X
    Categories: Povesti

Pe Dunare (Romania Pitoreasca)

Rate this post

PORȚILE DE FIER

Soarele scapata spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet, se desfac și s-aștern pe vai perdele de umbra.
Înaintea noastra, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș mai întai o dunga, o coama galbuie și creața. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunarea începe sa vajaie manioasa, — e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adancimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufunda, bolborosind, ca supta de gura unei valtori, colo se umfla, se burdusește și urla facand clabuci, batandu-se de stanci cari nu se vad.
Vaporul merge mai încet, mai cu paza. Patru oameni stau la roata de la carma; amandoi comandanții sunt pe punte, în picioare, cu ochii ațintiți înainte: trecem printre gherdapuri. Dunarea mugește mai tare. Cu ochii închiși, te-ai crede întrun codru pe-o vijelie cumplita. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumarate brațe de piatra, gata s-apuce vasul și sa-l farme-n bucați la cea mai mica nebagare de seama. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste pumnii lor încleștați, Dunarea se arunca furioasa, rupand cu zgomot cele din urma stavilare ce i se mai ridica-n cale. Și în valmașagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare ca striga, fiecare stanca pare ca se mișca. Deodata apa luneca de pe zagazul colțuros și se întinde ca o panza. Lupta, naprasnica lupta dintre cei doi uriași, cari de aci încolo au a purta strajile Romaniei, s-a încheiat. Munții, învinși, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stanga, de sub curmatura unui deal, vine raul Bahna sa întampine, sa salute sosirea marelui fluviu la pragul țarii, cu al carei pamant și destin se leaga pentru totdeauna. Din ce departari scoboara și cat a luptat Dunarea ca sa strabata-ncoace! A trebuit sa spintece munții, sa-și sape albia în piatra de-a curmezișul Carpaților. A batut, și „Porțile de Fier” s-au deschis în fața puterii eterne a valurilor ei.
Acum vuietul contenește — biruitoare, apa s-așaza între maluri, potolita, neteda ca o oglinda. Carpații își împing spre miazanoapte înalțimile învalite în codru. Cateva stanci curioase își mai ridica, din desișul verde, capetele pleșuve, ca și cum ar vrea sa mai priveasca o data la potopul acesta calator, caruia nimic nu i-a putut sta împotriva.

TURNU-SEVERIN

De la Varciorova malurile se pleaca și se netezesc. Întinse ogoare de porumb înverzesc zariștea. Linia ferata tivește drept, ca un chenar regulat, marginea apei pana la Turnu-Severin, care s-arata-n asfințitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru. Dunarea, largita, taie o curba-n țarmul romanesc și-mpinge orașul pe-o înalțime acoperita de arbori, din desișul carora ies la iveala, tot mai sus, tot mai mari, case albe-nvalite cu olane roșii. Fumuri groase, negre clabucesc din coșurile fabricilor. De departe s-aud bocanind în șantiere ciocanele de fier. Pe mal, la schela, furnica mulțimea, ca la balci.
E plin locul acesta de amintiri stravechi. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite-a rasadi un popor nou în campiile pustiite ale Daciei. Aici și-a întemeiat mai tarziu Septimiu Sever straja rasariteana a împarației lui, „Castrele Severiane”, din cari se mai vad și astazi urme (Turnul lui Sever) în gradina publica a orașului, așezata deasupra portului, pe-o terasa-nalta, de unde se deschide una din cele mai frumoase priveliști pe Dunare. Aici a fost odata capitala Olteniei, scaunul vestiților bani ai Severinului, a caror obarșie se pierde în adancimea vremii, dincolo de descalecatoare. Sapaturile ce se fac prin împrejurimi descopar ziduri antice, chipuri de piatra, scule și monede romane -razlețe amintiri dintr-o lume de neasemanați viteji, cari-au adus ș-au împanzit în campiile Dunarii lumina, graiul și falnica putere a celei mai mari și mai slavite împarații din cate-au stat sub soare.
Ce urme de uriași au lasat legionarii lui Traian pe unde-au trecut! Pașii lor se cunosc prin desfundaturile munților. Toate li s-au supus. Stancile s-au dat la o parte și le-au facut loc, apele s-au plecat speriate de umbra și zgomotul celor dintai poduri ce le-au încalecat. Dunarea, însași mareața și naprasnica Dunare, s-a îmblanzit și s-a dat învinsa în mainile lor. Se vad și astazi capataile podului care-a facut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, ieșind din valuri, ca doua brațe de gigant întinse spre cer.
Aici, pe pamantul acesta, sfințit de jertfe mari și de prețioase amintiri, se ridica azi Turnu-Severin, unul din cele mai însemnate porturi ale Romaniei, oraș apusean, cu cladiri frumoase, cu școli marețe, cu uliți largi și drepte — cetate întarita odinioara, aparata de-un șanț adanc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipala Dunarea, puind-o astfel subt o pavaza de apa din toate parțile, strangand-o la san, ca pe-un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor.
Și ca și cum ar fi fost scris, ca orașul acesta, de care se leaga atatea mari întamplari, sa-și mai însemne o data numele în istoria neamului nostru, iata ca tot aici, unde a descalecat acum optsprezece veacuri împaratul Traian, pune întaiul pas pe pamantul țarii romanești tanarul prinț Carol I, chemat sa ia în mana lui agera și norocoasa destinele acestui popor și — redeșteptand în el stramoșeasca vitejie și putere de munca — sa-l pregateasca pentru o noua faza de propașire și de glorie.

CORBUL. HINOVA

Vaporul spinteca netezișul apei, aurit de cele din urma raze ale soarelui. Îndarat, orașul se pleaca, se cufunda-n valuri. Departe, spre miazanoapte și apus, munții, într-un nor de pulbere albastra, își onduleaza coama pe poalele rubinii ale cerului. Malurile ies din apa într-o înclinare dulce, desfașurand lanuri de grau în limpezișul zarilor. Peste toate-o moliciune, o pace dumnezeiasca se lasa de sus.
Un deal din Serbia se culca drept în calea Dunarii. Ea, liniștita, cotește pe la capul dealului, bate-o bucata buna spre rasarit și se-ndoaie-n forma de potcoava în țarmul romanesc. În fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, în care un razboi între ruși și turci, spun localnicii, ar fi lasat corbilor de mancare leșuri pentru trei ani de zile.
*
Un chiot lung sparge tacerea amurgului. Pe malul stang, casuțe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboara la adapat. În fața pichetului Hinova, granicerul nostru, cu arma la umar, pare o statuie de bronz. Livezile satului se oglindesc în valuri. Cumpana unei fantani se pleaca și se înalța ca un cocostarc care bea apa. Orizontul se deschide, se largește din ce în ce. Ochiul strabate adanc în plaiurile țarii, pe langa dunga fumurie trasa de „Valul lui Traian”, care, pornind din coasta Hinovii și taind spre rasarit dealul Starminii și viile Oreviții, se-nfunda, dincolo de Padina, în inima Olteniei. Soarele-a asfințit. Aerul miroase a pamant ars, stropit de-o bura de ploaie. Drumuri albe se pleaca din sat, legand viața de pe pamant cu drumul mișcator al apei. Copacii, casele fug, se șterg ca niște naluci în urma noastra. Farmecul nopții se-ntinde ș-astampara toate zgomotele pamantului. Malurile s-apropie, ca și cum ar vrea sa-și șopteasca ceva. Pe marmura vanat-a apei luna cerne o pulbere de argint. Toate parca se pregatesc sa treaca din lumea realitații în lumea basmelor.

OSTROVUL MARE. RUINI

E noapte, — o noapte calda, adanca, liniștita. Nu se mai aude decat respirarea puternica a mașinei și fașiitul somnoros al apei. Luminile întarziate ale satelor clipesc, ca niște licurici, printre crengile copacilor. Trecem pe langa Ostrovul Mare. În bataia lunei, turla bisericii, satul, viile, padurea, toate au înfațișarea fantastica a lucrurilor vazute-n vis.
Or fi știind oare pacinicii locuitori de pe acest ostrov din ce vremi de vitejie au ramas zidurile naruite, valurile de pamant și cele patru metereze din preajma satului? Or fi banuind ei vrodata ca, de pe monedele pe cari le gasesc, cand își sapa via sau ogorul, îi privește chipul unui împarat roman și ca, sub vechile ruini, pe cari-și întind navoadele la soare, dorm atatea scumpe amintiri din istoria neamului lor?
De la Severin pana dincolo de Galați, mai toate satele și orașele noastre de pe malul Dunarii sunt ridicate pe ruini de acestea sfinte — ziduri surpate și mormane de moloz — ramase de pe urma întinsei și glorioasei împarații, ai carei legionari au vanzolit limanurile marilor ș-ascunzatorile munților, zguduind pamantul sub tropotul cailor lor. Țaranii dunareni -plugari, pescari, împletitori de rogojini — își întaresc temeliile caselor cu caramizi scoase din vechile zidiri romane, admirabila simbolizare a închegarii regatului roman de azi, pe urmele și din vlastarele celei mai frumoase și mai înfloritoare provincii romane, de acum doua mii de ani aproape!

LA CALAFAT

Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lama sclipitoare de oțel se-mplanta-n malul drept. E raul Timocului. Serbia ramane la apus. Dunarea de-aci încolo pune în fața Romaniei o noua vecina — Bulgaria. Pe-o departare de patruzeci de kilometri malurile nisipoase bat spre rasarit, pana la satul Cetatea, pe unde se îndoaie iarași un cot mare în țarmul din stanga, scobit de valuri, pana-n șesul Maglavitului.
E miezul nopții. Slabe, tremuratoare licariri clipesc, ca niște ochi somnoroși, pe amandoua malurile. Un muget lung, rasunator, da ecou dumbravilor de pe ostroave: vaporul se oprește la Calafat. Orașul doarme sub straja lunii. Casele-n șirate pe costișa pravalita spre Dunare își aștern umbrele negre pe ulițile largi, tacute, pustii. Schela de grane în timp de liniște, cetate de aparare-n razboi — Calafatul își are de mult paginile lui de suferinți și de glorie în istoria țarii. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor, — așa raman pe trupul ostașilor batrani semnele razboaielor în careau dat vitejește piept cu moartea. Asupra acestui oraș s-au aruncat cele dintai obuze turcești în primavara anului 1877, cand razboiul nu era înca deschis, cand Romania — liniștita în fața furtunii ce se pregatea — nu facea decat sa-și asigure paza granițelor ei dunarene. Dar la glasul tunurilor din Vidin, ca la un cantec batranesc, deșteptator de amintiri marețe, un dor adanc de lupta și de biruința tresari în inimile ostașilor din tabara Calafatului. În ziua de 15 Mai, pe cand cele doua cetați își încercau puterile, aruncandu-și ghiulele peste valurile nepasatoare ale Dunarii, un obuz cazu și se sparse la cațiva pași înaintea Domnitorului Carol. — „Ura!” striga voios tanarul Voievod, ridicandu-și chipul în vant; un „ura!” puternic, mai rasunator decat bubuitul tunurilor, zbucni din pieptul tuturor oștenilor, și muzicele regimentelor intonara imnul național. — Astfel salutau începutul razboiului acei care, peste opt luni, dupa minuni de vitejie, aveau sa intre biruitori în vechea cetate, care se grabise sa le-arunce cele dintai bombe, și la care, astazi, privește cu fala vulturul de pe monumentul Independenței, întru amintirea acelei zile, în mijlocul orașului Calafat.

DESA

Vaporul luneca-ntre malurile joase, acoperite de salcii. Vapaia lunii se farma de muchile valurilor; ici și colo pe luciul apei tremura stropi de lumina. De la Calafat, Dunarea-și abate cursul spre apus, taind o curba adanca în țarmul Bulgariei pana-n fața satului Desa, de unde iarași se-ndreapta spre rasarit. Gorgane rotunde, departate unele de altele, se înșira ca niște straji în largul zariștei deschise. Noaptea e limpede, luminoasa, ș-atata liniște e-n aer, ca frunzele nemișcate-ale salciilor îți par înmarmurite ca de-o vraja. Aici, pe magurile Desei și-au întins corturile, în vara anului 1877, escadroanele Olteniei, în așteptarea razboiului. Nici nu se putea alege un loc mai nemerit pentru a pregati la fapte vitejești inimile acelora cari, peste doua luni, aveau sa se arunce cu pieptul deschis în foc și-n grindina de gloanțe pentru mantuirea și-nalțarea patriei lor. De jos, din marginea satului, ruinile unei cetați romane le spuneau din ce vița stralucita-și trag neamul; iar în fața lor, peste zavoaiele de plopi și salcii de pe malul Dunarii, se întindea campia pe care, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazu, spargand duiumul oștilor turcești și, ca o vijelie naprasnica, spulberand steagurile verzi de pe pamantul țarii lui, gonea dara de sange și de turbane risipite pana-n vagaunele Balcanilor.

GURA JIULUI. BECHETUL. CELEIUL

Se crapa de ziua. Negurile Dunarii împiedica vederea malurilor. Privirile ostenesc cautand în deșert un punct de sprijin dincolo de zarile apei, — pare c-am pluti în largul marii. Dar iata ca dinspre rasarit un țanc se aprinde, și-n juru-i se desface-un rotocol de lumina alburie. Ceața se rupe-n pale argintii. Încet, de o parte și de alta, se dezvalesc malurile plecate sub paduri de salcii. Stoluri de rațe salbatece își falfaie aripele greoaie pe deasupra apei. Un brau de oțel, sclipitor în bataia soarelui, taie lanurile din stanga. Este Jiul, copilul zburdalnic al munților, care-și gonește undele limpezi peste șesurile Olteniei, se prabușește urland în saritoarea de la Zaval, și de aci, parasindu-și vechea albie potmolita de nisip, își sapa alta noua pana-n fața ostrovului Copanița, unde intra și se mistuie în valurile tulburii ale Dunarii.
Ne-apropiem de Bechet. Casuțele albe, luminoase, ale satului se ivesc una cate una de dupa perdelele de salcii. Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile razboaielor, speriate înca de viforul morții, care de-atatea ori și-a facut pod de gloanțe între cele doua țarmuri. În fața, pe malul drept, e Rahova — port bulgaresc — odineoara cetate turceasca, pe zidurile careia de doua ori au falfait biruitoare steagurile luptatorilor romani sub Mihai Viteazul la 1595, și sub Domnitorul Carol la 1877.
Razele soarelui bat pieziș, împraștiind solzi de aur pe-ncrețiturile apei. Vaporul lasa-n urma o carare de spuma verzuie. Malul stang se culca, deschizand ochiului priveliști adanci în șesurile Romanaților. Iata întinsa și stralucitoarea balt-a Potelului, vestita pentru mulțimea și varietatea peștilor ei. Iata Celeiul — vechea Malva, capitala Daciei Malvenze. Aici sunt ruinile celui mai mare și mai însemnat oraș din perioada tracica; sub zidurile acestea zac scuticile poporului roman de azi. Vase, statui și monede romane, dezgropate de sub paraginile Malvei, dand la o parte negurile timpului, vin și urzesc, cu marturiile lor prețioase, începutul istoriei neamului nostru. Aici, la Celei, se vad urmele podului pe care l-a durat Constantin cel Mare peste Dunare, pentru a pune în legatura Dacia cu Moesia. De-aici, din valea Malvei, purcede „drumul lui Traian”, drum larg de piatra, care trece prin Romula și se-nfunda-n munți. Pe calea asta veche, povestesc țaranii din Celei, se purta Craiul de roua noaptea, pe luna, între Dunare și munte; ș-odata, pe cand se-ntorcea devale, apucandu-l ziua pe la locul unde-i acum satul Potopinu, cic-a întins soarele, care de mult îl cauta, numai o raz-asupra lui și l-a baut dintr-o sorbitura. Ș-atunci „Uriașii”, cari haladuiau în Malva, au pornit, ca stolurile de cocori, și s-au dus pe alte taramuri, și-n urma lor s-au naruit, de la sine, zidurile cetații, și toate s-au irosit, ca și cand n-ar fi mai fost…
Cine știe daca, în aceasta închipuire a poporului, nu e rasunetul departat al pustiitoarelor invazii, în fața carora împaratul Aurelian, gingașul „Crai de roua”, a gasit ca-i mai înțelept sa-și retraga legiunile din Dacia!

SILIȘTIOARA

Zavoaie de salcii prind iarași sa îmbrace malurile, pan-aci dezvalite. În stanga, pe-o terasa verde, se vad liniile drumului-de-fier. Mai departe, o biserica își ridica peste copaci turlele-i nalte și stralucitoare. Iata-ne-n dreptul orașelului Corabia, sentinela dunareana așezata-ntre maguri, port însemnat, legat de inima țarii printr-o linie ferata. Ceva mai la vale e satul Siliștioara, în fața caruia s-a așternut peste Dunare podul de vase pe care-a trecut armata romana în campiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. Mare, de-a pururea vrednic de aducere-aminte va ramanea momentul acela în viața neamului nostru. Solemne și pline de barbateasca hotarare erau chipurile parlite de soare ale ostașilor înșirați drept, umar la umar, pe șesul Siliștioarei. Ei simțeau ca asupra lor, în clipa aceea, stau ațintite privirile duioase și încrezatoare ale unui popor. Ei știau ca în cutele drapelului lor duc mandria, și grijile, și speranțele unei țari. Norod mult din toate parțile, și preoți de prin sate, și fruntași din București venisera sa-i vada și sa-i binecuvanteze. Domnitorul Carol, calare strabatand randurile, îmbrațișeaza cu privirile-i de vultur iubita lui oștire:
„Începem astazi luptele glorioase ale strabunilor, graiește armatei Domnul și Capitanul ei, ridicand spre rasarit spada vechilor și legendarilor Voievozi.
Faceți dar sa falfaie din nou cu glorie drapelul romanesc pe campul de bataie, unde stramoșii voștri au fost secoli întregi aparatorii legii și ai libertații. Înainte dar, ostași romani, înainte cu barbație, și în curand va veți întoarce în familiile voastre, în țara voastra, libera prin voi înșiva, acoperiți de aplauzele întregii națiuni”.
Un „ura” puternic, clocotitor, zbucnește din mii de guri. Și podul se întuneca de șirurile voioșilor ostași, care — cu Domnul lor în frunte — cantand se duc în campiile morții, se duc s-arate înca o data lumii nepieritoare virtuți ale Romaniei și sfintele ei drepturi la viața și la neatarnare.
De mult Dunarea nu mai vazuse fluturand peste valurile ei steagurile acestei țari. Ea tresare la cantecele soldaților ca o mama duioasa la glasul celui mai ales și mai iubit copil al ei. Mulțimea se uita cu drag pe urma lor, pana cand nu se mai vede decat un nor de praf — simbol al neliniștii care-n clipele acelea învaluia destinele țarii.

ISLAZUL

Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru stralucitor. Ostroavele — gradini plutitoare — își rasfrang în valuri rachitele argintii. Din lunci rasuna talangi, fluiere s-aud doinind. În aerul caldicel e un miros dulce de faneața și de sulcina. Pe dealuri, departe, tarlalele-nguste par niște velinți întinse la soare. De-a lungul țarmului stang se-nșira satele în lanț; case mici, tupilate, bordeie acoperite cu șovar, și-n toate — un aer de umilința, de frica, parca stau gata s-o rupa de fuga. Nimic din mareția uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. Pe-acolo veacuri de liniște și de siguranța au îngaduit omului sa-și lege temeinic viața lui ș-a urmașilor lui de aceeași vatra, de-același colț de pamant. Aici, pe valea Dunarii, mereu au bantuit razboaiele și navalirile de barbari. Sute de ani au batut în parțile acestea vijeliile noroadelor flamande și pustiitoare, în urma carora doar gramezile de cenușa mai aratau pe unde au stat gospodarii și sate. Cine sa cugete la cladiri nepieritoare pe-un pamant așa de nesigur! Abia acum începe sa s-așeze o viața mai statornica de-a lungul acestui țarm al Dunarii, atat de des încercat cand de foc, cand de apa, cand de înecul talazurilor de nisip purtate de vanturi.
Trecem prin fața Islazului, sat mare, frumos, aproape un orașel, așezat la varsarea Oltului în Dunare. Aici s-au sfințit steagurile revoluției de la 1848. Aici s-au strans întai ș-au cuvantat în fața poporului conducatorii mișcarii: Eliade, Magheru, Tel, Goleștii. Afara, în Campia lui Traian, numita de atunci „Campia Regenerarii”, pe pristolul încunjurat de faclii aprinse, straluceau crucea și evanghelia — simbol de jertfa și de mantuire. Norodul îngenuncheat, cantecele preoților îmbracați în odajdii, lumina tremuratoare a facliilor în razele soarelui, zornaitul cadelnițelor, fumul de tamaie ce se ridica în aer, toate dadeau clipelor acelora o mareție deosebit de sfanta și de mișcatoare. Inimile bateau mai tare. Un sentiment nou, înalțator, de evlavie, de încredere, strabatea mulțimea. Se simțeau toți mai buni, mai tari, gata de orice jertfa, înfrațiți întru același cuget. Un alt soare rasarise pe cer în ziua aceea de 9 iuniu. Frumoase și de neuitat sunt cuvintele inspirate pe care le-a rostit atunci, în ascultarea cuvioasa a norodului, preotul Șapca din Celei:
„Dumnezeule al puterei și al dreptații, privește pe poporul tau îngenuncheat înaintea evangheliei și crucii tale. El nu vrea alta decat dreptatea ta; asculta și binecuvanteaza rugaciunea sa. Da putere brațului sau, și dușmanii tai vor pieri. Varsa în sanul lui curajul, în inima sa încrederea, și oranduiala în spiritul sau. Dumnezeule al lumilor, tu, ce ai pus odinioara stalpul de foc povațuitor lui Moise în pustiu, poruncește și acum îngerului tau sa se coboare în mijlocul nostru și sa ne povațuiasca întru caile tale. Binecuvanteaza din înaltul cerurilor stindardele noastre, încoronate de crucea mult iubitului tau fiu, fa-le a se desfașura pe drumul bunei oranduieli și al adevaratei glorii”…
Numele acestui preot mare la suflet și iubitor de neam a ramas legat de reînvietoarea mișcare de la -48, și țaranii din Islaz îl pomenesc cu drag în cantecele lor:
“Sa traiasca popa Șapca,
C-a scapat țara de claca,
Și Goleștii cate trei,
Ca ne-au dat cate-un bordei.”
Tot așa a ramas de-a pururea legat de biruințile lui Mihai Viteazu numele unui alt preot oltean, popa Stoica din Farcaș, pe care iarași îl canta poporul:
“Canta ciocarlia-n vie,
Eu credeam ca-mi canta mie.
Canta lui popa Farcaș,
Care sare șapte pași,
Ce iese din leturghie,
Taie la turci cate-o mie.”
Și la toate cumpenele, în toate întamplarile mari, gasim statornic în istoria poporului nostru amestecul acesta al celor sfinte cu cele lumești — adanca, nestramutata legatura dintre cruce și spada.

TURNU-MĂGURELE

Încep sa se desfașure bogatele holde, nesfarșitele lanuri din Teleorman, unul din cele mai manoase ținuturi ale țarii. O lina suflare de vant adie peste granele coapte. Întinsa padure de spice se-ndoaie în valuri sclipitoare. Dinspre miazanoapte, de subt un desiș de salcii, apare Oltul. El vine-ncet, greoi, tacut. În fața Dunarii se desface-n doua brațe, ca și cum ar vrea sa se mai razime-o clipa pe pieptul celui din urma ostrov înainte de a intra în marele fluviu. De partea ceealalta, din codrii Balcanilor, vine Osma. În raspantia asta de ape, ți se pare ca Oltul, despicand voinicește torentele Dunarii, a strabatut dincolo, pe țarmul pietros al Bulgariei, și trece-nainte pe sub zidurile Nicopolii.
Suntem în fața portului Turnu-Magurele. Orașul e retras mai deoparte, pe podișul luncii deschise între Dunare și Olt. În lunca aceasta a fost vechiul oraș Turris, de unde se carau în sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o împanzise dincolo de meterezile Carpaților. Din „Turnul lui Traian” nu se mai vede azi decat o movila de pamant. Pe-aici și-au facut vad oștile turcești, al caror șuvoi cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oțelite ale romanilor. Locurile acestea au vazut la lupta pe cei mai mari și mai slaviți voievozi ai noștri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Țepeș, pe Radu de la Afumați și pe Mihai Viteazu, care-aștepta pana ce iarna-i așternea pod de gheața peste Dunare ca sa se rapada ca o vijelie în oștile turcești și, învalmașindu-le mai mult cu iuțeala decat cu puterea, sa bata și sa supuie toate cetațile lor din smarcurile Osmii pana în talazurile marii. Ș-acum douazeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de-atatea ori stropite cu sange, s-au întors ostașii noștri biruitori din campiile Bulgariei. Rarite erau randurile, și steagurile zdrențuite de gloanțe, dar pe chipurile uscate și pline de praf ale acelor viteji cari vazusera moartea așa de-aproape stralucea ca o lumina dumnezeiasca; toata lumea se descoperea cu respect înaintea lor — pe strazile orașului flori li s-aruncau din balcoane, și ochii se umezeau de lacrimi privindu-i, lacrimi de iubire, de recunoștința, de admirație. Ei aduceau cu danșii, din sabiile Griviții și ale Plevnei, cele mai mari și mai scumpe trofee cu cari s-a putut vrodata mandri o armata victorioasa — slava și neatarnarea patriei lor.

ZIMNICEA

E cald — aerul fierbe de zapușala. Roata vaporului vantura pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndarat malurile verzi; ostroavele parca se învartesc în loc. În dreptul insulei Barzina se-ntinde pe țarmul stang marele iezer Suhaia, care pornește din stuharișul satului Vanatorii și ține mai bine de o poșta, pana în platoul pe care-i așezat orașelul Zimnicea -veche și bogata schela de grane — capitala ținutului Teleorman acum șaizeci de ani, cand, pentru paza și carantinele țarii, se oranduise ca orașele de pe marginea Dunarii sa fie reședinți de județe. Pe șesul ce se așterne înspre apus, pana în Rusca Lunga, a fost vechea cetate-a Zimnicii, din care nu se mai vad azi decat șanțurile de aparare. Aici se gasesc în pamant urne de lut pline cu cenușa și sfaramaturi de oase, scule și ramașiți de podoabe femeiești de pe vremea dacilor. Locul acesta — cel mai însemnat cimitir antic din cate s-au descoperit la noi — se numește și azi de țarani: „Campul morților”. Mai departe, pe maguri ușor înclinate, de-a lungul malului se desfașura în soare galbene lanuri de grau și iniști albastre. Pe țarmul din dreapta, înalt, rapos și uscat, e șiștovul, orașel și port bulgaresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povarnite sub coperișuri de olane, au aerul unor moșnegi ce povestesc întamplari pline de groaza și de jale. Dunarea se largește. În stanga țarmul se lasa, deschizand priveliști nemarginite peste ogoarele și suhaturile ținutului Vlașca. Satele fug din calea revarsarilor și s-așaza pe dealurile departate. Apele aburesc de caldura. Din desișuri întunecoase de salcii ies lișiți și gaște salbatice, momite de soare. Sitarii vineți și becațele cu cioc alb și subțire se primbla fara frica pe langa vapor. Încet vaslesc din aripi pe deasupra noastra gușații pelicani. Departe-nainte se vad, între cer și apa, minaretele din Rusciuc — mai demult cetate turceasca, azi oraș însemnat al Bulgariei — împins în Dunare pe-o limba de mal.

GIURGIU. CĂLUGĂRENII

Sosim în fața orașului Giurgiu. Țarmurile se departeaza. Din coșurile înalte ale fabricilor galgaie rotocoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfarșita. Dunarea liniștita, larga are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un șes neted, verde, rasare în mijlocul apei. E ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioara un falnic castel, zidit de genovezi — stapanitorii marilor de-acum o mie de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe campia din stanga, Giurgiul — sentinela capitalei la Dunare — vechea și zbuciumata cetate, stapanita cand de romani, cand de turci, batuta și pusa-n flacari cand de unii, cand de alții, neștiind pana pe la începutul acestui veac carui dumnezeu sa se închine, și cui, și-n ce limba sa-și spuie durerile. În cinci sute de ani șia vazut de paisprezece ori bisericile prefacute în geamii:creștinii trebuiau sa s-ascunda prin beciuri ca sa se poata închina în legea lor.
Pe aici și-a întins pod peste Dunare acum trei sute de ani batranul și nebiruitul Sinan-pașa — spaima creștinatații. El venea cu oaste multa și cu valva mare, hotarat sa sfarme -o data pentru totdeauna — stavilarele romane din poalele Carpaților, cuibul acesta de viteji, cari de-atata timp stateau straji neadormite la porțile Europei apusene și nu lasau puterea Semilunii sa-și întinda mai departe valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea domn în Țara Romaneasca era Mihai Viteazu, una din cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Vazand el ce potop de oaste vine asupra-i și cugetand ca o lupta în camp deschis nu e cu putința, se retrase la cateva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Calugarenilor. Aici, drumul spre București trecea printre doua dealuri acoperite de paduri. Valea era îngusta și mlaștinoasa. La intrare era un pod lung de lemn peste baltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul și se așeza în stramtoarea aceasta ca-ntr-o cetate. Puțini erau la numar ostașii lui, dar inimoși, încercați în lupte, cu multa iubire de țara, și hotarați cu toții a-și da scump viața. Împarțiți în cete, așteptau pe vrajmaș și-și planuiau lovirile. A patra zi, pe la namiezi, pandarii de pe maguri zarira dinspre Giurgiu un nor mare de praf întunecand vazduhul. Pe la toaca, oastea marelui vizir, de zece ori mai numeroasa decat a lui Mihai, era împanzita la gura vadului, dincolo de pod. Din înfundaturile codrului, romanii își masurau vrajmașul cu care-aveau sa dea piept a doua zi. Noaptea și-o petrecura sfatuind împrejurul focurilor. Cand se lumina de ziua, toți erau în picioare, nerabdatori, gata de lupta.
Marimea primejdiei îi înfierbanta. Mihai se primbla printre ei. Privirea și vorba lui dau sufletelor încredere și brațelor tarie. „Cu inima, copii, și nu pierdeți nici o mișcare. Gandiți-va ca în cumpana barbației voastre atarna azi destinele țarii, mandria și viitorul neamului nostru!…”
*
Cumplita a fost lupta, și mult sange s-a mai varsat pana sa se hotarasca biruința acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndarjite și mai furioase, cele doua armate. De trei ori nenfricoșatele șiruri ale lui Mihai se rapad dincolo de pod și-și despica drum cu paloșele-n gloatele adanci și dese ale lui Sinan. Înabușiți însa de covarșitoarea mulțime a dușmanului, care parea ca de ce-o tai, de ce sporește, romanii se retrag, încet și cu randuiala, în stramtoarea în care turcii nu-ndraznesc înca sa se adanceasca. Se lasa soarele spre asfințit. Printre copaci se vad ostași legandu-și ranile-n pripa, nerabdatori de a-și jertfi patriei cea din urma picatura de sange. În vale viermuiesc turbanele. Sinan-pașa se pregatește sa treaca podul și sa înainteze cu toata armata. Încep clipele marilor griji. În vremea asta, iata ca sosește în tabara romanilor o ceata de trei sute de pușcași ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un moment de pierdut. Mihai își întocmește iute randurile, s-așaza-n fruntea calareților și, smulgand o secure din mana unui soldat, își face cruce și da pinteni calului. Un freamat lung, ca de starnirea unui vant, cutremura padurea. Turcii apucasera a-și trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se repede voinicește-n ea și-nvartejindu-se își face loc cu calul și cu brațul în mulțimeanspaimantata, rateaza dintr-o lovitura de stangaci capul lui Caraiman-pașa și-nvalmașește cu ai sai șirurile rupte și zapacite de iuțeala izbirii. Sinan, fierband de manie, își ridica grosul armatei și trece podul. Mihai se face ca se retrage și-l lasa sanainteze puțin în stramtoare, unde mulțimea, neputandu-și desfașura randurile, nu mai era așa de primejdioasa. Turcii încep sa se creada biruitori, cand deodata se trezesc izbiți în fața de oastea învapaiata a lui Mihai. Puterea, și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește-n loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia vazul. Țipetele celor dinainte arunca groaza-n sufletele celor din urma. Macelul se-nfierbanta. Luptatorii sunt piept la piept. Ochii scapara, și inimile se-ndarjesc de-o parte și de alta. Adanc strabate în gloata fulgeratorul voievod, lasand dara de morți pe unde trece; ostașii lui ucid cu manerul cand li se rupe spada. Ei înainteaza mereu, spargand șir dupa șir, împraștiind spaima și neoranduiala în oastea pagana, carencepe sa dea-ndarat și sa se-nvalmașasca. Cei din urma, vazandu-se-mpinși spre pod, o iau la fuga. Sinan se rapede sa-i întoarca. El racnește, blestema și bate-n mișei cu ghioaga-i de fier. Dar strigatul morții rasuna mai tare. Oastea vizirului se tulbura toata, napadita ca de-o furtuna. Romanii lovesc orbește. Piepturi și capete trosnesc sfaramate sub copitele cailor. Mulțimea, nebuna de groaza, își cauta scaparea-n fuga. Fricoșii tarasc pe eroi. La pod se înghesuiesc sa treaca deodata cai, oameni și tunuri. Se face-o larma ș-un învalmașag de nu mai știu încotro sa se miște. Toți poruncesc, și nimeni n-asculta. Unii mor striviți de-mbulzeala, alții s-azvarl în mocirla. Sinan, îmbrancit, cade de pe pod și-și rupe dinții, — un supus îl ia-n spate și-l scapa. Soldați și pași fug laolalta, lasand și arme și steaguri în mainile romanilor, cari-i gonesc, lovindu-i de zor, pana cand noaptea ia subt ocrotirea întunericului ei sfarmaturile ce mai ramasesera din marea oaste-a lui Sinan.
Mihai se-ntoarce-ncarcat de trofee. Stelele clipesc peste balțile de sange. Batranul, cruntul vizir, bocește-n cortu-i, rupandu-și hainele de pe el. Nauc, nepricepand ce-i asta, aiurit de durere, geme clatinand din cap: „Alah, Alah!…” și pe cand spahiii lui tremura tupilați prin balarii, din tabara romanilor se-nalța-n liniștea nopții cantece de biruința.
ÎNTRE ȚĂRMURILE NOASTRE
De la Giurgiu în jos trecem printr-o larga alee de rachiți. Dunarea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizata. Pe langa mal se mișca-ncet șlepuri mari încarcate cu lemne. Nori albi, scamoși, plutesc în albastrul cerului. Amurgește. Din stanga, în zidul de salcii, se deschide-o poarta prin care intra, liniștit, Argeșul. Aici, în unghiul acesta de ape, pe ruinile Constanțiolei, veche cetate zidita de Constantin cel Mare, e targușorul Oltenița — schela de grane a județului Ilfov. Malurile se teșesc. De-o parte și de alta pamantul se așterne pustiu și neted ca o apa. În departare, spre miazazi, se pierd într-o lumina roșietica înalțimile Balcanilor. Ne oprim cateva minute la Silistra, port bulgaresc. De-aici, din fața vechiului fort Arab-Tabia, amandoua țarmurile ni-s deopotriva de scumpe. În dreapta încep sa se desfașure șesurile ondulate ale Dobrogei, — în stanga, nesfarșitul camp al Baraganului, care-a vazut pe Alexandru Machedon, gonindu-și falangele pe urmele geților înspaimantați, și pe Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine, alungand de pe hotarele Romaniei oastea sfaramata a trufașului sultan Baiazid-Fulgerul. Deaici pornește marele braț al Dunarii — canalul Borcea — care trece prin fața orașului Calarași și, batand spre miazanoapte, curge cale de cinci poște între deșertul pururea-nsetat al Baraganului și suhaturile mlaștinoase ale ostrovului Balta.
Noaptea se lasa tacuta, vasta, solemna. Luceferi mulți rasar din fundul apei și tremura pe valuri. Sub tainica mangaiere a lunei, Dunarea, culcata-ntre paduri, cari-i aduc aminte de izvoarele-i departate, pare ca viseaza.
Cate-a mai vazut, Doamne, și cate mai știe Dunarea asta a noastra, — cand ar sta ea sa le povesteasca pe toate!… Înca din vremurile tulburi, de pe cand pamantul nu-și așezase înca neamurile-n graniți hotarate, roiau popoarele pe malurile ei atragatoare. Și n-a fost împarat mare sa nu-și poarte peaici doru-i de cucerire. N-a fost colț de lume în care sa nu fi strabatut faima „Frumosului Istros”, fermecatoarele legende ale acestui minunat fluviu, la care se-nchinau atatea noroade ș-a carui apa — scrie Sofocle — avea, în credințile celor vechi, darul de a spala de pacate. De-a lungul acestui torent, care spinteca Europa în doua, au curs puhoaiele de barbari, oardele salbatice ale pustietaților de la miazanoapte și de la rasarit — popoare vechi s-au risipit, iar altele au odraslit și s-au ridicat pe sfarmaturile lor, și crai din toate parțile lumii și-au napustit pe-aici oștile în razboaie, din strașnicia carora s-au dezlegat și lamurit cele mai mari evenimente în istoria omenirei. Ramai uimit cand stai sa cugeți ce de noroade s-au vanturat pe malurile Dunarii, și cate frunți încoronate s-au oglindit în undele ei, de la Dariu pana la domnitorul Carol.
Pe drumu-i lung, de trei mii de kilometri, Dunarea spala trei împarații, șase regate și doua principate, da viața la 30 de orașe, din cari trei sunt capitale, soarbe 120 de rauri, sparge doua șiruri de munți, și în falnicu-i mers spre mare își asculta gloria cantata-n șase limbi; dar doina, adanc mișcatoarea doin-a Romaniei, o farmeca într-atata, ca-și da acestei țari cea mai frumoasa și mai bogata jumatate din stapanirea valurilor ei. Nici nu se putea visa un dar mai prețios și mai binefacator pentru patria noastra, pururea ravnita de atația megieși puternici, ținta atator vise lacome, Ileana Cosanzeana pusa de soarta în calea zmeilor înviforați, rapiți de frumusețea ei! Dunarea e braul vrajit din basme, care-ncingand trupul mandru al acestei fecioare încremenește pe loc brațele vrajmașe întinse asupra ei.

PODUL DE PESTE DUNĂRE

Ne apropiem de Cernavoda. Înaintea noastra se-nalța, alb, stralucitor în bataia lunei, podul „Carol I”. În liniștea nopții, sub cerul limpede și înstelat, frumusețea și mareția acestei puternice întrupari a geniului romanesc ne dau impresia ca suntem într-o lume de vraji, în fața unuia din acele minunate poduri de argint de cari ne vorbeau poveștile-n copilarie. Picioarele de sprijin, zidite-n piatra, sunt așa de departe unele de altele ș-atat de înalte, încat toata uriașa împletitura de fier, pe care alearga zguduitoarele trenuri, pare ca plutește în aer, ușoara ca o dantela. Acum cele doua maluri se împreuna pentru totdeauna sub maiestria acestui nepieritor arc de triumf, închinat batranului Danubiu de poporul care-atatea veacuri a luptat alaturea cu el și de-atatea ori și-a amestecat sangele-n undele lui pentru ocrotirea civilizației apusene. Dobrogia, vechea noastra Dobrogie, al carei pamant e o comoara nesecata de amintiri istorice, dupa un somn de cinci sute de ani sub jugul strain, se deșteapta la o noua viața. Un domn tot așa de viteaz ca și Mircea, cuceritorul ei de odinioara, a venit și i-a sfaramat cu spada lanțul de robie. Acum Romania întinde asupra ei puternice brațe de fier peste valurile Dunarii, și cu drag strangand-o la sanu-i, mandra, încrezatoare, privește înainte-i deschise largi porțile rasaritului și calea nesfarșita a marilor.
Ne oprim cateva minute la Cernavoda, port așezat în scobitura malului drept, pe marginea vechii albii, prin care, cu mii de ani în urma, își taia Dunarea un drum mai scurt la mare. Noaptea-i așa de luminoasa, parca-i ziua. Sclipitoare, tacute, valurile se împing încet unele pe altele. Deasupra, Calea lactee, Calea lui Traian, cum îi zice poporul, alba, stropita de stele, pare-o rasfrangere a Dunarii pe cer. De pe puntea vasului privesc visator în urma spre dorobanțul de bronz, pazitor etern la capataiul podului dinspre mare. Între cele doua maluri, peste batranul fluviu, îndraznețele arcuri de fier se-nalța ca niște aripi gigantice într-o falnica pregatire de zbor, ce pare a înfațoșa închipuirii avantul și speranțele țarii noastre.

BRĂILA

Se lumineaza de ziua. Copacii sparg perdelele de ceața. Pamantul se desface ca din scutice și-și dișterne priveliștile din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În fața portului Harșova, așezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreuna cele doua brațe ale Dunarii. Puțin mai înainte, din vale de ostrovul Gasca Mare, despicand ogoarele, își aduce Ialomița dinspre apus undele-i galbene și liniștite, — a patra solie din împarația Carpaților noștri. La sosirea ei, Dunarea se tulbura, ajunsa ca de-un dor adanc… Ce tanara și falnica era cand se batea cu stancile ca sa-și faca loc în lume! Ce dulce-i canta freamatul codrilor întunecați! Un popor de amintiri o striga din urma. Apele ei se razlețesc și se-mpraștie ca vițele unei funii despletite: unele apuca înspre rasarit, spre magurile Dobrogiei îmbrobodite-n negura, altele se-ndoaie spre apus, spre strașina Carpaților, ca și cum, dornice de înalțimi, ar cata sa mai întalneasca-n cale munții aceia frumoși, cu cari s-au luptat odinioara și pe cari i-au lasat învinși.
O lunca mare, scrijalata de privaluri și sparta de balți, s-așterne-ntre aceste brațe, cari strabat astfel rașchirate o departare de trei poște. Stufișuri de papura-nalta, deasa ca peria, astupa viroagele. Soarele rasare-ncet de dupa dealurile Macinului. Vaile fumega în departare. În urma noastra, pe luciul apei, tremura vine albastre și roșii. Paduri seculare de salcii întuneca malurile. Intram într-un canal drept. De-o parte și de alta, copacii, înșirați ca pe-o alee, se vad rasturnați în apa. Stoluri de grauri se vantura-n aer ca o pulbere vanata. Încet, perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizand ochilor una din cele mai încantatoare priveliști. În fund, pe-o colina ridicata în fața înalțimilor fumurii ale Dobrogiei, se desfașura, în toata mareția ei, Braila, vechea Proilava, unul din cele mai frumoase orașe ale țarii noastre. Turlele bisericilor stralucesc în razele dimineții ca niște globuri de cristal. Aici orizontul se largește, se lumineaza din toate parțile. Avem impresia ca suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantinopoli. Dunarea-și împreuna brațele cu zgomot. Valurile, starnite de roata vaporului, fug speriate în urma noastra și se izbesc de maluri. De pretutindeni s-aud fluiere, sute de steaguri falfaie-n aer, în fața portului se-nalța o adevarata padure de catarguri. De-a lungul cheiului, șlepuri înșirate încarca și descarca. Mii de brațe se mișca în zorul de munca al dimineții. Movili de porumb se dau la lopata. Carbuni, piatra, baloturi grele de marfuri s-azvarl huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-a lungul Dunarii, se ridica orașul cu strazile lui largi și drepte, cu gradini frumoase și cladiri marețe, cari-i dau înfațișarea unei capitale apusene. Ca la o bataie de pușca, cum ieși pe bariera dinspre miazazi, dai de parcul „Monumentului”, o adevarata padure, în mijlocul careia se înalța pe o movila, între patru tunuri, o piramida de piatra, ale carei inscripții amintesc ca la 1828 fortareața Braila a fost luata de sub stapanirea turcilor și redata pentru totdeauna Romaniei. Puțin mai înainte sunt vestitele bai de la Lacul-Sarat. Cu treizeci de ani în urma era camp pustiu pe aici, doar bivolii se racoreau pe arșița în mlaștinile sarate ale acestor balți. Acum s-a ridicat un orașel, cu gradini, oteluri și bai, în mijlocul acestei campii nisipoase, langa lacul al carui namol negru — un adevarat izvor de tamaduire — atrage vara mii de bolnavi din toate unghiurile țarii.
Prin multe focuri și prin mari greutați a trecut și Braila pe vremuri. Pusa aici, în pragul cel mai bantuit de primejdii și mai greu de aparat al țarii, a trebuit și ea, ca mai toate orașele noastre dunarene, sa-și vada adesea porțile sparte de ghiulele turcești, bisericile-n flacari, și steagurile verzi ale Semilunii falfaind pe zidurile stropite de sangele vitejilor ei fii. Azi, dupa lupte și suferinți de veacuri, o alta Braila, libera, mandra și stralucitoare, se ridica pe vechile-i ruini, — un oraș nou, însuflețit de o noua putere de viața, își înalța-n cer uriașele-i coșuri de fabrici — stindarde de pace, de munca și de propașire.

GALAȚII

Pornim. Malurile drepte și uscate fug îndarat. O pulbere marunta de aur plutește sub cerul albastru în zariștea-necata de soare. Departe, la rasarit, dealurile goale, rumene ale Macinului par aprinse. Un val de pamant, așternut de-a curmezișul înaintea noastra, ascunde vederea Galaților. Din stanga, despicand malul plecat și gol, intra liniștit bogatul Siret, manunchiul puternic în care se împreuna toate apele curgatoare ale Moldovii. Nici unul din raurile cari strabat țara noastra nu soarbe atația afluenți în undele lui. Privit pe harta, Siretul pare-un copac uriaș, culcat de-a lungul Moldovii, cu radacina-n Dunare și cu crengile rașchirate, înfipte prin crapaturile munților. Carauș neobosit, el aduce corabiilor catarguri și umple schelele Dunarii de avuțiile codrilor departați. Zi și noapte rasuna vara frumoasele-i vai de doinele plutașilor.
Acum ni s-a deschis întreaga stralucitoarea priveliște a Galaților. Lunecam încet pe dinaintea cazarmilor. În port stau sute de vase. Ne credem într-un oraș pe apa.
Pe tot braul cheiului e îmbulzeala, fierbere, amestec de limbi.
Ciudata impresie îmi dau primii pași pe uscat dupa atata plutire. Mi se pare ca pamantul se mișca, se leagana cu mine.
Aici, în partea aceasta de jos a orașului, se vantura bogațiile și marele negoț al portului. Aici sunt fabricile, garile, pescariile și docurile, cu largul lor bazin încunjurat de magazii de grane și de marfuri, la ușa carora trag corabiile din Dunare, ca o trasura la scara. Aceasta-i vatra Galaților vechi, vestita schela a Moldovii, „Veneția Marii Negre”, cum îi ziceau odinioara scriitorii straini. Pe-aici se întorceau domnii noștri cu pitacul împaratesc de la Țarigrad. De aici și din limanul Brailii, porneau în Rasarit corabiile turcilor, încarcate cu zaherele stranse cu hapca de pe manoasele noastre ținuturi, pe vremea cand firmanele lor numeau Moldova și Valahia „hambarele sultanului”.
Fruntea orașului, partea liniștita, curata și luminoasa a Galaților, se desfașura-n sus, pe podișul ridicat între Siret și Prut. Nimic nu-ți mai amintește timpurile de groaza și de jaf prin cari-a trecut orașul acesta mare și plin de viața. În centru se gramadesc cladiri înalte, razatoare, oteluri, pravalii bogate, cari te cheama de pe drum. Mai pe de margini, în curți largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase și drepte, varuite pe dinafara, cu obloane la ferestre și cu balcoane ruginite de cari atarna vrejuri uscate de iedera, au aerul unor batrani gospodari cari-și pastreaza portul, firea și datinile stramoșești neatinse de prefacerile vremii. Ratacesc singur prin strazile largi, tacute și pline de soare ale orașului, pe cand gandurile mele ma poarta cu veacuri în urma. Vad republica înfloritoare a Galaților, înainte de Dragoș-Voda, descarcand pe piețele ei bogațiile Rasaritului și ale Apusului, în zarva negustorilor adunați din toate politiile lumii. Vad pe Alexandru cel Bun petrecand pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împaratul Bizanțului; alai mare, și muzici, și calareți însoțesc pana la corabie pe tanarul mosafir, care, mai tarziu, ajungand împarat, își aduce aminte de frumoasa ospitalitate a țarii noastre și trimete voievodului Moldovii titlul de rege și coroana imperiala, iar mitropolitului, mitra de patriarh. Vad pe Petru Rareș, cu pletele pe umeri, cu camașa desfacuta la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului șincordan-du-și brațele vanjoase pe majile -ncarcate cu pește: de unde sa-i treaca prin cuget ca, pe cand el asuda tragand la navod, crainici trimeși prin țara îl cauta de zor sa-i spuie ca sfetnicii Moldovii s-au strans la Iași și l-au ales domn!… Vad apoi tatari și turci gonind pe uliți mulțimea orbita de spaima, calcand femei, copii și batrani în copitele cailor, dand foc caselor parasite, prefacand bisericile-n grajduri și înfiganduși sulițele ude de sange în ochii sfinților de pe icoane. De sub nori groși de fum zbucnesc lungi, sfașietoare țipete de groaza și de jale. Și iarași zarea se limpezește. S-așaza zile de pace și de munca. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Orașul prinde a se înfiripa. O noua viața se urzește sub carmuirea parcalabilor înțelepți și harnici. Și cand, de pe cele doua maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de frați sa cante:
„Hai sa dam mana cu mana
Cei cu inima romana”,
Galații ne dau pe Costachi Negri, unul din cei mai învapaiați apostoli ai Unirii; iar cand cele doua principate ridica-n mainile lor o singura coroana și cer un domn pamantean, Galații le dau pe Alexandru Ioan Cuza.

TULCEA

„Varda!” Maja — aici: plasa (prin apropiere de mreaja). — și punțile se trag cu zgomot. Roata izbește puternic în valuri, începe malul sa fuga dinaintea noastra — casele parca se-nvartesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se vad pe cheiul plin de lume fluturand batistele, ca niște aripi de porumbei. În stanga ne desparte de nemarginita oglinda a lacului Brateș un val de pamant clisos și fara vegetație, de-a lungul caruia se așterne alba vechea șosea a Prutului spre Reni. În dreapta învalesc malul desișuri de lozii și de trestie. De dupa munții Dobrogiei soarele s-arata, în ceața dimineții, ca o ghiulea de foc. Dunarea s-abate din drum, ca și cum ar vrea sa mai arunce-o privire — cea din urma — înspre campiile Moldovii, și-n larga îndoitura pe care-o face-n țarmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecand prin fața Galaților. De asta data vedem pe deal tot orașul ca într-o panorama. Un vant rece sufla dinspre miazanoapte — e crivațul Rusiei. Dintre maluri umbrite de salcii iese Prutul, tulbure și malos, cea din urma solie pe care-o mai primește Dunarea de la Carpați. De-aici pana în furca Ciatalului țarmul stang nu mai e al nostru. Neapropiem de munții Isaccei. Varfurile lor vinete, pleșuve trag linii colțuroase pe albastrul cerului, braiele sunt îmbracate-n codru, iar jos, pe poale, se-ntind semanaturi, imașuri și livezi. Un braț mic se rupe din Dunare. Pe malu-i traganat se vede orașelul Isaccea, vechiul Noviodunum, încunjurat de lanuri de grau, și mai în jos, fortareața Eschi-cale, în preajma careia au avut turcii, pe vremuri, multe razboaie cu rușii, care navaleau aici ușor prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit și Dariu împotriva sciților, cu cinci sute de ani înainte de Cristos; dar cum a venit, așa s-a întors, caci sciții s-au retras departe spre munți, și Dariu și-a ostenit oastea zadarnic cautandu-i.
Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunarea se desface-n doua mari brațe, cari, încovoindu-se pe dupa o rariște de salcii, se departeaza, pentru a nu se mai întalni niciodata. Brațul Chilia, rapos și salbatec, fuge la stanga și spala hotarul nostru dinspre Rusia pana la mare, unde-și descarca apele prin șapte guri. Noi apucam la dreapta pe brațul Sulina, și peste-o jumatate de ceas suntem în fața portului Tulcea. Aici Dunarea face o curba larga spre miazazi și-mpinge orașul între doua dealuri uscate, pietroase, pe spinarea carora morile de vant, puse la rand, se arata în zarea albastra a cerului ca niște cerșetori garboviți, cu brațele-ntinse. E o caldura nabușitoare. Pe cheiul încins de soare, oamenii, caii de la trasuri au o înfațișare trista, obosita și de-abia se mișca. În tot orașul e o tacere, o liniște de noapte. Casele dorm cu perdelele lasate. Negustorii se-ntind și casca în fundul pravaliilor fara mușterii. Ma primblu pe ulicioarele înguste ce se ridica din piața și nu vad decat zaplazuri înalte, și porți închise, înnegrite de ploi și de vechime. Mi se pare ca ma aflu într-o manastire. Pe deasupra coperișurilor de șindrila rasar mari și rotunde turlele verzi ale bisericilor. Și-n aerul acesta cald, încropit, ma urmarește pretutindeni un miros de mușețel și de piele ruseasca. Lungi, nespus de lungi îmi par cele trei ceasuri pe cari le petrec aici.

SULINA

Pe la toaca ne urcam pe un vapor mai mic și plecam înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vant de pe dealurile Tulcii, și iata ca din ramul Sulinii se desparte un al treilea braț — Sfantul Gheorghe — a carui linie alba se-ndoaie spre dreapta și se-nfunda-n stufariș. În aceasta rupere și împraștiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunarea pare c-ar încerca sa s-ascunda, sa fuga de puterea covarșitoare a marii, care o atrage, o cheama de departe cu strigatul talazurilor ei. De jur împrejur, cat bate ochiul, e o lunca mlaștinoasa, acoperita de papura și de salcii. Brațul Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-așterne drept și alb ca o tramba peste netezișul acesta verde, pustiu, nemarginit. Unde și unde vezi pe mal cate-un conac de pescari, o hruba lunga învalita cu malduri de stuh. Cate o barca, cu panzele-ntinse, se ivește, ca o pasare din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desișuri, scutura din cap și se uita ținta la noi cu un aer mirat, întrebator. Pustietatea, salbatacia acestor locuri neumblate, întinsele paduri de trestii cari-și leagana în vant varfurile aramii, tacerea aceasta adanca, stapanitoare pe-ntregul cuprins, toate fac sa te crezi departe de pamant, într-o planeta nelocuita.
Catra seara zarim înaintea noastra, mai întai, cateva suluri de fum risipindu-se molatic în albastrul limpede, straveziu, al cerului, apoi catarguri ascuțite, din ce în ce mai multe, din varful carora atarna rețele de franghii ca niște panze de paiajin, apoi coșuri înalte, turnuri de biserici, coperișuri de case, — un oraș care iese din apa și se ridica-ncet, încet, atras în vaza ca de puterea unei vraji. Este Sulina, limanul fericit în fața caruia trag corabiile marii și ale Dunarii — poarta larga prin care trec bogațiile tuturor continentelor, purtate de la un capat la altul al lumii pe drumul neted și fara pulbere al apelor.
De-a lungul cheului sunt înșirate, cu privirea spre mare, otelurile, agențiile, palatul Comisiunei dunarene și toate cladirile mai de frunte ale orașului. Doua diguri largi de piatra calauzesc valurile canalului înlauntrul marii. Aici se sfarșește lunga și glorioasa calatorie a batranului Istru. Aici mandria și puterea fluviului-rege se farma de talazurile grele ale marii, învalmașind în vuietul acestei izbiri undele și strigatele întregului popor de rauri pe cari le-a smuls din coapsele munților. Și în sfada aceasta de ape neliniștite, deasupra volburei aceștia îngrozitoare, se leagana pururea un clopot, a carui bataie da de știre marinarilor, pe vreme de ceața, sa fie cu luare-aminte.
E noapte. Sub cerul negru, fara stele, orașul doarme. Ascult plescaitul somnoros al valurilor — vecinica și deșarta framantare a marii. Departe, cele doua faruri de la capetele digurilor licaresc în întuneric ca doua candele-ntr-un cimitir. Din cand în cand mi se pare ca aud glasuri tanguitoare bocindu-se pe valuri. Dangatul clopotului rasuna rar, înduioșat, în fioroasa împarație-a nopții.

Alexandru Vlahuta:

This website uses cookies.