Coadă al lui Ceapă a luat într-o zi la păscut vacile unchieşului
Ion Stanciu (care-i era unchi). Asta se cam ţinea de
Drăcii, Coadă ăsta. Se ţinea de zgoande. Le-a prins pe câmp,
Le-a legat şi le-a ascuţit coarnele cu briciul.
Seara le-a adus acasă, cu coarnele ca andrelele.
I le bagă în curte.
– Ţi-adusei vacile, unchiule. (N-a spus că sunt ciungărâte.)
– Bine, mă, îţi mulţumesc, da’ nu mai vii şi tu încoa’
Să-ţi dau un ou?
– Nu mai viu, că mă strigă mama.
Abia când a văzut ăl unchiaş coarnele vacilor aşa:
„Fir-ai al iacacui de hoţ, ce-mi făcuşi tu mie!”
Da’ ăla se dusese, fugise. Acum vacile împungeau toate elea prin curte.
Găini, raţe, oi,
A ţinut muierea de vaci şi le-a retezat el coarnele
Cu fierăstrăul.
Au mai stat vreo două zile, l-a chemat cu vacile.
Copilul lui Ceapă era curios că nu-i zice
Unchi-su nimic. Vede coarnele tăiate şi tace şi el. „Ei, a uitat.”
Şi moşul se opreşte lângă o crăpătură:
– Mă, Costiţă, vino-ncoace că intră un cârstei
In gaura asta.
Bagă mâna tu, să-1 iei. Uite-aici, bagă repede mâna!
Şi-i arată locul cu un furcel, pe care-l
Avea în mână, în loc de ciomag.
Copilul repede, să prindă cârsteiul.
Se apleacă, se uită-n gaură şi moşul haţ! cu furcelul
I-l propteşte după gât şi-1 prinde cu gura-n pământ.
Şi-l judecă:
– E, fir-ai iacacui, ce-ai avut cu vacile mele?
– Că nu io, că nu ştiu cine le-a prins în pădure…
(Cine să le prindă? Draci!)
S-a smucit şi-a scăpat, dar l-a trecut o ţâră năduşala
Când s-a văzut el prins de gât cu furcelul,
Ca în jug şi băgat cu nasul în crăpătură.
Ş-i era frică să nu sară şi cârsteiul să-1 muşte de nas.
A zis şi Stanciu că s-a răzbunat.
Da’ copilul vine odată pe la el,
ÎI strigă şi când se apropie moşul, sparie un porc care
Era în prispă, fuge porcul şi-l ia pe moş călare.
– Iu, fir-ar iacacui, te ţâi de câra mea,
Să mă omori.
Şi i-a mai făcut Costică al lui Coadă al lui Ceapă una:
Moşul creştea raţe.
Şi băiatul vine c-o undiţă şi pune boabe de porumb în ea.
Balta era di la deal de casă. Şi aruncă undiţa în apă.
Sta liniştit pe mal. Raţa se repezea la bob
Şi el doar o trăgea…
Aşa i-a pescuit vreo cinci-şase,
Nu să le mănânce, unele mai scăpau vii,
Aşa, de plăcerea necazului moşului.
– Bine, mă, de-aia mă canonesc eu cu ele,
Le toc vrej şi le mestec şi cu câte-o troacă de nisip,
Ca să le ţâie de foame, ca să mi le tragi tu din baltă
Cu bobul? Jap! cu ciomagul după el.
Dar ăla, sprinten, Era departe. Aşa era
Coadă al lui Ceapă când era mic
Numai năsărâmbe făcea, mai ales cu unchi-su Stanciu.
