MINCIUNÍ, minciunesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A minți. – Din minciună.
MINCIUNÍ vb. v. minți.
minciuní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. minciunésc, imperf. 3 sg. minciuneá; conj. prez. 3 sg. și pl. minciuneáscă
MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. ◊ Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ține) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minți. ♦ Înșelăciune, vicleșug. ♦ Ficțiune, născocire, plăsmuire. ♦ (La pl.) Fleacuri, nimicuri. 2. Minciunică (2). – Lat. mentio, -onis.
A MINCIUNÍ ~ésc 1. tranz. pop. A induce în eroare, recurgând la minciuni; a minți; a înșela. 2. intranz. A umbla cu minciuni. /Din minciună
MINCIÚNĂ ~i f. 1) Afirmație prin care se denaturează în mod intenționat adevărul; neadevăr. A spune ~i. ◊ ~ gogonată, ~ încornorată neadevăr exagerat. A se prinde cu ~a a (se) descoperi, a lăsa să (se) descopere un neadevăr. 2) Plăsmuire răuvoitoare pusă în circulație; scornitură; născocire. ◊ Ce-i în mână nu-i ~ nu te bizui pe promisiuni, ci mulțumește-te cu ce ai în mod sigur. [G.-D. minciunii] /lat. mentio, ~onis
MINCIÚNĂ s. 1. invenție, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură, (pop.) iscoditură, (înv.) basnă, băsnire, (fam.) balivernă, brașoavă, (fam. fig.) basm, gogoașă, tromboane (pl.). (Tot ce-a spus e o simplă ~.) 2. v. ipocrizie. 3. v. minciunea.
MINCIÚNĂ s. v. amăgire, eres, erezie, iluzie, pătlagină.
Minciună ≠ adevăr
minciúnă (minciúni), s. f. – 1. Neadevăr. – 2. Gogoașă. – Mr. mințună, mințune, megl. minciună. Lat. *mentitiōnem, redus la *mentiōnem (Cipariu, Principii, 96; Meyer, Alb. St., IV, 126; Pușcariu, 1082; Candrea-Dens., 1136; Pascu, I, 116; REW 5508); cf. lat. *mentionāre › mr. minciunedzu, minciunare, megl. minciun, minciunari. Der. de la a minți, prin intermediul lui *mințiciune redus ca putrezi › putrejune, repezi › repejune, pare mai puțin sigură, pentru că reducerile sînt numai secundare și tîrzii (cf. putreziciune, repeziciune) și nu au eliminat în nici un caz formele întregi (cf. împuți › împuțiciune; dar nu este urmă de *mințiciune). – Cf. minți, desminți. Der. mincinos, adj. (care spune minciuni); minciuna, vb. (Trans., a ticlui, a însăila); minciunea, s. f. (gogoașă); minciunos, adj. (Mold., care minte); minciuni, vb. (Mold., a minți, a înșela).
minciúnă s. f., g.-d. art. minciúnii; pl. minciúni