X
    Categories: Povesti

Pacala in satul lui

Rate this post

I se urase şi lui Pacala sa tot umble razleţ prin lume, aşa fara de nici o treaba, numai ca sa încurce trebile altora şi sa rada de prostia oamenilor. Se hotarî dar sa se faca şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treaba, sa-şi întemeieze casa lui, sa-şi agoniseasca o moşioara, — vorba scurta, — sa se astampere odata.

Şi fiindca romanul zice ca nu e nicaieri mai bine ca în satul lui, Pacala se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adica facu ce facu de-şi agonisi o viţeluşa şi o trimise la paşune în izlazul satului.

Caci aşa se face averea.
Pascand, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juninca, juninca se face vaca, vaca fata, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei sa cumperi şapte viţeluşe şi sa le trimiţi şi pe ele la paşune în izlazul satului.
De ce e oare izlazul izlaz, daca nu pentru ca sa-1 pasca viţeluşele oamenilor?

Paştea dar viţeluşa lui Pacala, paştea, şi cu cît mai mult paştea, cu atata mai vîrtos creştea, încat nu era în tot satul viţea care s-o întreaca, iar cînd ajunse şi ea viţea, nici junincile nu se puteau potrivi cu ea.
— Mai! ziceau vecinele lui Pacala, ce lucru sa mai fie şi asta? viţeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dand oare sa manînce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?
Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a catarea; viţeaua era însa viţeaua lui Pacala, iar Pacala îşi cauta de treaba, n-avea vreme s-o mai pazeasca şi sa nu rupa cateodata şi din holdele oamenilor.

Ajungînd juninca, viţeaua lui Pacala se facu stapana pe întregul hotar. Umbla şi ea cum umblase şi stapanul ei mai înainte de a se fi astamparat, şi unde n-o cautai, acolo dadeai de ea, mai prin lanul de grau, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde.

Iara Pacala li se plangea oamenilor ca prea i s-a facut razleaţa juninca şi ca are treaba şi nu poate umbla dupa ea.
Nu-i vorba, oamenii s-ar fi plîns şi ei, dar nu mai aveau cui sa i se plînga cand Pacala îi lua pe dinainte şi li se plangea de te prindea mila de el.

Cand vazura dar ca juninca lui Pacala în curînd are sa fie vaca, oamenii se pusera pe ganduri. Ştiau ei cum au sa urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parca cele şapte viţeluşe cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urma vaci şi ele, şi cum le vinde Pacala şi pe ele şi se întoarce de la tîrg cu o spuza de viţeluşe, toate flamînde, toate pornite din fire sa se faca viţele, juninci şi vaci în cele din urma.
— Mai! strigara ei, asta ne mananca şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seaca, ne face întregul hotar batatura.
Dar ce putea sa-i faca lui Pacala? El nu era de vina şi avea treaba, nu putea sa-şi piarda vara umbland dupa coada junincei.

Se sfatuira dar între danşii şi iar se sfatuira, se tot sfatuira, pîna ce ajunsera a se dumiri ca toata carnea pe care a pus-o viţeluşa ca sa se faca viţea şi din viţea juninca e carne adunata din nutreţul de pe hotarul lor, adica dupa toata dreptatea, carne din carnea care ar fi fost sa fie a lor şi numai pielea e a lui Pacala, fiindca piele avuse juninca şi cînd venise ca viţeluşa în sat.
Dumiriţi odata astfel, taiara juninca, îi luara carnea şi o mancara, iar pielea o aruncara peste gard în curtea lui Pacala.
Nu-i vorba, a fost cam scurta socoteala aceasta, dar în satul lui Pacala multe se întampla.
Pacala, de! ce sa faca! . ..
Daca ar fi voit, ar fi gasit el ac pentru cojocul satenilor; el însa nu voia. Avea tragere de inima pentru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el sa-i încurce, cum ar fi încurcat bunaoara pe oamenii din satul lui Tandala.
Întinse dar pielea sa se usuce, iar dupa ce se usca, o lua în varf de baţ şi pleca cu ea la targ, ca s-o vînda.

Aşa ajunse Pacala iar pe drumuri.
Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţa pana la prinz şi de la prînz pana seara. Cînd era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se uita împrejurul sau, ca sa-şi gaseasca vreo casa la care sa maie, vreo vaduva ori vreo femeie al carei barbat nu-i acasa.
Nu poate, ca — Doamne fereşte! — ce, dar Pacala, ca om umblat prin lume, ştia ca sunt fricoase femeile, li se uraşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca sa ştie ca e peste noapte picior de om la casa lor.

Şi gasi Pacala chiar mai la marginea satului o femeie, al careia barbat se dusese la padure sa aduca lemne. Nu-i vorba, muierea îi spunea mereu ca teaca, ca punga, ca nu-i este barbatul acasa, ca ce va zice lumea; Pacala ţinea şi el sa ramana aşa într-un unghi al casei, într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca sa nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebui sa-1 primeasca, dar îi spuse sa se culce şi sa doarma, c-o fi ostenit de drum, sarmanul de el!

„Ce-o sa mai fie şi asta?!” grai Pacala.
El ştia ca muierile sunt şi vorbareţe, şi doritoare de a le şti toate cate sunt în cer şi pe pamant, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-1 întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai facut, ce mai ştie… Aici trebuia dar sa fie ceva la mijloc, şi Pacala, în loc de a adormi, tragea cand cu ochiul drept, cînd cu cel stîng, ca sa vada cele ce se petrec în casa şi împrejurul casei.

Nici nu se însera bine, şi muierea începu sa fiarba, sa friga, sa coaca, sa gateasca fel de fel de mancari, şi placinte, şi un purcel fript, şi o coasta oparita cu varza calita. Şi apoi rachiuri, şi apoi vinuri. Ospaţ, nu alta!
N-ar fi fost Pacala om paţit daca n-ar fi ştiut ca toate aceste nu pentru barbatul ei le facea muierea cea harnica, fiindca mai era şi ea gatita ca de nunta.
Nici nu le facea pentru barbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-i aştepta nevasta cum îşi aşteapta fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşa şi în portiţa, ca sa vada daca vine, daca nu mai vine, daca întîrzie, daca soseşte.

Nu era cumva sa creada cineva, ca Doamne fereşte ce!
Nu! ci fiindca vornicul era cel mai de frunte om din sat şi nu putea sa-1 primeasca la casa ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse sa vie, ci le facea cinstea acum, mai pe seara.
Alt nimic nu era la mijloc. Doamne fereşte!

Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau oparite, varza era calita, placintele abureau, rachiul era aşezat pe masa, vinul stetea în apa rece, nu mai lipsea decat dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, cînd deodata — sa te miri, nu alta! -— se întoarse barbatul. I se fransese, sarmanul de el, o osie în drum, şi nu-i ramasese decat sa se întoarca, sa puna alta osie la car şi sa plece maine din nou la padure.
Muierea buna şi credincioasa îşi cunoaşte barbatul dupa mers, din tuşite şi stranuturi, ba chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Pacala conac era şi ea muiere buna şi credincioasa. Ea îşi cunoscu barbatul din scarţaitul roatelor de la car, iar scarţaitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnica precum era dînsa sa-şi rînduiasca treburile.

Ea lua purcelul cel frumos şi rumen şi—1 ascunse iute-iute dupa cuptor, lua placinta şi o puse iute-iute pe cuptor, lua costiţele cu varza calita şi le varî în cuptor, mai varî tot iute-iute şi rachiul sub perina de la capatîiul patului, iar vinul sub pat, şi pe cand carul cu boii intra În curte, toate erau în cea mai buna randuiala.
Nu poate ca Doamne fereşte ce! … dar de! tot era mai bine sa nu afle barbatul.
Vazîndu-se acasa, barbatul, ca tot omul pagubaş, începu sa se plînga; nevasta, ca toata muierea buna şi credincioasa, îl mangaia cu vorbe bune, iar Pacala, ca tot omul cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca sa-i spuna stapînului de casa ca e şi el aici, sa-i ceara iertare ca a îndraznit şi sa-1 mai roage şi pe el de conac.
—Fa muiere, grai barbatul dupa ce se mai încalzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mîncare?
De! ce sa-i faci? omul flamînzeşte la drum. Nu-i vorba, mai era în traista merindea pe care o luase la drum; dar acasa la el omul nu manînca bucuros merindea cu care se întoarce din drum.
—Vai saraca de mine! raspunse nevasta, dar de unde sa am? Eram sa te aştept pe mane. O sa-ţi fac însa o mamaliguţa buna, ca s-o mananci cu o zamuţa de usturoi.
—Mamaliguţa sa fie! grai barbatul.
Cînd e flamînd, omul se bucura şi de mamaliga.

Om umblat prin lume, Pacala ştia ca o sa-1 pofteasca şi pe el la cina, ca sa mai steie de vorba, şi nici ca-i parea rau lui Pacala, fiindca tot drumeţ era şi el, tot flamînd — ca orişice om sosit din drum.
Şi cum stateau de vorba în vreme ce nevasta gatea mamaliguţa, Pacala, care nu era cap sec, se gandea mereu cum sa faca el ca sa nu manance mamaliga, ci purcel fript, frumos şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varza calita şi placinte de cele bune; cum ar face ca sa bea o gura de rachiu şi sa guste macar o data din vinul cel vechi.
El se încrunta o data şi trase aşa cam pe furiş cu baţul în piele.
Şi lasa pe Pacala, ca nu e nici el de ieri, de alaltaieri! Simţise odata mirosul, şi grija lui mai departe …
Ca om drumeţ, îşi ţinea baţul la îndemana, iar pielea cea de juninca, marfa lui, toata averea lui, îi era la picioare.
Barbatul se cam mira ca ce va fi avînd cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era baţul, a lui era pielea: treaba lui era ce facea cu ele.
Peste catva timp Pacala iar trase una cu baţul, ba mai se şi rasti la piele:
—Ţine-ţi gura, sluto! Barbatul iar tacu.
Pacala dete a treia oara, şi acum se rasti şi mai rau.
—Ce ai cu pielea aceea? întreba omul nostru.
Pacala mai dete din umar, mai se codi, mai se ruga de iertare ca nu poate sa spuna.
—Apoi, grai el cam cu anevoie în cele din urma, — piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o vezi, nu e piele, ci prooroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu sa spuna lucruri de nespus.
—Şi ce vrea sa spuna? întreba mirat barbatul.
—Uite! grai Pacala, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice sa cauţi la capataiul patului, c-o sa gaseşti rachiu.
Barbatul cauta şi gasi.
—Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
—E taina! … raspunse Pacala, asta nu se poate şti.
—Şi ce mai zice proorocul?
—Sa cauţi dupa cuptor, ca vei gasi un purcel fript, zise Pacala, dupa ce puse iar urechea la piele.
—Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice proorocul?
– Cauta sub pat, ca gaseşti vinul.
Astfel înainte — pana ce nu ieşira la iveala costiţele şi placintele, încat numai de-un drag sa te uiţi la masa încarcata şi sa te aşezi la ea.

Se mira barbatul, se mira mai vartos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, daca ar fi fost de faţa; numai Pacala nu se mira, fiindca el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e buna.
—Apoi de! zicea el mereu, asta-i prooroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cartiţa din fundul pamîntului!
Va fi fost ori nu aşa, destul ca Pacala s-a saturat ca un paşa turcesc, încat abia-1 mai ţineau curelele.
—Buna treaba proorocu asta! grai barbatul nevestei dupa ce se satura şi el. Nu cumva ţi-e de vînzare?
—Doamne fereşte! raspunse Pacala. Cum aş putea eu sa vand un lucru ca acesta? Se poate?!
—Dar daca ţi-aş da un preţ bun?
—Auzi vorba! preţ bun? Un prooroc ca asta e lucru nepreţuit.
Doritor cum era de a se hrani bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apuca pe Pacala la targ. Îi dete la început o punga de galbeni, apoi doua, apoi trei, şi aşa mereu înainte, pîna la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai bogat decît Pacala.
—Fiindca vad şi vad ca ţii cu orice preţ sa cumperi proorocul, grai Pacala muiat, o sa-ţi fac dupa dorinţa, dar nu pentru bani, ci fiindca m-ai primit la casa, m-ai poftit la masa şi mi-ai zis vorba buna. Noroc sa ai de ea!

Aşa grai Pacala, şi—i dete pielea cea de juninca, pentru ca sa ieie cele şapte pungi de galbeni — mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decît Pacala.
Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decît barbatul nevestei, fiindca putea de aici înainte sa ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi sa se mai şi hraineasca bine.
Iar Pacala, dupa ce-şi vandu pielea şi puse bine banii, se culca sa doarma, ca avea drum lung pana acasa în satul lui.

Ziua urmatoare îşi lua Pacala ramas bun şi pleca iar acasa.
Şi cum mergea pe drum şi cum se simţea aşa încarcat de bani, cum nu mai fusese niciodata în viaţa lui, îşi puse tare şi cu adevarat de gand ca de aici înainte nu mai mişca nici la dreapta, nici la stanga, ci merge drept înainte, nu mai umbla cu minciuna, nu mai cauta sa traga folos din partea altora — nu! nu! nu! — ci se face om ca toţi oamenii care vreau sa aiba obrazul curat, se astampara, se pune în rînd cu fruntea satului.
Numai daca n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnica!
Ea, sarmana, nu mai avea astampar, şi parca i se surpa casa în cap cînd se gîndea ca proorocul a ramas în paza ei. Nu poate ca, Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine cand se afla aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Pacala.
Ea facu dar ce facu, şi-şi trimise barbatul iar la padure, apoi dupa ce ramase ea singura, puse ca muiere harnica ce era, furca în brîu şi porni în urma lui Pacala şi grabi şi alerga, ca sa-1 ajunga şi sa-1 întrebe, ce are sa faca şi cum sa dreaga, ca sa faca din piele, piele ca toate pieile şi sa-i ieie darul proorociei?
Pacala, de! ce sa faca el?! De paguba se fereşte omul, dar de caştig niciodata: mai lua şi de la femeie şapte pungi şi îi spuse ca n-are decat sa opareasca pielea cu apa de izvor strecurata prin o sita deasa, şi-şi urma calea ca şi cand nimic nu i s-ar fi întîmplat.
—Acum zau ca ma fac om aşezat, încat o sa ajung chiar vornic în satul meu! grai el dupa ce sosi acasa.

Se şi facu.
Îşi zidi, Doamne, o casa frumoasa de nu mai era în tot satul casa ca a lui, — colea, cu pridvor aşezat pe stalpi şi cu cerdac mare, — îşi cumpara pamanturi, car cu patru boi, cal de calarit, vaca ou lapte, oi de prasila; în sfîrşit, toate cate se cuvin la casa unui om cu dare de mîna, toate erau în casa lui Pacala.
Şi nu era In sat om mai aşezat decît Pacala.
Numai oamenii din satul lui daca n-ar fi fost tocmai aşa de proşti cum erau!

Vazînd cum zideşte Pacala, cum cumpara, iar cumpara şi tot cumpara, cum da mereu fara ca sa ieie, vecinele începura sa şopteasca între dansele şi satenii detera cu socoteala ca va fi avand mulţi bani Pacala şi ca banii aceştia îi va fi gasit undeva, îi va fi capatat ori îi va fi luat de la cineva. Destul ca voiau sa ştie de unde are Pacala banii.
— Mai Pacala — îl întreba dar unul dintre oameni — dar tu de unde ai atata spurcaciune de ban, de tot dai şi nu mai sfarşeşti?
Pacala şedea în cerdacul casei cu pipa în gura şi privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea larga şi plina.
—De unde am atata ban? raspunse el. De unde, pacatele mele, aş putea sa am daca nu din preţul moşiei pe care am vîndut-o?
—Ce moşie, mai Pacala, ca tu n-ai avut moşie?!
—Apoi vorba? Dar pielea junincei a cui a fost, mai?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toata averea: am vandut-o şi am luat bani ca sa-mi fac alta avere în locul ei.
—Ataţia bani pentru o piele de juninca?
—Mai, dar greu mai eşti la cap! grai acum Pacala, care ţinea sa nu mai umble cu minciuna. Nu înţelegi tu ca juninca aceea era juninca de prasila? Daca o mai ţineam, fata, şi viţelul creştea, şi el se facea vaca, şi aveam doua vaci, şi doua vaci fatau doi viţei, şi se faceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o întreaga cireada de vite. Aşa se face socoteala cînd mergi la tîrg şi ştii cum sa-ţi vinzi marfa. O avere întreaga nu se vinde numai iac-aşa!

Omul dete din cap şi detera din cap şi se pusera pe ganduri toţi oamenii din satul lui Pacala.
Aveau şi ei viţele de prasila. De ce adeca numai Pacala sa-şi vanda pielea cu preţ? De ce sa fie ei mai proşti decît dansul? De ce sa deie ei o avere întreaga pentru un preţ de nimic?
Se pusera dar degrab, îşi taiara cu toţii junincile de prasila, mancara cat putura din carnea lor, iar pieile le dusera la tîrg, sa le vanda şi ei cum a vandut Pacala pe a lui.
Numai ca nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii sa-şi vînda marfa ca Pacala.
Degeaba spuneau ei ca pielea e piele de juninca de prasila, caci nimeni nu voia sa le deie preţul la care ravneau, şi s-au întors ca vai de ei acasa.

Vai de ei! dar vai şi de Pacala!
Cand se vazura şi cu paguba, şi cu batjocura, oamenii se adunara iaraşi, se sfatuira şi tot se sfatuira între dînşii, ca ce sa faca şi ce sa dreaga ca sa scape de Pacala, fiindca nu mai ramanea nici o îndoiala ca-i va prapadi pe toţi daca va mai ramane cu zile.
—O sa-şi deie foc la casa, ca sa ne dam şi noi la ale noastre, grai unul dintre cei mai prevazatori.
—O sa-şi franga vreun picior, ca sa ne frangem şi noi pe ale noastre, grai altul.
—O sa sara în fantana, ca sa sarim cu toţii dupa el! strigau cu toţii.
Nu mai ramînea nici o îndoiala ca trebuiau sa scape de el daca nu voiau sa piara cu toţii ca vai de ei.

Dar cum sa scape? Asta era vorba. Sa-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de calarit, sa-i deie foc la casa şi sa-1 goneasca din sat. Asta s-ar fi putut. Dar cine putea sa ştie daca nu se va mai întoarce? Trebuia sa-i stinga lumina vieţii: numai aşa erau scapaţi, cu adevarat scapaţi de el.

Luara dar hotarîrea sa-1 omoare pe Pacala; fiind, însa, ca nu voiau sa faca nici varsare de sange, nici moarte de om chiar cu mîna lor, se sfatuira din nou între danşii şi dupa mult sfat au chibzuit sa-1 arunce în Dunare, unde va fi apa mai adanca, pentru ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata ieşi la lumina zilei.

Şi daca tot ar scapa Pacala chiar şi din fundul Dunarii? Asta era! Şi daca tot ar scapa!? Ce era atunci?! Nu mai ramanea nici o îndoiala ca trebuia sa faca ce vor face cu Pacala ca sa nu poata scapa, dar de loc sa nu poata scapa.
Se pusera dar din nou şi se sfatuira, şi dupa multa sfatuire mai chibzuira sa-1 bage pe Pacala într-un sac, sa strînga bine gura sacului şi sa lege sacul cu Pacala cu tot de o piatra de moara pentru ca piatra de moara, rotunda cum este, sa mearga de-a dura pana în fundul Dunarii şi sa duca şi sacul cu Pacala.

Înţelegandu-se astfel, ei, toţi oamenii din satul lui Pacala, cu mic, cu mare, cum erau, luara sacul, luara sfoara pentru gura sacului, luara funia, ca sa lege sacul de piatra, luara cea mai mare din pietrele de moara pe care le putura gasi cale de trei zile de jur împrejur şi pornira cu mic, cu mare, cum erau asupra casei lui Pacala, ca sa-1 ia, sa-1 ridice, sa-1 duca şi sa nu se opreasca cu el decît în fundul Dunarii.

Pacala şedea cu pipa în gura în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea larga şi plina, — şedea Pacala cu pipa în gura şi se uita, — cînd se pomini cu satul întreg, cu mic şi mare, de nu-i mai încapea curtea cea larga a lui.
Ce sa faca, sarmanul de el, ce sa faca?!
Nu-i ramînea decît sa se dea prins şi legat, daca n-a putut sa ramîna pe unde fusese mai înainte, ci 1-a pus pacatul sa se întoarca în satul lui, sa se faca om aşezat şi sa nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţa are omul şi o moarte.
— Mi-a fost, se vede, randuit — grai Pacala — sa mor în satul meu ca om de treaba. *
Caci mai de treaba de cum era nu se putea face Pacala; asta o simţea şi el.
Îi parea cu toate acestea cam rau ca trebuia sa moara tocmai acum, cand avea şi el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui larga, şi ar fi voit Pacala sa scape daca se poate fara minciuna, caci era hotarat odata sa nu umble cu minciuni; dar nu se putea, fiindca oamenii erau neînduraţi şi vicleni.

Se lasa dar Pacala, se lasa, fiindca n-avea încotro, sa-1 vare ca pe un motan în sac, sa-1 ia pe sus şi sa-1 duca la pierzare. El în frunte, piatra de moara dupa el, fruntea satului în urma şi satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coada, ieşira din curtea cea larga, trecura prin sat şi o luara peste campul nisipos drept spre Dunarea cea mare şi adînca.
-Staţi, mai! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala.
Se oprira în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.
—Am uitat un lucru, grai omul cel cu socoteala.
—Ce am uitat? întrebara ceilalţi.
—Prajina, ca sa cautam fundul Dunarii.
—Aşa-i — zisera oamenii din satul lui Pacala — am uitat prajina, ca sa cautam fundul Dunarii.
Îl aveau acum pe Pacala: cum puteau ei sa-1 arunce fara ca sa ştie unde-l arunca?
Se întoarsera dar iar în sat, cautara cea mai lunga dintre toate prajinile şi numai apoi îl dusera pe Pacala la Dunare, — prajina în frunte, sacul cu Pacala, piatra de moara, fruntea satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
—Staţi, mai! striga iar omul cel cu socoteala. Iar se oprira cu toţii.
—Sa-1 legam de piatra de moara, ca sa nu fuga, în vreme ce noi cautam cu prajina fundul Dunarii!
—Sa-1 legam — strigara cu toţii — ca sa nu fuga!
Îl legara dar pe Pacala de piatra cea mare, apoi plecara ca sa caute cu prajina, unde e mai afunda Dunarea, ca acolo sa-1 arunce.

Cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala lua el însuşi prajina, dete o data cu ea în valuri, o izbi cat nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.
—Aici, zise el, Dunarea nu are fund, trebuie sa cautam alt loc.
—Aşa e, strigara cu toţii, trebuie sa cautam alt loc, unde are Dunarea fund.
Nici ca se putea altfel. Vorba era ca piatra de moara sa mearga de-a dura şi sa se opreasca tocmai în fundul Dunarii: unde se oprea piatra daca Dunarea nu avea fund?
Pornira dar cu toţii ca sa caute fundul Dunarii, pentru ca nu cumva sa-1 arunce la loc nepotrivit şi sa-1 scape acum, dupa ce îl aveau prins şi legat.
Ei trebuiau sa ştie unde are sa se opreasca piatra cu sacul şi cu Pacala cel din sac.
Iar Pacala, vai de capul lui, ramase în sac, legat de piatra cea de moara, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putusera gasi cale de trei zile de jur împrejur.

—Staţi! striga omul cel cu socoteala.
Iar se oprira cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiţi, trebuiau sa fie cu mare bagare de seama şi sa cerceteze bine mai înainte de a-l arunca pe Pacala în Dunare. Unde sa-1 arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce? Unii dedeau cu socoteala ca mai la deal e mai multa apa, fiindca de aoolo vine apa şi n-ar veni aaca n-ar fi destula. Alţii însa erau de parere ca la vale e mai multa, fiindca acolo se strange apa, oare vine de la deal, şi daca l-ar arunca mai la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se scurge, s-ar pomeni ca Pacala ramane pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!

Se adunara dar cu toţii de se sfatuira ca nu cumva sa faca vreo prostie şi, dupa multa sfatuire, se înţelesera sa caute locul cat mai devale, pentru ca toata apa sa se strînga în capul lui Pacala. Pe cînd oamenii din satul lui Pacala umblau sa caute fundul Dunarii cu prajina cea lunga, iata ca vine un jelepar de vite, care ducea o cireada de o mie de boi la tîrg, şi cum mergea jeleparul de-a lungul malului, da de sacul cu Pacala şi se mira, cum s-ar mira tot omul cand ar vedea în calea lui asemenea lucru.
—Dar tu, mai, întreba jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?
—N-am intrat, raspunse Pacala, ci m-au vîrît alţii în el.
—Şi de ce te-au vîrît?
—Ca sa ma arunce în Dunare.
—Şi de ce sa te arunce?
—Iaca — pacatele mele! — raspunse Pacala, fiindca vreau sa ma faca vornic şi eu nu vreau sa primesc…
—Şi de ce nu vrei, mai?
—Apoi de! zise Pacala. Fiindca nu e satul de a-i fi vornic.
—Şi de ce nu e?
—Fiindca are neveste multe, şi barbaţii pleaca cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu saptamanile, şi vornicul ramîne el singur cu nevestele.
—Şi de ce nu vrei tu sa ramîi cu nevestele?
—Fiindca sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot sa le stapînesc.

Cand auzi asemenea vorbe, jeleparul se mira prea mult, fiindca el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Pacala.
—Mai, dar prost mai eşti tu, mai! grai el. Un om mai cuminte ar primi cu amandoua mînile.
—Un om mai cuminte e mai cuminte şi poate cand nu poate prostul, îi raspunse Pacala. Haid! daca te simţi destoinic, intra în sac şi, cand vei vedea ca voiesc sa te arunce în Dunare, spune-le ca primeşti sa le fii vornic.
—Şi ei ma vor primi oare pe mine?
—Mai ales! îi raspunse Pacala. Cu amîndoua mîinile! Atat îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele dinsatul lui Pacala. El dezlega dar sacul, ca sa iasa Pacala, apoi se varî el însuşi în sac. Pacala rasufla o data uşor de tot, stranse gura sacului, o lega bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici ca se mai opri decat la cireada cea de boi, pe care o mana acasa la el, în curtea cea larga, care putea sa-i încapa pe toţi.
Iara jeleparul din sac radea în el cand se gandea cum are sa-i înşele pe proştii din satul lui Pacala, care nu ştiau, bieţii de ei, ca nu mai e tot un prost ca danşii în sac.
Radea însa mai ales cand simţea ca ei îl ridica pe «us, ca sa-1 duca sa-1 arunce în Dunare la locul pe care-l gasisera mai bine înfundat. Numai atunci cand simţi ca-i dau avînt ca sa-1 arunce abia atunci el striga tare cat putu:
—Staţi, mai!
Toţi se oprira, cuprinşi de spaima şi de mirare, fiindca înţelegeau şi ei ca glasul care rasuna din sac nu era glasul lui Pacala.
—Lasaţi-ma, grai jeleparul, ca primesc sa va fiu vornic.
—Auzi vorba! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala, care era chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca sa nu-1 mai cunoaştem, voieşte sa ne mai fie şi vornic, ba te pomeneşti c-o sa ne spuna ca el nu e Pacala!
—Apoi ca nici nu sunt! raspunse jeleparul.

