Menu

Isprava toamnei

lui Mircea Demian

Toamna, fată deocheată
Biata fată!…
Deocheată, dar frumoasă
Şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac…
Ce problemă viitoare
Mă mai doare…
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc…
Şi ce fel de coniac
Beau când tac…
Şi de-atunci
Nu vreau să spun de când
Am rămas cu toamna-n trup şi gând!…
Şi de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă…
Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă…
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde…
Unde?…
Dracul ştie unde!…
Numai că, după ce pleacă,
Odăiţa-mi pare mai săracă…
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun
Cu răbdare şi tutun
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!…
Toamna, fată indiscretă
Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
Şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol… goluţ…
Ca o ciutură-ntr-un puţ,
Fără nici un pic de apă!…
Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian…
Şi că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă
Cum scriu eu de obicei, pe masă
Ci pe iarba verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Şi-unde toamna încă nu sosise!…

Tags: ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *