Spaima zmeilor

Print Friendly, PDF & Email

A fost odata ce-au fost; a fost un om și-o femeie, barbat și muiere, oameni de treaba, el bun și ea cuminte, încat li se dusese vestea ca traiesc bine și toți se bucurau cand treceau pe la casa lor. Niciodata el nu zicea ba cand ea zicea da, dar nici ea nu ieșea din voile lui, și de aceea era liniște la casa lor și toate le ieșeau bine și cu spor.

Aveau însa și oamenii aceștia o mare și nesecata mahnire-n sufletele lor: nu le facuse Dumnezeu parte de copii, și fara de copii viața, mai ales cea buna, n-are nici un rost. Sa fi avut fie macar numai unul, ca sa aiba de cine sa poarte grija și cu ce-și bate capul, caci așa numai ei amandoi își nadeau zilele în sec și nu se alegeau cu nimic din ele.

Dadeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toți saracii și toate vaduvele și se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: „Da-ne, Doamne, și noua un copil, unul singur, cat de mic, numai copil sa fie!”

Dumnezeu însa nu se oprește la vorbele omului, ci-i vede și gandurile ascunse.

– Mai Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceștia sunt adevarata pacoste pe capul meu. Mi s-a înacrit cu ei!

– De ce, sfinte Doamne? întreba portarul raiului.

– Nu vezi, raspunse Tatal Ceresc, ca sunt nesațioși?! Tot le-am dat, și nu se mai mulțumesc. Sanatate au, randuiala, pace și buna înțelegere la casa lor au, cu toata lumea se naravesc, iar acum le mai trebuie și copii.

– Da-le, Doamne, ca sa scapi de ei, grai Sf. Petre, care pune totdeauna cate o vorba buna pentru muritorii ce vin cu vreo rugaciune la tronul ceresc, caci, de! tot muritor a fost și el odata și știa ce sunt nevoile omenești.

– Pacat ca stai de-atat timp la poarta raiului! întampina Dumnezeu. Tocmai daca le dau nu mai scap, caci gandul lor cu unul se începe, iar dupa el urmeaza ceilalți. Cand are apoi omul copii, puține mai cere pentru sine, dar nu mai sfarșește cerand cate de toate pentru ei.

– Miluiește-i, Doamne, starui iar Petrea, ca din plin dai, și orișicat vei fi dand, nu ți se istovesc comorile.

Așa vorba i-a placut lui Dumnezeu. S-a revarsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni și a-nceput muierea sa aiba copii, – curat ca-n poveste, – pasul și copilul, încat li s-a umplut deodata casa de copii.

Și toți erau marunți, care de care mai mic decat cellalt, mai sfredeluș, mai guraliv, mai dracos și – asta sa nu uitam – mai mancacios și mai hapsan.

– Aoleo! zise femeia, care se balabanea cu ei. Ăștia-mi scot sufletul și-mi mananca și urechile. Cine m-a pus sa ma tot milogesc?! Se vede ca Dumnezeu m-a înțeles anapoda și mi-a dat pentru fiecare milogeala cate unul.

Omul însa statea și nu se mai satura sa se uite la ei, c-așa-i placeau lui, neastamparați, harjoneți și mancacioși – adevarați prichindei.

– Sari, omule, îi zise-n cele din urma femeia. Nu sta gura cascata! Nu vezi ca azi-maine n-o sa-ți mai ramaie nici cenușa-n vatra?!

– Lasa, ca da Dumnezeu! raspunse el. Ca doara nu ai tai sunt, ci ai lui, ca faptura omeneasca sunt, și daca-ți da dregatoria de parinte, te și ajuta s-o porți.

– Ți-o fi dand, daca miști și tu! raspunse ea, și de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondaneau ca niște deșucheați, pana ce el, nemaiputand sa rabde gura nevestei, și-a luat lumea-n cap și-a plecat sa stranga cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

A tot umblat el așa din om în om fara de nici o carare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

„Mare lucru! zicea unul. Parca copii nu mai au și alții?!” „De ce ți i-ai facut, daca nu ești volnic sa-i ții?” zicea altul.

Degeaba spunea ca nu el i-a facut, ci Dumnezeu i-a randuit, ca oamenii așa ceva nu vor sa înțeleaga.

„În lumea asta n-o sa fac eu nici o treaba”, zise dar, și trecu pe cellalt taram.

Aici a intrat într-un codru des și tot s-a dus – așa ducandu-se – pana ce a dat de o casa cu multe marafeturi.

Aici era cuibul zmeilor. N-a gasit acasa decat pe Mama Zmeilor. Cine n-o știe cum e? Rușine-ar fi sa zici ca n-ai umblat prin lumea aceea și n-o cunoști.

– Buna ziua, mama, îi zise el. Ea dete ursuza din cap.

– Dar tu cine ești și ce cauți p-aici? îl întreba zgripțuroaica.

– Eu? raspunse el ca un om cu socoteala. Eu sunt tata lor și caut vreo slujba.

– Tata lor?! își zise Mama Zmeilor. Știa, biata de ea, ca e-n lume Mama Padurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tata nu mai pomenise, și se simți rau smerita cand se vazu, așa deodata, în fața tatalui lor – cine or fi ei, aceia.

Mai de voie buna, mai de frica, îl lua dar pe om sluga pe un an, anul, cum se știe, de trei zile, iar simbria – ziua și galeata cu galbeni, dac-o fi sa-și poata împlini anul.

Om sa fii, însa, ca sa împlinești un an în slujba zmeilor.

– Uite, îi zise zmeoaica cea batrana celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, sa va strangeți toate puterile, ca ne-a venit tata lor, și mare urgie o sa ne-ajunga daca n-o scoatem la capat cu unu ca el.

– Las pe mine, mama, raspunse zmeul, ca-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai facut zmeu!

Iara el? Ce nu face omul de dragul copiilor sai?! Ziua întai zmeoaica l-a trimis sa aduca apa într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

El, biet, abia putea sa duca burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare sa-l aduca plin?!

„De! își zise. Vad eu ca nici în lumea asta nu poți s-o duci cu adevarul. Ia s-o mai pornim și spre minciuna.”

Sosit la puțul care era departe-n vale, el își scoase costorul de la brau și începu sa racaie cu el împrejurul puțului, și-a racait mereu șia-ndelete pana ce i s-a facut zgripțuroaicei lehamite de atata așteptare și a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca sa vada ce face sluga de nu mai vine cu apa.

– Dar tu, mai, ce faci aici? întreba zmeul.

– Uite, raspunse omul racaind înainte. Ce sa mai pierd vremea scoțand apa din puț, ca s-o bag în burduf și apoi iar s-o scot dupa ce voi fi sosit cu ea acasa? Am sa iau puțul așa cum e în spinare și-l duc în deal.

– Ba sa nu te puna pacatele sa faci așa, raspunse zmeul speriat, ca puțul asta e facut de bunicul bunicului, și-aici e rostul lui sa fie.

– Ferit-a Sfantul! grai omul. Am sa-l iau și sa-l duc și sa-l urc în podul casei. Cand ai nevoie de apa, îi tragi o gaura la fund, și curge de te saturi.

– Vai de mine! striga zmeul, dar ne-neaca pe toți!

– Nu, starui omul, așa se face la noi! Cu fleculețe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcam.

Ba ca da, ca nu, în cele din urma s-au învoit ca zmeul sa mai dea o galeata de galbeni pe deasupra și sa aiba voia de a scapa puțul ducand el burduful plin în spinare.

– Auzi, mama, îi zise apoi zgripțuroaicei, seara, dupa ce omul adormise, era sa ne ia puțul și sa-l aduca-n podul casei!

Pe zfripțuroaica o trecura fiorii. Ziua a doua l-au trimis la padure ca sa aduca lemne, așa, copaci întregi, smulși din radacina și duși în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.

Ieșit în padure, omul începu sa se scarpine-n creștetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din radacina. El începu s-adune curpan de prin padure și sa lege cu el copacii unul de altul.

– Dar tu ce ai de gand sa faci? întreba zmeul, care dupa cele petrecute în ziua trecuta numai la bine nu se mai aștepta!

– Sa vezi, îi raspunse omul, m-am gandit sa nu-mi mai pierd timpul smulgand copacii unul cate unul, ca nu sunt buruieni ori d-alde canepa: îi leg unii de alții și iau padurea întreaga și-o duc acasa.

Zmeul se sperie acum și mai rau, și iar unul una, altul alta, pana ce se învoira ca sa mai dea zmeul o galeata de galbeni, iar în schimb sa poata duce el copacii în spinare și padurea sa ramaie la locul ei, cum o lasasera tatul și bunicul lui.

Seara o trecura pe zgripțuroaica și mai reci fiori. A sosit, în sfarșit, și ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, și-acum omul nostru înca prin crepetul zorilor a-nceput sa se scarpine în creștetul capului și sa mai suspine din cand în cand.

– Acum, grai cel mai țanțoș dintre zmei, sa ne masuram puterile în buzdugane.

– Sa le masuram, raspunse omul cu o îndrazneala de-ai fi crezut ca viața lui toata și-a petrecut-o aruncand buzdugane.

Erau afara pe prispa douasprezece buzdugane, care de care mai mare și mai greu.

El le lua pe rand, de la cel mai mic, pe care numai gafaind putea sa-l ridice, pana la cel mai mare.

– Jucarele de copii, zise el. Mai mare n-aveți?

– Nu! raspunse zmeul pus rau de tot pe ganduri. Ăsta a ramas de la un stramoș al meu, și numai puțini dintre noi pot sa arunce cu el.

– Ei, daca n-aveți altul, haid și cu asta! grai omul. Ia-l și sa ieșim în camp.

Dupa ce ieșira la camp, zmeul arunca buzduganul de se duse pana-n al treilea cer și așteptara peste jumatate de ceas pana ce cazu și intra în pamant de-un stat de om.

– Carevasazica, atata e treaba pe care ești în stare s-o faci? îi zise omul. Ada buzduganul! adauga apoi scuipand în palme și suflecandu-se.

El n-arunca însa buzduganul, ba nici nu-l ridica macar de la pamant, ci ramase cu picioarele înțepenite-n pamant și cu ochii ținta la cer.

– Ce stai? îl întreba zmeul. Arunca!

– Stai, bre, sa-mi treaca luna din cale, îi raspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul stramoșului tau cum am pațit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în luna ș-acolo a și ramas? Uita-te bine, c-o vezi, dar n-o sa mai pui mana pe ea!

Zmeul se uita în luna și, vazand în adevar ceva ce seamana a barda, începu sa tremure ca frunza de plop.

– Nu cumva sa-mi prapadești buzduganul, ca atata moștenire mai avem și noi din vremile cele bune, grai dansul.

– Sa n-ai teama, îl molcomi omul, ca bag de seama. De ce adica zic eu ca nu-l arunc pana ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, sa cada-n luna cand se întoarce. De asta nu raspund!

– Știi ce? Haid sa ne-nțelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca și-ți mai dau o galeata de galbeni.

– Ce pacate?! se rasti omul. Puțul nu m-ai lasat sa-l duc; padurea a ramas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul sa nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid! da-te la o parte! adauga, și se pleca spre buzdugan, ca sa-l ridice.

– Îți dau doua galeți! striga zmeul, și sari la el ca sa-l opreasca.

– Ei! de mila ma-tii, care e femeie de treaba, o sa te iert! îi zise omul și nu mai starui.

Putea el sa se mulțumeasca și cu șapte galeți de galbeni, care tot erau ceva pentru un parlit ca dansul.

Zmeoaica cea batrana, afland ca el și-a aruncat barda-n luna și era sa arunce și buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniței și-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dansa ce starpituri a nascut și ce pocitanii a crescut la sanul ei.

Iar leaota de zmei s-a adunat și s-a sfatuit, ca sa vada ce-i de facut ca sa scape pe mama lor de spaima în care a bagat-o tata lor.

Mai erau apoi și cele șapte galeți de galbeni, pe care erau legați sa le dea, și zmeii nu sunt doar oameni, ca sa nu se țina de vorba și sa linga unde au scuipat, ci trebuiau sa le dea.

Orișicat banet vor fi avand însa zmeii în vistieria lor, șapte galeți de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-așa, o pișcatura, ca sa zici ca nu-ți pasa.

Dupa multa cioroboreala s-au înțeles dar între danșii ca peste noapte, cand doarme, sa mearga unul dintre danșii și sa-i toace cu buzduganul în cap ca nici „hac!” sa nu mai zica.

Omul însa, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, și cuminte, cum se facuse, a luat troaca de la porci și-a pus-o în locul lui în pat, iara el s-a pitit frumușel sub pat și-a-nceput sa sforaie din greu.

Cand zmeii au auzit sforaitura, s-a dus cel mai cu nadejde dintre danșii și-a dat o data cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o data, și omul a suspinat din greu. Iar cand zmeul a dat de a treia oara, omul a tacut chitic, ca morții.

Mare le-a fost dar spaima dimineața viitoare, cand l-au vazut întreg și sanatos.

– Dar tu? îi zisera ei. Cum ai dormit asta-noapte?

– Bine, raspunse el. Așa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat ca m-a pișcat un purice-n frunte!

– Auzi, mama! strigara zmeii. L-a lovit cu buzduganul stramoșului, și el zice ca-i ca și cand ar fi visat numai ca l-a pișcat un purice.

Sa nu dai șapte galeți ca sa scapi? Ba sa dai și mai mult. El a-nceput însa sa faca nazuri, mai ca se simte bine aici, mai ca-i este rușine sa se-ntoarca acasa cu numai șapte galeți, și-o sa rada și copiii de el, mai ca vrea sa mai slujeasca un an și înca unul, ca sa se faca trei.

– Platiți-l pe neslujite! striga zmeoaica cea batrana, ca sa se descotoroseasca de el.

– De, zise el, o sa va fac dar pe plac, însa mie nu prea-mi șade bine sa umblu cu sacii în spinare. O sa plec daca mi-i aduceți voi.

I-au mai facut-o zmeii și asta.

Mergea dar omul nostru cu pași marunței înainte, cu caciula pe-o ureche și jucandu-și bețigașul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gafaind în urma lui.

Toate ca toate însa, dar treaba s-a-ngroșat cand au ajuns acasa. Copiii aceia, așa cum i-a lasat Dumnezeu, vazandu-se fara de tata, numai cu biata lor de mama, își faceau de cap: unul se tara pe jos, altul se dadea peste cap, iar altul se cobora-n puț ca sa caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe varful casei, ca sa adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se harjoneau prin garduri cu cainii vecinilor, trageau pisicile de coada, ca sa le miorlaie, furau ouale de prin cuibarele gainilor, sfașiau camași și cearșafuri, ca sa-și faca coada de zmeu, cate și cate nu mai faceau, încat bagasera spaima-n sat, – sa le vie bieților de oameni sa-și ia lumea-n cap, și nu alta!

Iara Dumnezeu ședea-n scaunul lui și radea de-i tremura barba, ca-i plac și lui rautațile nevinovate.

– Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului sau. Îți place? Vezi în ce-ncurcatura m-ai bagat cu staruințele tale?!

– O sa te descurci, Doamne, raspunse Sf. Petre, ca ești mare și înțelept.

Nu știa sfantul ca vine tata copiilor cu ce vine, caci numai Dumnezeu el singur le știe toate.

Cand a simțit spuza de copii ca se apropie tata lor, au dat iuruș prin sat, au adunat toate cuțitele și toate furculițele și, luandu-și fiecare cate un cuțit și cate o furculița, le-au ieșit în cale și, frecand cuțitul și furculița, au început sa strige:

– Aș manca carne de zmeu! aș manca carne de zmeu! Zmeii, cand au vazut așa ceva, au aruncat sacii și-au tulit-o la fuga, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut și urma, încat numai prin povești mai dam de ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *