AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. 1. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. Fig. Încetarea oricărui zgomot. 2. Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet. – V. amuți.
AMUȚÍRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. Fig. Încetare a oricărui zgomot.
amuțíre s. f., g.-d. art. amuțírii; pl. amuțíri
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire ( mutus „mut”).
A AMUȚÍ ~ésc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /lat. ammutire
AMUȚÍRE ~i f. 1) v. A AMUȚI. 2) lingv. Fenomen fonetic constând în pronunțarea din ce în ce mai slabă a unui sunet, până la dispariția lui totală. /v. a amuți
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. ~ [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire ( mutus „mut”).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire ( mutus „mut”).
AMUȚÍ vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.
A amuți ≠ a se auzi
amuțí (-țésc, -ít), vb. – A deveni mut. – Mr. amuțăscu. Lat. *ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuțeală, s. f. (amuțire).
amuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțeáscă
amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.