A fost odata un împarat, și-n curtea acelui împarat se afla un pom atat de înalt, încat nimeni nu era în stare sa-i vada varful. Pomul acesta înflorea și dadea rod în fiecare an, dar nici împaratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pamantean n-a apucat sa vada poama din rodul acela.
Era, se vede, pe acolo, prin înalțimile nestrabatute de ochiul omenesc, cineva care nu lasa sa cada nici o poama pe pamant, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împaratul ținea doar sa afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, și a dat de știre în toata împarația lui ca aceluia care se va fi urcat în pomul acela și va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în casatorie pe aceea dintre fetele sale pe care el însuși și-o va alege.
Au venit dar boieri de toate spițele, feciori de împarat, pana chiar și feți-frumoși, dar nici unul n-a fost în stare sa se urce în pom.
Era însa la curtea împarateasca un flacau țanțoș, și acesta s-a laudat mumei sale ca el are sa se urce, și-a rugat-o pe aceasta sa se duca la împarat sa-i spuna ca el se urca.
Împaratul nu credea așa ceva și l-a chemat pe Danciu la sine.
– N-o sa fii nici tu în stare sa te urci, i-a zis, și sa știi ca, daca nu te vei putea urca, dau porunca sa-ți taie capul.
Danciu s-a învoit sa-i taie capul, daca nu va fi în stare sa se urce, și a rugat pe împaratul sa-i dea ragaz de trei zile ca sa se gandeasca, iar în timpul acestor trei zile a pus pe un meșter faur sa-i faca cațaratoare de fier, apoi s-a pus pe urcate.
S-a urcat omul și iar s-a urcat timp de trei zile și trei nopți, și deo data a dat în scoarța copacului de o gaura prin care a intrat în o coliba în care a gasit o baba batrana, de tot batrana. El îi dete binețele cuvenite.
– Buna seara, bunica draga! îi zise apoi.
– Bine ca mi-ai zis bunica, îi raspunse baba, caci altfel te-aș fi omorat într-o clipa. Dar ce te aduce pe la noi, puișorul mamei?
– Bunica draga, raspunse el, n-ai putea sa-mi spui ce fel de rod are pomul acesta?
– Mai așteapta puțintel pana ce se va fi întors fiul meu, raspunse ea, el va fi știut-o și aceasta, caci sufla și în cele mai mici gauri.
Iara dansa era Mama Vanturilor. Seara, dupa ce s-a întors, fiul ei a simțit miros de om pamantean.
– Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit și în ce treburi umbla?
Ea îi spuse ce și cum, toate din fir a par, precum le aflase de la Danciu.
– De, zise fiul ei, Vantul cel fara de astampar, eu suflu, ce-i drept, în toate gaurile, dar pana acum tot n-am ajuns sa aflu ce fel de rod are pomul acesta.
A ramas cu buzele umflate și-a plecat mai departe. Urcandu-se pana acolo, el a tocit o pereche de cațaratoare. El lua acuma alta pereche.
Dupa ce s-a urcat înca trei zile, a dat de o alta coliba și-a intrat și-n aceasta dand cuvenitele binețe.
– Buna seara, bunica draga! Și baba aceasta îi dete același raspuns ca cea de mai nainte, apoi îl întreba:
– De unde și pana unde? El îi spuse ca umbla sa afle care e rodul pomului.
– De! îi raspunse ea. Îmi pare rau ca nu te pot dumeri. Mai așteapta însa sa vie fiul meu; el o sa ți-o poata spune.
Baba i-a dat apoi sa manance, caci era lihnit de foame, și dupa aceea i-a facut culcuș sa doarma.
Viind acasa fiul ei, care e Omul-din-luna, a facut și el întrebarile pe care le facuse vantul. Ea îi spuse ca e om bun și umbla sa afle ce fel e rodul pomului.
– Îmi pare foarte rau, raspunse el. Eu ma uit, ce-i drept, prin toate crapaturile, dar n-am ajuns sa aflu ce fel de rod are pomul acesta.
Dimineața, dupa ce Danciu se deștepta din somn, baba i-a spus-o aceasta. Nu-i ramane dar lui Danciu decat sa-și ieie a treia pereche de cațaratoare și sa arunce jos pe cele tocite.
Gasindu-le pe acestea prin curte, slugile i le dusera împaratului, care prin aceasta se încredința ca a ajuns tot departe.
„Te pomenești ca acela gasește în cele din urma rodul pomului, zise el în gandul lui, eu însa tot n-am sa-i dau fata mea.”
Iara Danciu se urca tot mai departe, o zi, doua zile și dupa a treia zi iar dete de o coliba. Gasi și în coliba aceasta o baba înca mai batrana, Mama Soarelui; o pați însa și cu aceasta tot ca și cu celelalte doua și pleca mai departe.
A urcat acum, a urcat și iar a urcat timp de trei zile – da, înca trei – fara ca sa i se fi tocit cațaratoarele, și tocmai în seara zilei a șaptea s-a pomenit la poarta raiului.
Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a gasit adica o baba, ci un moșneag batran, de tot batran.
– Ai obosit, nu-i așa? îl întreba moșneagul.
– De! am cam obosit! îi raspunse.
– Ei bine! grai moșneagul, daca ești obosit, sari ici în locul meu și mai odihnește pana ce ma voi fi întors eu.
Danciu se așaza și așteapta un ceas, doua ceasuri, mult a așteptat, dar moșneagul nu s-a mai întors. El a încercat sa se ridice, dar n-a fost în stare; îi era parca-l batusera cu cuie în scaun.
Deodata se pomeni fața-n fața cu o fata de tot frumoasa, care, nici una, nici alta, îl întreba daca nu vrea sa intre vizitiu la Lia, Zana Zanelor.
– Voi fi vrand eu, îi raspunse Danciu, dar nu pot sa ma scol de aici.
– Aș! întampina fata cea frumoasa. Am sa te scol eu numaidecat. O sa-l aduc înapoi pe moșneagul care a fost aici.
Ea s-a dus apoi fuga la Lia și i-a spus ca moșneagul nu mai e la slujba lui și a lasat în locul sau pe unul care ar fi gata sa intre vizitiu la ea, dar nu poate sa se ridice de acolo.
Lia se încrunta și-i porunci olacului sau sa se duca iute și sa-l aduca pe moșneag la locul lui.
Olacul se puse pe drum și alerga o zi întreaga, de dimineața pana seara, dar nu ajunse la el. Mai alerga însa înca o zi, și pe înserate îl ajunse, puse mana pe el, îi trase o tranteala buna, apoi îl lua în spinare și-l duse la Danciu, care se și scula îndata ce ei sosira acolo.
Olacul îi mai trase moșneagului o tranteala buna, îl așeza la locul lui, iar pe țigan îl duse la zana Lia, ca sa-i fie vizitiu.
Lia avea doi cai de calarie, amandoi cu parul de aur.
– Daca vrei sa intri în slujba mea, îi zise lui Danciu, scalda-te în putina aceasta.
Țiganul nu mai stete pe ganduri, ci se dezbraca și sari în putina. El s-a scaldat timp de jumatate de ceas, apoi Lia i-a poruncit sa iasa din putina. Dupa ce a ieșit, ce sa-ți vada ochii? Sa stai și sa te miri! El era frumos de nu-i mai puteai gasi pe fața pamantului pereche.
Sa vezi dar rușine ce era sa pațeasca împaratul acela care și-a pus de gand sa nu-și dea țiganului fata!
Dupa ce el s-a îmbracat, iar a venit fata cea frumoasa și l-a dus la grajdul celor doi cai cu parul de aur.
– Iata, îi zise ea, aici în camaruța de alaturi e ovaz de aur; da-le din el cailor în fiecare zi o data cate o banița.
Iar s-a facut apoi nevazuta, și prin cele cu desavarșire minunate abia de aici înainte trece Danciu.
Dupa ce și-a facut slujba trei zile de-a randul, a venit din nou fata cea frumoasa și i-a spus ca Lia, Zana Zanelor din Împarația Sorilor, are sa-l aleaga barbat pe acela care e în stare s-o îngane facandu-le toate întocmai ca dansa.
– Du-ma la ea! striga Danciu saltand de bucurie. Am s-o îngan ca și cand aș fi întru toate ea însași.
El a fost dus la stapana lui. Pe-nserate, Lia a poruncit sa fie pus în iatacul ei un al doilea pat la o potrivita departare de al ei. Ea a început apoi sa se dezbrace, și, dezbracandu-se, ea avea șasesprezece rochii, pe cand Danciu n-avea decat o pereche de ițari. El și-a sfașiat însa ițarii în șasesprezece fașii și, cand Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea și el pe al sau o fașie. Dupa aceea a pus fașie langa fașie, ca sa le coase la loc, dar sa vedeți minune! fașiile se țineau una de alta, încat Lia, Zana Zanelor, statea cuprinsa de uimire cand l-a vazut dimineața îmbracandu-se tot ca ea.
Lia s-a dus apoi sa se pieptene. Țiganul, de asemenea. Li se pusera doua oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptanat, și au început amandoi sa se pieptene. Cand Lia își tragea o data cu pieptenul prin par, Danciu tragea și el prin al sau. Ea a tras de șasesprezece ori, el de asemenea. Țiganul avea și el par lung, și dupa ce s-au pieptanat, alta minune: fața lui era tot atat de frumoasa ca a Liei.
Cand se uita deci la el, Lia nu mai știa ce sa faca de bucurie, l-a chemat la ea și l-a sarutat – cum mireasa își saruta mirele.
S-a facut apoi o nunta mare, și dupa nunta Lia l-a trimis la vanatoare pe Danciu, care nu mai era acum țigan ca toți țiganii, ci Fat-Frumos deopotriva cu orișicare fecior de împarat.
Mai nainte de plecare ea îi dete o oglinda și-i zise:
– Cand vrei sa știi ce fac, uita-te în oglinda aceasta, ca ma vezi în ea.
Luandu-și apoi „ziua buna” unul de la altul, el pleca la vanatoare. N-a facut însa decat vreo cateva sute de pași, și s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca sa-i spuna ca Lia îi trimite vorba sa cruțe vanatul și sa nu împuște decat doi iepuri.
Mergand mai departe, și tot mai departe, a zarit o padure cu copaci de aur, iar în padure alergau o turma de animale cu par de aur în care nu era însa nici un iepure. Dupa ce a mai trecut prin padurea aceea, i-a trecut prin fața alta turma, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, pana ce a dat de a treia turma; în aceasta era însa un singur iepure. Și-a încordat întai arcul și una, doua, trei! l-a și culcat la pamant.
El însa doi iepuri avea sa-i duca Liei. A mers dar înainte, ca sa mai culce la pamant înca unul.
Mergand așa, la început de drum, apoi pe poteca și în cele din urma pe potecuțe, el s-a ratacit de nu mai știa încotro sa apuce.
El scoase deci oglinda și se uita în ea. A și vazut pe Lia, care îi facu semn sa apuce la dreapta.
S-a dus dar, și mereu s-a dus – un ceas, doua, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fara ca sa poposeasca, și iata ca a zarit o întreaga turma de iepuri.
El ramase nedumerit. Un iepure mai avea sa culce la pamant, unul singur. Iepurii erau însa gramada, tot unul langa altul, și el, nefiind vanator bun, se temea ca, tragand în el, va omorî deodata mai mulți.
A așteptat dar și iar a așteptat, pana ce și-a pierdut rabdarea, și a tras, încat a culcat la pamant trei iepuri.
Îi parea rau ca n-a putut sa se țina de vorba scumpei sale soții, dar nu i-a ramas decat sa se întoarca acasa. Peste puțin i se ivi în cale o matahala de om, un adevarat uriaș.
– Nu ți-e rușine obrazului ca ai împușcat doi dintre iepurii mei?! îi zise omul acela, care era stapanul moșiei pe care ratacise Danciu.
Nu era adica al Liei decat unul dintre cei trei iepuri.
– Haid sa ne masuram puterile! urma dar stapanul celorlalți doi, care mai era necajit și pentru ca ar fi voit ca Lia pe el sa și-l aleaga de soț.
Danciu începu sa tremure de frica. De! nu se simțea el destul om pentru ca sa se-ncumete a-și masura puterile cu asemenea matahala. El puse deci mana pe arc și-l încorda. Cellalt fu și el gata sa traga, dar era prea tarziu, caci Danciu îl și culca la pamant.
El se întoarse apoi acasa. Lia ramase cuprinsa de spaima cand îl vazu aducand patru iepuri.
– Vai de mine! striga dansa. De ce ai omorat și pe ceilalți doi iepuri?! Daca afla stapanul lor, te omoara-ntr-o clipa.
– Grija aceasta sa n-o mai ai! raspunse țiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dansul. Aș avea însa sa te-ntreb ceva, daca vrei sa-mi dai raspuns.
– S-ar putea oare sa nu-ți dau? grai dansa. Nu avem, așa credem, noi doi nici o taina unul pentru altul.
– Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu.
– Atata e tot ceea ce vrei sa ma-ntrebi? raspunse Lia. De ce oare n-aș fi avand sa ți-o spun aceasta?! Am sa-ți dau, daca e vorba, chiar sa mananci din poamele acelea cate poftești.
Ea chema apoi degraba pe una din slugile ei și-i porunci sa aduca zece poame de ale acelui pom.
Sluga s-a urcat în pom. Pomul însa avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur și prune de aur. Servitorul nu știa din care sa ieie patru, caci luand din fiecare cate trei, erau numai noua. El chibzui în cele din urma sa ieie patru prune, caci prunele erau mai mici decat merele. Așa a și facut, și le-a adus Liei, care i le-a dat soțului sau.
– Am o mica daravera pe pamant, grai acesta.
– Daca e așa, raspunse Lia, poți sa te cobori numaidecat. Ea porunci apoi sa i se faca iute un leagan care se lasa pana la pamant, și-l așeza pe soțul sau în leaganul acela. Cat gandești cu gandul, Danciu și ajunse la pamant cu poamele pe care le avea în buzunar și i le duse împaratului.
Nu voise împaratul sa-i deie fata sa, dar i-o dete acum, cand îl vazu atat de frumos. Nu voia însa fata de împarat sa și-l ieie de barbat, caci se temea ca nu cumva el iar sa se faca cum fusese mai nainte.
Danciu o-nșfaca însa, o lua pe sus și-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi sa vie cu el și-o duse la pomul cel înalt.
Sosit aici, el striga „una”, și fu jos leaganul în care se așezara toți trei: el, mama sa și fata de împarat. Iar numara apoi „una” și el fu sus.
– N-ai vrut sa ma iubești, nu te iubesc nici eu! îi zise acum fetei de împarat, și-i dete branci ca sa cada pe pamant.
Ea a tot cazut trei zile și trei nopți de-a randul, iar dupa ce a ajuns la pamant, s-a facut miș-faramiș, de n-a mai ramas de ea întreg decat capul, pe care una dintre slugi l-a dus la împaratul.
– Doamne sfinte! se tangui împaratul, cine m-a pus sa nu i-o dau de bunavoie pe fata mea?
Cand împaratul se tanguia în felul acesta, se ivi deodata-n fața lui țiganul, care se caia și el de fapta ce savarșise într-o clipa de suparare.
– Ai fi acum gata sa mi-o dai de bunavoie pe fiica-ta?
– Nu numai ca ți-aș da-o de bunavoie, raspunse împaratul, dar ți-aș mai da pe deasupra și jumatate din împarația mea daca ar fi în viața fiica-mea.
Danciu se duse la muma-sa și-i spuse ce-a zis împaratul.
– Sa vezi un lucru, grai aceasta, eu am sa-ți dau o cutioara în care e un praf fermecat. Daca vei presara praful acela pe fața moartei, aceasta va învia și trupul se va întrema chiar mai și mai de cum a fost.
Danciu a alergat fuga la împarat, a cerut capul moartei și a presarat pe el praful, cum zisese muma-sa. Cat dai în palme, trupul fetei s-a întremat, crescand bucata langa bucata, și ea începu sa vorbeasca. Împaratul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primeasca.
– Sa traiești în buna fericire cu fiica-ta, îi zise el împaratului, caci eu am gasit alta soție.
El chema apoi pe muma-sa, cu care se duse la pom, se urca-n leagan și se-nalțara într-o clipa la Lia, Zana Zanelor din Țara Sorilor, care i-a primit cu multa bucurie. El a zidit apoi pentru muma-sa un palat frumos și i-a zis:
– Daca ți se va fi facut dor de mine, trimite-mi vorba prin o sluga, și-ntr-o clipa vom fi eu și soția mea la tine.
El s-a dus apoi acasa, unde s-a facut nunta mare. Lia voia sa-l pofteasca și pe împaratul, dar țiganul nu s-a învoit sa stea la masa cu cel ce umblase cu gandul de a-l înșela. Au poftit deci la nunta șoarecele, care s-a-ndopat.
Am fost și eu la ospaț și-am pus mana pe un ciolan, apoi am plecat lasandu-i în fericire, care n-a mai încetat nici pana astazi, daca nu vor fi murit cumva.
