Din adâncimi fără de margini
A răsărit pe cer o stea;
Şi trişti, nemişcători de-a pururi
Aprinşii sori priveau la ea.
De la-nceput, de când e lumea,
Izbită ea prin spaţii reci
Se duce-ntr-una, se tot duce
Şi se va duce-n veci de veci.
Se scuturau, gemând prin noapte,
Din visuri deşteptaţii sori
Ca să-şi mai scuture urâtul,
Să alunge-ai frigului fiori.
Şi se uitau cu jale-n drumul
Pierdutului drumeţ acum –
O, de-ar putea şi ei vreodată
Să alerge-n veci pe-acelaşi drum.
Căci ei de la-nceputul lumii
Stau solitari în gol aşa,
Şi-n lungul cel de veci al vremii
Ei tot pe-acelaşi loc vor sta.
Dar nu ştiau că steaua-n treacăt
Îşi plânge-amarul ei noroc,
Că, de-obosită, pizmuieşte
Pe cei ce stau etern în loc.
Din adâncimi
