X
    Categories: Poezii

Cât steiul

Rate this post

Coadă al lui Ceapă a luat într-o zi la păscut vacile unchieşului

Ion Stanciu (care-i era unchi). Asta se cam ţinea de

Drăcii, Coadă ăsta. Se ţinea de zgoande. Le-a prins pe câmp,

Le-a legat şi le-a ascuţit coarnele cu briciul.

Seara le-a adus acasă, cu coarnele ca andrelele.

I le bagă în curte.

– Ţi-adusei vacile, unchiule. (N-a spus că sunt ciungărâte.)

– Bine, mă, îţi mulţumesc, da’ nu mai vii şi tu încoa’

Să-ţi dau un ou?

– Nu mai viu, că mă strigă mama.

Abia când a văzut ăl unchiaş coarnele vacilor aşa:

„Fir-ai al iacacui de hoţ, ce-mi făcuşi tu mie!”

Da’ ăla se dusese, fugise. Acum vacile împungeau toate elea prin curte.

Găini, raţe, oi,

A ţinut muierea de vaci şi le-a retezat el coarnele

Cu fierăstrăul.

Au mai stat vreo două zile, l-a chemat cu vacile.

Copilul lui Ceapă era curios că nu-i zice

Unchi-su nimic. Vede coarnele tăiate şi tace şi el. „Ei, a uitat.”

Şi moşul se opreşte lângă o crăpătură:

– Mă, Costiţă, vino-ncoace că intră un cârstei

In gaura asta.

Bagă mâna tu, să-1 iei. Uite-aici, bagă repede mâna!

Şi-i arată locul cu un furcel, pe care-l

Avea în mână, în loc de ciomag.

Copilul repede, să prindă cârsteiul.

Se apleacă, se uită-n gaură şi moşul haţ! cu furcelul

I-l propteşte după gât şi-1 prinde cu gura-n pământ.

Şi-l judecă:

– E, fir-ai iacacui, ce-ai avut cu vacile mele?

– Că nu io, că nu ştiu cine le-a prins în pădure…

(Cine să le prindă? Draci!)

S-a smucit şi-a scăpat, dar l-a trecut o ţâră năduşala

Când s-a văzut el prins de gât cu furcelul,

Ca în jug şi băgat cu nasul în crăpătură.

Ş-i era frică să nu sară şi cârsteiul să-1 muşte de nas.

A zis şi Stanciu că s-a răzbunat.

Da’ copilul vine odată pe la el,

ÎI strigă şi când se apropie moşul, sparie un porc care

Era în prispă, fuge porcul şi-l ia pe moş călare.

– Iu, fir-ar iacacui, te ţâi de câra mea,

Să mă omori.

Şi i-a mai făcut Costică al lui Coadă al lui Ceapă una:

Moşul creştea raţe.

Şi băiatul vine c-o undiţă şi pune boabe de porumb în ea.

Balta era di la deal de casă. Şi aruncă undiţa în apă.

Sta liniştit pe mal. Raţa se repezea la bob

Şi el doar o trăgea…

Aşa i-a pescuit vreo cinci-şase,

Nu să le mănânce, unele mai scăpau vii,

Aşa, de plăcerea necazului moşului.

– Bine, mă, de-aia mă canonesc eu cu ele,

Le toc vrej şi le mestec şi cu câte-o troacă de nisip,

Ca să le ţâie de foame, ca să mi le tragi tu din baltă

Cu bobul? Jap! cu ciomagul după el.

Dar ăla, sprinten, Era departe. Aşa era

Coadă al lui Ceapă când era mic

Numai năsărâmbe făcea, mai ales cu unchi-su Stanciu.

Marin Sorescu:

This website uses cookies.