ALBEÁȚĂ s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataractă (2). [Var.: albéțe s. f.] – Alb + suf. -eață.
ALBEÁȚĂ f. 1) Culoare albă. ~a zăpezii. 2) Stare patologică constând în apariția pe cornela ochiului a unor pete albe; leucom. [G.-D. albeții; Sil. -bea-] /alb + suf. ~eață
ALBEÁȚĂ s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă. 2. Pată albă formată pe cornee; leucom; (impr.) cataractă. [Var.: (1) albéțe s. f.] – Din alb2 + suf. -eață.
albeáță s. f., g.-d. art. albéții
ALBEÁȚĂ s. 1. (rar) albiciune, albime. (~ unui obiect.) 2. v. leucom. 3. v. cataractă.
albeáță s. f., g.-d. art. albéții; (lumină) pl. albéți
albeáță f., pl. ețĭ (d. alb). Calitatea de a fi alb: albeața zăpeziĭ. Pată albă care se formează une-orĭ pe lumina ochĭuluĭ și împedecă [!] vederea.
ALBÉȚ, -EÁȚĂ, albeți, -e, adj., s. n. (Reg.) 1. Adj. Albineț. 2. S. n. Alburn. – Alb + suf. -eț.
ALBÉȚ2, -EÁȚĂ, albeți, -e, adj. (Reg.) Albineț2. – Din alb2 + suf. -eț.
ALBÉȚ1, albețe, s. n. (Reg.) Alburn. – Din alb2 + suf. -eț.
ALBÉȚ s. v. alburn.
albéț adj. m., pl. albéți; f. sg. albeáță, pl. albéțe
albéț s. n., pl. albéțe