Prichindel

Print Friendly, PDF & Email

A fost odata un țaran sarac și țaranul asta sta într-o seara în fața vetrei și dregea focul alaturi de nevasta lui care torcea. Și-n tacerea ce se așternuse în odaie se auzi deodata glasul barbatului:

– Ce rau e ca n-avem și noi copii! Casa noastra e atat de pustie și de trista, pe cata vreme în casele altora e numai forfota și veselie…

– Asta așa-i, raspunse femeia, oftand. De-am avea macar unul singur și chiar de-ar fi micuț cat degetul cel mare de la mana și înca aș fi mulțumita și l-aș iubi din toata inima.

La catava vreme dupa aceea, se întampla ca femeia ramase grea și, dupa șapte luni, dadu naștere unui prunc. Copilul, cum sa va spun, avea înfațișare omeneasca la fel ca orice copil, numai ca era tare mic, cat un deget… Dar altfel era bine facut, ca un voinic de-o șchioapa.

Parinții nu-și mai încapeau în piele de bucurie și-și ziceau mereu:

– S-a nimerit s-avem un copil taman dupa cum ne-a fost dorința; flacaul asta o sa fie bucuria vieții noastre și ne-o fi drag mai mult decat orice pe lume!

Și din pricina ca era așa micuț de statura îi zisera Prichindel. Copilașul nu ducea lipsa de nimic, dar cu toate ca i se dadea sa manance din belșug, nu crescu deloc, nici un piculeț, ci ramase ca-n ceasul cand s-a nascut. Dar dupa cum cata la toate cu ochișorii lui vioi și neastamparați, se vedea cat colo ca era isteț nevoie mare și pe ce punea mana îi ieșea din plin, fiind cuminte și îndemanatic la toate.

Într-o zi, taica-sau tocmai se pregatea sa se duca în padure sa taie niște lemne. Și cum ascuțea securea, nu știu cum zise el, mai mult pentru sine:

– Eh, bine-ar fi fost de-aș fi avut pe cineva care sa vina cu caruța dupa mine!

– De asta nu-ți fie grija, taica, striga Prichindel, ca-ți aduc eu caruța. Și sa știi ca la vremea hotarata sunt cu ea în padure.

Auzindu-l ce zice, țaranul începu sa rada.

– Ei dracie, dau cum ar fi cu putința o treaba ca asta?! se mira el. Ca doar ești prea micșor ca sa poți ține hațurile…

– Pai asta nu-i nici o piedica, taica. Mama o sa-mi înhame calul, iar eu o sa ma var în urechea lui și de-acolo o sa-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

– Daca zici tu așa, așa sa fie! se învoi taica-sau. O data om putea încerca…

Cand socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhama calul la caruța și-l așeza pe Prichindel în urechea acestuia.

Și baiatul prinse a striga întruna, îndemnand bidiviul: „Hi, hi, murgule!”, ca s-o ia numai încotro trebuia. Și calul se îndemna la drum și gonea întins spre padure, de parca ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

Dupa catava vreme, Prichindel ajunse cu caruța la marginea padurii. În clipa cand fu sa coteasca la capatul unei cararui și-n timp ce striga din toți rarunchii: „Hi, hi, murgule!” îi ieșira în cale doi straini.

– Mai, ce-o mai fi și asta! striga unul din ei, mirandu-se strașnic. Ia te uita: caruța merge singura, dar cineva trebuie ca mana calul, numai ca de vazut nu se vede nimeni… Unde o fi caruțașul, naiba sa-l ia?!

– Sa știi ca asta nu-i lucru curat! raspunse celalalt. Ia hai sa ne luam dupa caruța, sa vedem unde are sa se opreasca.

Caruța se afunda în padure și se opri într-un luminiș, taman pe locul unde era stivuita o gramada de lemne taiate. Și de cum îl zari pe taica-sau, Prichindel îi striga:

– Vezi, tata, c-am venit cu caruța, dupa cum ne-a fost vorba? Acu vino de ma da jos!

Tata-sau apuca cu mana stanga calul de capastru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flacaul se așeza vesel pe un pai, sa se mai hodineasca nițeluș. Cand îl vazura pe Prichindel, cei doi straini ramasera încremeniți de uimire și nu mai știura ce sa spuna. Dar într-un tarziu își venira în fire și unul dintre ei îl lua pe celalalt deoparte și-i șopti la ureche:

– Asculta, frațioare, știi tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul asta, de l-am arata mulțimii pe la balciuri, în targurile mari? Hai sa vedem de nu-l putem cumpara, ca buna afacere ar fi…

Se îndreptara apoi spre tatal baiatului și, intrand în vorba cu el, îi zisera:

– Ia asculta, omule, n-ai vrea sa ne vinzi noua prichindelul asta? Și sa n-ai nici o grija, c-o s-o duca mai bine ca acasa.

– Nici prin gand nu-mi trece, raspunse țaranul, ca doar un singur copil am și mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!

În aceasta vreme, auzind spusele drumeților, Prichindel se urca în pripa pe cutele hainelor lui taica-sau, pana ce-i ajunse pe umeri și-i șopti la ureche:

– Vinde-ma, tatuca, și nu-ți fie teama, ca ma întorc eu degraba înapoi!

Taica-sau asculta de flacau, ca-l știa isteț, și, vanzandu-l celor doi straini, lua paraluțe bune pe el.

– Unde vrei sa șezi, ca sa-ți fie mai la îndemana? îl întrebara ei, dupa ce se încheie targul.

– Așezați-ma pe palaria unuia din voi, da așa, mai înspre margine, ca acolo am loc destul sa ma preumblu și-o sa privesc la locurile pe unde treceam, fara teama c-am sa pic jos.

Îi facura pe plac omulețului și, dupa ce Prichindel își lua ramas bun de la taica-sau, pornira la drum. Mersera ei așa pana începu a se lasa amurgul și, dupa o vreme, numai ce-l auzira pe Prichindel ca le striga cat îl țineau puterile:

– Dați-ma jos, dați-ma jos degraba, ca m-au apucat nevoile!

– Ba ramai colo sus unde ești și fa-ți treaba liniștit, raspunse omul pe palaria caruia ședea. Nu te sinchisi de fel, ca n-am sa ma supar pentru un fleac ca asta; doar se întampla ca și pasarile cerului sa scape cate ceva pe palaria mea, și ce, ma supar de asta?!

– Nu, nu vreau! striga Prichindel. Știu eu singur ce se cade și ce nu. Dați-ma repede jos!

Omul își scoase palaria și-l lasa pe Prichindel pe un ogor, la marginea cararii ce taia campul. Prichindel începu sa sara printre brazde și sa se preumble printre bulgarii de pamant, despicați de taișul plugului. Și deodata, pe nesimțite, se strecura într-o gaura de șoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.

– Noapte buna, boierilor! le arunca Prichindel în bataie de joc… Și mai duceți-va acasa și fara mine…

Dupa ce-o ștersese, își mai radea și de ei! Cei doi pișicheri erau catraniți rau și alergara într-acolo, într-un suflet. Varara un baț în gaura de șoarece ca sa dea de el; scotocira-ncoace, scotocira-ncolo, dar truda le fu zadarnica. Prichindel se vara tot mai afund și cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuira sa se lase pagubași și sa-și caute de drum. Și ramasera cu punga goala, dar cu sufletul plin de obida…

Cand Prichindel baga de seama c-au plecat, ieși îndata afara din ascunzatoare.

„Mare primejdie te paște de mergi pe ogor pe întunecimea asta! își zise el. Lesne îți poți frange gatul în vreo hartoapa…”

Dar, spre norocul lui, în drum dadu peste o gaoace de melc.

– Slava ție, Doamne, ca am unde sa man peste noapte fara nici o grija! striga el, bucuros, și se cuibari în gaoace.

Cand era aproape sa-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecand pe acolo. Și unul din ei zicea:

– Cum am putea face noi ca sa punem mana pe banii și argintaria popii, ca-i putred de bogat?

– Las ca te-nvaț eu cum! îi raspunse Prichindel, întrerupandu-l din vorbire.

– Ce fu și asta, frate-miu? striga speriat unul din hoți. Parca am auzit pe cineva vorbind!

Hoții se oprira pe loc și ascultara cu luare-aminte. Atunci Prichindel grai iarași:

– Luați-ma cu voi și n-o sa va para rau, c-o sa va ajut.

– Da unde ești, ma, omule?

– Cautați cu atenție pe jos, raspunse Prichindel, da numai înspre partea de unde mi se aude glasul.

În cele din urma cei doi hoți dadura peste voinicelul nostru și-l ridicara în sus.

– Bine, ma, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea sa ne-ajuți pe noi! Pai în ce chip anume?

– Ba nu ma laud deloc! Și uite cum am sa fac: o sa ma strecor printre gratiile de fier, în camara popii, și-apoi o sa va dau de-acolo tot ce-o sa va pofteasca inima.

– Aferim! încuviințara cu bucurie hoții. Și acu hai la treaba, sa te vedem ce poți!

Cand ajunsera ei la casa popii, Prichindel se strecura în camara și începu sa strige cat îl ținea gura:

– Ma, vreți sa va dau tot ce e pe-aici?

Hoții se înspaimantara rau și cautara sa-l domoleasca:

– Ci vorbește, bre, mai încetișor, nu cumva sa trezești pe cineva!

Dar Prichindel se prefacu ca nu-i înțelesese și începu sa strige cu și mai multa tarie:

– Ce vreți, ma? Vreți tot ce e pe-aici?

Bucatareasa, care se odihnea în odaia de alaturi, auzind tot ce spusese flacaul, se ridica în capul oaselor și asculta mai departe cu luare-aminte.

Cand îl auzira racnind, pe hoți îi cuprinse iar frica și, luandu-și picioarele la spinare, fugira o buna bucata de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urma prinsera iar inima și-și zisera ca omulețul e un ghiduș și ca-i place pesemne sa glumeasca în felul asta. Se întoarsera și-i șoptira printre dinți:

– Hai, lasa-te de șotii și arunca afara ceva de pe-acolo!

Atunci Prichindel începu sa strige din rasputeri:

– Va dau tot ce e pe-aici, da întindeți numai mainile!

Bucatareasa, care tragea cu urechea, desluși de data asta fiecare cuvințel și, sarind din pat, dadu buzna în camara. Auzind lipait de pași, hoții o luara la sanatoasa de parca i-ar fi gonit Scaraoțchi din urma.

Slujnica nu se dumerea defel ce se întamplase, și cum orbecaia și nu deslușea nimic din pricina întunericului, se grabi sa aduca din camera ei o lumanare aprinsa. Cand veni îndarat cu lumina, Prichindel se furișa în șura, fara ca femeia sa-l fi putut zari. Biata sluga se culca din nou, socotind ca poate a visat cu ochii deschiși…

Prichindel urca pe gramezile de fan și-și cauta un loc potrivit pentru culcuș. Gandea sa-și odihneasca oasele, cuibarit în patuceanul asta moale, pana-n revarsatul zorilor, și-apoi sa se reîntoarca acasa, la parinții lui. Dar vezi ca i-a fost harazit sa mai patimeasca și sa mai treaca prin nenumarate belele, ca multe necazuri și nenorociri trebuie sa întampine omul pe lumea asta… Cum se crapa de ziua, slujnica se scula sa dea de mancare la vite. Mai întai intra în șura, de unde lua un braț de fan, și se nimeri ca tocmai în fanul acela sa-și fi aflat Prichindel culcușul. Dar flacaiașul nostru era atat de adancit în somn încat nu prinse de veste și nu se trezi decat cand fu în gura unei vaci, care-l înghițise o data cu fanul.

– Ah, Doamne, se minuna el, cum de ajunsei în moara asta!?

Dar își dadu numaidecat seama unde se afla și se feri cu grija, sa nu-l macine vaca între masele. Dar în cele din urma se pomeni alunecand în pantecele vacii.

„Ce întuneric e în încaperea asta! Pesemne ca a uitat sa faca ferestre, își zise Prichindel, și d-aia n-are pe unde patrunde soarele… Și barem de-aș avea la îndemana vreo lumanare, dar de unde sa-ți faci rost pe aici de așa ceva!”

De altfel adapostul nu-i era catuși de puțin pe plac și ceea ce îl supara și mai mult era fanul care venea în gramezi, sporind necontenit, astfel ca locul cu pricina se stramtora din ce în ce mai mult. De frica, Prichindel începu sa strige cat îl ținea gura:

– Nu-mi mai dați fan! Nu-mi mai dați fan!

În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca și auzind glas de om și nevazand pe nimeni și fiindca recunoscuse ca era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspaimanta într-atat ca aluneca de pe scaunel și rasturna laptele, care se risipi pe jos. Alerga ea apoi în fuga la stapanul sau și-i zise, abia tragandu-și sufletul:

– Valeu, parinte, vaca noastra vorbește!

– Pesemne ca ți-ai pierdut mințile, femeie!, o înfrunta popa. Totuși se duse în grajd, sa vada ce s-o fi petrecand pe acolo.

Dar de îndata ce ajunse în prag, Prichindel începu sa strige din nou:

– Nu-mi mai dați fan! Nu-mi mai dați fan!

Popa încremeni de spaima și, crezand c-a intrat necuratul în vaca, porunci sa fie taiata numaidecat. Dupa ce-o taiara, slugile aruncara burta vacii la gunoi. Și Prichindel izbuti cu mare greutate sa-și faca drum de ieșire, ca sa scape de acolo. Dar abia își scoase capul la lumina, ca o alta nenorocire se abatu asupra lui. Un lup hamesit de foame, care se furișase prin ograda în cautarea unei bucaturi, zari tocmai atunci ceea ce cauta și înghiți pe data toata burta, dintr-o hapaitura. Dar Prichindel nu-și pierdu curajul.

„Poate c-o fi vreo faptura de înțeles lupul asta!”, gandi el. Și din bezna în care se afla, începu sa strige din toate puterile:

– Draga lupușorule, știu eu un loc unde ai putea gasi un ospaț pe cinste, sa te-nfrupți numai cu bunatați!

– Așa?! Și unde e locul cu pricina? întreba lupul.

– În cutare și cutare loc, îi desluși pe îndelete glasul.

Și n-ai alta de facut decat sa te vari în camara printr-o borta din perete. O sa dai acolo peste ce nici nu gandești: carnați, slanina și cozonaci și totul din belșug, sa mananci cat îți poftește inima!

Dar lupul de unde era sa știe ca Prichindel gandea sa-l duca tocmai la casa tatalui sau?! Nu se lasa mult rugat și o porni în goana într-acolo. Peste noapte se strecura prin borta în camara și începu sa înfulece bucuros din toate bunatațile. Dupa ce se satura, vru sa-și ia talpașița tot pe unde venise, dar de mult ce se ghiftuise, i se umflase burduhanul, încat nu-i mai fu cu putința sa iasa prin borta.

Pe asta își bizuise și Prichindel socoteala, din capul locului, și începu de îndata sa faca o larma strașnica din burta lupului, țipand și urland cat îl țineau puterile.

– Da mai astampara-te și taci o data, c-ai sa scoli lumea din somn! se rasti la el lupul.

– Ce-mi pasa, de s-or trezi! raspunse flacaul. De ospatat tu te-ai ospatat pe îndestulate, acum e randul meu sa petrec, și petrec dupa cum mi-e voia!

Și începu iar sa strige cat îl lua gura.

În vremea asta, de atata zarva, parinții lui Prichindel se trezira din somn și alergara spre camara de unde venea glasul. Se uitara înauntru printr-o crapatura și, cand vazura lupul, detera fuga de luara omul, toporul, iar femeia, coasa.

– Ramai tu în urma! zise barbatul catre nevasta-sa în clipa cand se pregatea sa intre pe ușa. Daca nu moare, dupa ce l-oi izbi eu în moalele capului cu toporul, înfige și tu coasa în el și cauta de-i spinteca burta.

Auzind glasul lui taica-sau, Prichindel începu sa strige:

– Taica draga, eu sunt aici, în burta lupului!

– Slava Domnului ca ne-am regasit copilul, ca ne e mai drag decat sufletul!, rosti omul, nemaiîncapandu-și în piele de bucurie.

Apoi îi spuse femeii sa lase coasa deoparte, ca nu cumva sa-l vatame pe Prichindel și, ridicand toporul, îl izbi pe lup drept în moalele capului, de cazu acesta trasnit la pamant. Dupa aceea adusera un cuțit și-o foarfeca și, spintecandu-i burta, îl scoasera de acolo pe fiul lor cel iubit.

– De-ai ști cat de mult ți-am dus grija! zise taica-sau.

– Mult mi-a fost dat sa mai colind și eu prin lume, da acu, slava Domnului, pot rasufla în voie, ca mi-e îngaduit sa vad iarași lumina zilei!

– Da pe unde-ai tot umblat, dragu tatii?

– Mai bine întreaba-ma pe unde n-am fost… Ah, tata, am nimerit mai întai într-o gaura de șoareci, apoi în pantecele unei vaci și-n cele din urma am ajuns în burta lupului. Dar de-acu raman pentru totdeauna cu voi.

– Iar noi n-o sa te mai vindem nici pentru toate bogațiile din lume! zisera parinții lui Prichindel și prinsera sa-l sarute și sa-l dragaleasca.

Îl ospatara apoi cu ce aveau ei mai bun în casa și-i facura îmbracaminte noua, ca cea veche se ponosise de cat o purtase pe drumurile cele lungi și grele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *