavu… A ramas speriat, de cînd cu bataia pe care a luat-o de la boier, ca i-a pierdut niste oi.

Baiatul se ridicase în picioare si zîmbea. Un zîmbet de neuitat, ca un plîns ascuns, rusinat.
—Poti sa-mi arati un caiet, Ursule?
Baiatul veni la catedra cu traistuta si învatatorul scoase un caiet. Era un scris strîns, parca pornit strîmb din fiecare rînd, urcînd sau coborînd ca o carare pe marginea unei prapastii.

Baiatul vorbi zîmbind, cu zîmbetul ca un plîns:

—Stiu tot ce-i în carte. Puneti-ma sa povestesc… Scrisul n-am putut sa învat… învatatorul privea caietele. Undeva, aproape, un ciubarar lovea
cu toporul un brad. Cînd se auzi scrîsnetul copacului doborît, învatatorului i se paru o voce trista, sugrumata:

— Dati-i certificatul, domnule…
În noaptea aceea învatatorul n-a dormit. A stat cu caietele baiatului în fata si, urmarind literele fara noima, suferind parca de ameteala, încerca sa dibuiasca radacina raului. îsi dadea seama ca mîna copilului aluneca pe hîrtie orbeste, ca într-un zbor de liliac, lovindu-se neasteptat de toate colturile… Primele cuvinte se puteau citi. încolo… literele se duceau la fund sau veneau la suprafata ca mîinile unui înecat. Pagina era pentru copil o padure în care, ca legat la ochi, se izbea de fiece copac…
Numai la scris… încolo mergea drept.
În minte îi reveneau cuvintele sugrumate, ca o ruga:

— Dati-i certificatul, domnule… Sa-si lumineze viata… „Ce trebuie sa fac? Ce trebuie sa faca un învatator comunist?” se întreba, privind cu deznadejde caietele din fata, ca pentru a strapunge cu privirea o apa tulbure.

„Totul”, îsi raspunse ca pentru sine învatatorul, cînd dinspre Fericeaua mijeau zorile. Îsi amintea de zorile acelei ierni din ’46… Copiii nu veneau
la scoala. Satul se înzapezise. Ceruse secretarului organizatiei de baza un cal si o lampa de gaz. Mergea pe la oameni pe acasa.
Trei din patru nu stiau carte. Iarna, de cînd lumea, motii stateau acasa. îsi lucrau „marfa”. în iarna aceea aproape în fiecare casa s-a deschis un fel de clasa a-ntîia. învatatorul îsi amintea cuvintele secretarului, zîmbetul lui amar:

— Pe noi, motii, burghezia ne-a bagat de-a dreptul la universitate. Am învatat istoria la Tebea, la Mesteacan, la Lupeni. Am batut toate drumurile tarii ca sa învatam geografia. Am urmat si geologia, calcînd pe muntii nostri cu aur, cu sare, cu argint…
Noi, motii, am facut scoli înalte… Numai clasa întîi nu ne-a învatat nimeni.,.„ Vedeti dumneavoastra luminile acelea ce se rotesc pe Fericeaua? Moroleuci le zice. Le fac oamenii din coaja de cires si le dau foc, ca sa alunge strigoii, lupii, raul… Strigoii o sa-i alungam noi, comunistii… Si-atunci n-o sa se mai usuce nici oamenii, si nici ciresii.
— Nu va mai chinuiti, domnule. Nu poate… Cît batut domnu’ dinaintea dumneavoastra! N-a putut el cu raul, nu va putea nici cu binele… spunea Steavu, tatal copilului.
Se afla la baiat acasa.
Steavu facea focul cu vreascuri de brad, ca sa se lumineze casa. Copilul asuda si zîmbea vinovat si trist. Punea mîna pe condei si îndata, dupa doua-trei cuvinte, scrisul se prabusea, ca o avalansa, pe toata pagina.

—Dati-i certificatul, domnule… învatatorul nu auzea. Asuda si el, aplecat asupra baiatului.
Aici totul trebuia demontat, totul, apoi montat din nou…

—Deschide, bade, usa… E cald.
Copilul îl privea cu zîmbetul lui ca un plîns. învatatorul îsi amintea… Orele, zecile, sutele de ore cînd mîna copilului de 12 ani se misca ametita printre puncte, cruciulite, retete, pentru a înfiripa cel mai simplu semn. Pentru ca elevul sa scrie literele, învatatorul repeta de sute de ori un cuvînt, o silaba…

Dar iarna lui ’46 a trecut… Cînd primavara se topeau zapezile pe Fericeaua si rasareau brîndusele si agliceii, copilul a zîmbit… nestingherit… I-a aratat primele rînduri scrise corect. Dupa lunile de mers ca de melc zdrobit, mîna copilului începuse sa astearna literele una lînga alta, în siruri drepte.

Ursu Steavu a terminat clasa a patra printre elevii buni. Apoi s-a dus la Hunedoara… Anii au trecut. Ghetarii au fumegat de multe ori, îmbratisati de primavara. Asa, ca acuma, în aceasta
minunata primavara ce a cuprins întreaga tara.
învatatorul aprinde lumina electrica. în fata, deschisa, sta
ultima scrisoare a prim-topitorului Ursu Steavu…

„Va rog, asadar, sa poftiti si dumneavoastra la sedinta în care seva discuta primirea mea în rîndurile partidului. Am cerut acestlucru tovarasilor din Biroul Organizatiei de Baza, si au fost deacord. Dumneavoastra ma cunoasteti de mic, îmi cunoasteti si familia…
Tin mult sa fiti lînga mine.” învatatorul îsi trece usor mîinile tremurînde peste pleoape.
Nu-si poate opri lacrimile.

—Vulturasii mei… Zboara, se înalta!…

VECINUL

DIMINEATA, CÎND SE TREZI, VICTOR ZVÎRLI, ca de obicei, plapuma în sus si vru sa sara din pat, dar se izbi cu fruntea de perete. De-abia atunci, frecîndu-si cucuiul, se dumiri: se mutasera în ajun din casa veche, iar coborîrea din pat se facea pe partea dreapta. Buimacit înca de somn, baiatul se îndrepta spre fereastra si trase perdeaua. Soarele tocmai rasarea, si baiatului i se paru ciudat ca îl vede înaltîndu-se din stînga soselei, si nu
din dreapta, ca la Petroseni. I se paru ciudat si faptul ca de la geam da ou ochii de 0 gradina întinsa si verde. Mai mult, în locul funicularului, care cara vagonete spre turnul de spalare, nu zarea decît cerul albastra, ce poposea pe spinarea goala a unui deal si, însirate de-a lungul soselei, zeci de case, toate noi si luminoase.

— Suntem la Uricani, în orasul nou, se bucura baiatul. Ce case albe sunt aici! murmura el. Dar casa noastra cum e?
Si, nerabdator s-o vada, iesi din odaie. Pe coridor dadu cu ochii de o scara ce ducea în sus.
„Asta merge la etaj!” îsi zise el înfiorat, caci nu locuise niciodata într-o casa cu etaj si i se paru ca e ceva deosebit. în sfîrsit, cu totul altceva.

Se gîndea tocmai sa urce, cînd pe usa din fata zari o carte de vizita, si Victor întelese ca acolo statea un vecin. Silabisi: „Oistea Fran-cisc”. Va sa zica, asa îl chema pe vecin: Francisc.
O sa-i zica Feri baci. Dar oare e tînar? E batrîn? Are bicicleta?
Are patefon, sau radio? Stie sa joace sah? Copii are? Si ce meserie?

“Nu, n-are copii”, se dumiri în cursul zilei baiatul. Camera ramasese tacuta toata dimineata.

De-abia pe la trei auzi pe cineva fluierînd înauntru. „Acum o sa-l cunosc”, îsi zise Victor si iesi pe coridor. Nu dupa mult timp, îl vazu iesind. Vecinul era tînar, înalt, cu parul negru si cu mustacioara. Era îmbracat într-un trening visiniu, avea în picioare ghete de fotbal, iar în mîna o minge.

—Tata, vecinul nostru e fotbalist! striga Victor, napustindu-se în odaia unde tatal sau tocmai îsi dezbraca bluza de miner.

—Da, si înca bun. Nu v-ati cunoscut înca?

Baiatul era bucuros. Si el juca fotbal. Fusese si el la meciuri.
Si de-abia astepta sa-l întîlneasca, sa vorbeasca despre fotbal, sau chiar sa schimbe cîteva pase. Dar vecinul nu se mai ivi în ziua aceea.

A doua zi, îl gasi de-abia spre seara. Voia tocmai sa-l întrebe daca este de parere ca e mai bine sa fii portar decît extrema, cînd se opri nedumerit. De data aceasta vecinul purta haine negre, cu camasa alba, iar sub brat ducea an toc de vioara.

„Va sa zica nu e fotbalist”, îsi zise baiatul. Asteptînd ca vecinul sa se îndeparteze, striga pe fereastra odaii unde tatal tocmai citea ziarul:

—Tata, vecinul nostru e artist!

— Da, si înca bun, raspunse tatal. Tot nu v-ati cunoscut?
Victor era si mai bucuros. Fusese de cîteva ori cu taticu’ la concerte, la Petroseni, si se visase de multe ori trombonist saa tobosar în fanfara minerilor. Si astepta cu nerabdare sa-i vorbeasca vecinului. Poate ca o sa-i dea si lui macar o toba mica, dintr-aceea din care aveau ucenicii din fanfara, sau poate macar o piculina, nu conteaza… nu-l vazu însa decît a doua zi, spre seara. Vru din nou sa-l opreasca, dar ramase tintuit pe loc. Vecinul avea acum haine le strada, iar sub brat o plansa mare si un vraf de carti.

„Va sa zica, nu e artist”, îsi zise baiatul, si zbura în bucatarie.

—Tata, vecinul nostru se pare ca e student la Petroseni.

—Da, si înca bun. Dupa cum vad, înca tot nu v-ati cunoscut…
Victor era foarte bucuros. „Daca e student, se gîndea el, o sa-mi arate cartile lui, si poze. Si o sa-mi povesteasca multe, multe… Studentii stiu doar atîtea.” în pat, Victor se întreba întruna, fara sa poata adormi: „Dar cum poate noul vecin sa fie si artist, si student, si fotbalist? Are trei meserii? Chiar trei? Trei deodata?” Se trezi dis-de-dimineata. îl gasi pe tatal sau gata de plecare.

—Spune-mi, taticule, Feri baci are trei meserii?

—Nu. Are o singura meserie: e miner.

Baiatul iesi pe coridor, si atunci îl vazu pe vecin îmbracat cu bluza cauciucata, cu casca si lampas.
—Va sa zica e miner, sopti baiatul.

— Da, si înca bun, rîse tatal, iesind pe usa. Tocmai de aceea poate juca fotbal, poate fi cîntaret si, pe deasupra, student Victor nu mai putea de bucurie. Si el voia sa se faca mineri Dar si fotbalist, si student, si artist, asa… ca noul vecin!
Si vazînd ca tatal sau si Feri baci au iesit din curte, fugi pînj la gard si striga dupa ei, din toate puterile, asa, ca între mineri;
— Noroc bun!
Apoi se întoarse în casa, se urca în pat, si de data aceasta adormi peloc.

ELEV

ÎNTR-UNA DIN ZILELE VACANTEI DE PRIMAVARA vizitasem muzeul de istorie. La iesire, pregatindu-ma sa-mi notez impresiile, rasfoiam fara graba cartea înnegrita cu mii de semnaturi, cînd deodata, privirea îmi fu atrasa de una din file. Era o fila obisnuita, cu cîteva rînduri scrise sus, urmate apoi pe doua siruri de niste semnaturi. O fila ca toate celelalte. Si cu toate acestea, repet, nu-mi puteam lua ochii de la scrisul acela prelung, cu linii apasate, putin înclinat, ca si cum omul ar fi scris nu pe masa, ci pe o spinare încovoiata, sau de la distanta, îmbulzit… Si scrisul acela îmi era cunoscut. îl mai vazusem undeva, cîndva, de zeci, de sute de ori, mi-era la fel de cunoscut ca propriul meu scris. întîlnirea neasteptata cu el îmi dadea sentimentul ca pe aproape, în preajma, asteptînd sa-l recunosc, cineva famIIIar si drag ma priveste din spate. M-am întors. Nu era nimeni… Doar prin sali, pasind sfios, aproape pe vîrfuri, zeci de copii în grupuri, si printre ei însotitorii, unii vîrstnici, cu parul nins — învatatorii.
Atunci, deodata, fulgerator, cu o bucurie de nestapînit, mi-ara amintit… El era! Era scrisul lui! Si la sfîrsitul sirului de nume zarii iscalitura cu aceleasi litere prelungi si apasate: „învatatorul Dumitru Mironescu”.

Fostul meu învatator!

Intrase în clasa noastra în toamna lui 1945. Cu o manta pe umeri, înalt, voinic, dar palid si slabit, cu ochii arzatori sub fruntea mare, ca dupa o boala. S-a oprit întîi cu fata la tabla. Scrisesem, ca ce obicei, pe „raii clasei” iar scrisul, labartat si cu greseli, umpluse toata tabla:

„Anastase sa varsat cernla pe banica.

Ispas face pe copii sa rida sii polecreste.

Ge. Florea deschide geamul si se face crt. (corent)…”

A citit pîna jos, apoi a clatinat din cap si s-a întors spre clasa:
—Cine a scris? a întrebat cu voce blinda, dar slaba, de-abia auzita.

M-am ridicat din banca, cu mîndrie:

—Eu, va rog! sunt seful clasei. Acestia sunt raii clasei…

—Rau. în clasa s-a facut deodata harmalaie. Cei „scrisi” tipau, se ridicau în picioare si ridicau degetele, ca o padure de furculite.
—Are rîca pe mine! El strica! Pe Voicu de ce nu scris?
Spun eu! Puneti-ma pe mine sa-i scriu! Eu! Eu!
A ridicat mîna si zarva a încetat. A repetat apoi ca pentru sine:
—lîlu… S-a apropiat de mine si, mîngîindu-ma usor, l-am auzit: Sterge, te rog, toata tabla.
A trecut apoi prin banci, a rasfoit cîteva caiete si, pentru a treia oara în acea zi, a exclamat abia auzit:

—Rau ! Apoi s-a oprit în fata clasei si ne-a vorbit: Pîna acum, de curînd, a fost razboi, copii. Ati învatat pe apucate. Va trebui sa muncim serios, cu rîvna, fara preget. Scoateti caietele si copiati prima tema.

Si, în timp ce toti copiii scotoceau prin banci si în ghiozdane, si-a smuls mantaua de pe umeri si s-a îndreptat spre tabla. în clipa aceea — tin minte ca acuma — parca o mîna ne-a oprit deodata rasuflarea tuturor, iar fosnetul caietelor a încetat, îl priveam înmarmuriti, în timp ce el, la tabla, scria cu greutate, strîmb si prelung, rînd dupa rînd. învatatorul nostru nu avea mîna dreapta. O pierduse pe front, în lupta cu fascistii. Scria cu mîna stinga…

Tîrziu, s-a întors spre clasa, cu fruntea brobonata de sudoare, palid, si a vorbit soptit si tremurat:

— Va fagaduiesc ca data viitoare sa scriu mai frumos. Prin iarna, scria la tabla cu usurinta. Ne corecta caietele, îndreptînd cu rosu litera cu litera, si de fiecare data scria în josul paginii cîteva cuvinte: „Mai atent”; sau: „Mai ordonat”; sau, cîteodata: ,,Bine, sunt multumit”. Priveam scrisul lui prelung, apasat, copiat parca din abecedar, putin piezis, priveam si scrisul nostru… Ne rusinam cel mai adesea si ne luam, tacuti si încruntati, angajamentul sa scriem tot asa ca el… Ciudat. Pe nesimtite, îi imitam scrisul. Scriam mai toti aplecat spre stînga, dar cîteodata literele ieseau pocite, îngramadite, strîmbe. A doua zi, mîhniti, vedeam în josul temei aceeasi propozitie, ca din abecedar, cu rosu: „Mai ordonat”; sau: , Mai cu grija”, si hotarâm din nou sa ne îndreptam. Scriam, rupeam foile, si cînd, la sfîrsit, dadeam caietele la control, asteptam cu sufletul la gura ca el sa scrie dedesubt, a doua zi: „Acum este mai bine, sunt multumit”…

Si, în acest timp, în mintea tuturor se ridica întrebarea: “Cum poate sa scrie atât de frumos si atât de repede cu mîna stinga?”

Scria adesea în fata noastra pe tabla cu mîna stinga, rasucit, încovoiat, pîna cînd ajungea sa umple tabla, apoi se ridica îngrijorat, cu fruntea brobonata de sudoare, zîmbind cu multumire clasei:

— Copiati!
Dar într-o zi de iarna noi am aflat secretul.

—Vreti sa vedeti ceva? ne-a întrebat baiatul femeii de serviciu, coleg cu noi. O sa ramâneti trasniti. Veniti mîine la scoalamai de dimineata.

Am venit. Nici nu se luminase pe deplin. în toata scoala, o singura fereastra luminata: a clasei noastre. Ne-am adunat sub geam si am privit înauntru. L-am vazut pe el, singur, la tabla, îsi daduse jos haina si scria. încet, cu grija, litera ca litera… Cînd a umplut tabla, s-a dat înapoi cîtiva pasi si a privit. Amvazut si noi atunci toata tabla. Nu cuprindea nici o propozitie, nici un cuvînt. De sus si pîna jos era o singura litera: a mic, a mare. învatatorul nostru s-a apropiat apoi de tabla si a sters-o.

Pe urma a început sa scrie iarasi, mai repede, tot mai repede… si, cînd a ispravit, s-a îndepartat nitel, a clatinat din cap siam auzit în clasa goala un cuvînt, unul singur:

—Rau!
S-a îndreptat spre burete, a sters în graba totul si a începutdin nou sa scrie: a mic, a mare…
…Din ziua aceea, cuvintele „Mai atent”, „Mai ordonat” n-au mai, aparut pe caietele clasei a patra…

Vizitatorii se îngramadeau în spatele meu. Am mai privit odata fila cu scrisul învatatorului meu. Am privit cele doua siruride semnaturi ale elevilor sai — aproape toate plecate nitel sprestinga, cu litere prelungi si apasate. Apoi, fericit si tulburat deaceasta neasteptata întîlnire, mi-am pus si eu semnatura dedesubtul numelui învatatorului meu si-am adaugat -spre nedumerirea celor din jur, tot cu litere prelungi si apasate: Elev”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *