ZBÚCIUM, (rar) zbuciume, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Din zbuciuma (derivat regresiv).
ZBÚCIUM s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Postverbal al lui zbuciuma.
zbúcium s. n., pl. zbúciumuri
ZBÚCIUM s. 1. v. agitație. 2. chin, frământare, zbatere, zbuciumare, (reg.) marghiol. (Un ~ sufletesc insuportabil.) 3. agitație, frământare, neastâmpăr, neliniște, (livr.) impaciență. (Un ~ inutil.)
Zbucium ≠ astâmpăr, calm, liniște
zbúcium s. n., pl. zbúciume
ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Probabil din buciuma.
A SE ZBUCIUMÁ mă zbúcium intranz. 1) A fi cuprins de zbucium; a se agita cu violență; a se zvârcoli; a se neliniști; a se îngrijora; a se frământa; a se agita. 2) (despre ape) A se mișca în valuri mari; a se tulbura; a se agita. /cf. a buciuma
A ZBUCIUMÁ zbúcium tranz. (ape) A face să se zbuciume. Furtuna zbuciumă marea. /cf. a buciuma
ZBÚCIUM ~uri n. 1) Stare de neliniște sufletească; frământare; îngrijorare. 2) Agitație zgomotoasă; învălmășeală gălăgioasă; tumult. /v. a (se) zbuciuma
ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Din buciuma.
zbuciumá (a ~) vb., ind. prez. 3 zbúciumă
ZBUCIUMÁ vb. 1. v. zvârcoli. 2. a se frământa, a se zbate, a se zvârcoli, (pop.) a se bate, (înv. și reg.) a se ticăi. (S-a ~ toată noaptea în așternut.) 3. v. agita. 4. a se chinui, a se consuma, a se frământa, a se zbate, (reg.) a se marghioli, (Bucov.) a se frăsui, (fâg.) a se sfărâma. (Nu te mai ~ atâta pentru toate!) 5. a se agita, a se frământa, a se neliniști, a se zvârcoli, (Mold. și Bucov.) a se cioșmoli. (Se ~ în mod inutil.) 6. v. strădui.
A (se) zbuciuma ≠ a (se) calma
A se zbuciuma ≠ a se calma, a se liniști
ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. ~ (din smâc, prin intermediul evoluției: smăcina > *sbăcina > *sbucina și încrucișare formală evidentă cu bucium¹ [; sau din lat. bucināre; sau din bucium¹, fără a-i putea însă explica semantismul] – din rom. provine ngr. μπουτσμω̃)
zbuciumá vb., ind. prez. 1 sg. zbúcium, 3 sg. și pl. zbúciumă