Cand auzira vorba aceasta, oamenii se suparara, mare minune oum se suparara, fiindca îl vazusera ei înşişi cu ochii lor cand îl varasera în sac şi ei înşişi, cu mînile lor legasera gura sacului, şi, suparaţi cum erau, navalira cu toţii asupra lui, îl ridicara cu piatra cu tot şi — una! doua! trei! balbadac! — îl aruncara în Dunare, ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata ieşi la lumina. Şi, Doamne! cat se simţeau de uşuraţi cînd vazura ca merge drept spre fundul Dunarii, ca nu mai iese la iveala şi ca apa curge mereu de la deal la vale şi se îngramadeşte asupra lui.

Iara Pacala şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea larga şi plina de vite frumoase.
—Staţi, mai! striga omul cu socoteala. Staţi! striga înca o data.
—Ho, staţi strigara toţi oamenii din satul lui Pacala cand le vazura ochii ceea ce mintea nu putea sa le înţeleaga, şi se oprira cu toţii şi ramasera încremeniţi în loc.
—Dar tu, mai, cum ai ajuns aici? întreba vornicul satului.
—Aşa-i, zisera cu toţii, cum ai ajuns tu aici?
—Mare lucru?! raspunse Pacala. Cum sa fi ajuns, daca nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind de acolo pîna aici?! . ..
—Dar tu eşti mort, mai! te-am aruncat în Dunare!
—Aş! grai Pacala. Apa Dunarii e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.
—Mare minune! strigara oamenii. Cu asta nu e chip s-o scoţi la capat! îl arunci legat de o piatra de moara în Dunare, şi se întoarce mai degraba decît tine acasa! . ..
—Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebara ei.
—De unde sa le am, raspunse Pacala, daca nu de acolo unde m-aţi lasat voi?
—Dar cine ţi Ie-a dat?
—Cine sa mi le dea? Le-am luat eu: ia omul cat poate, şi ce nu poate lua mai lasa şi pentru alţii.

Atat le trebui oamenilor din satul lui Pacala! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Pacala, plecara cu toţii înapoi la Dunare şi nu mai stetera la sfat, ci se aruncara ca broaştele — balbadac, baldabac! — care mai de care mai iute în valuri, ca sa ia fiecare cat poate, iar nevestele lor ramasera pe ţarmure, aşteptandu-şi fiecare barbatul cu turma de vite.
Era, se înţelege, şi popa între dînşii, şi fiindca popii sunt mai lacomi decat alţi oameni, el se repezi mai tare decît ceilalţi şi sari unde era mai afunda apa, dai potcapiul tot îi ramase pe deasupra. Preoteasa, care stetea pe ţarmure, lacoma şi ea, vazînd potcapiul, credea ca n-are popa destula virtute ca sa se cufunde şi ca vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi ajuns şi el la fund.
—Mai la fund, parinte! striga dar, mai la fund! ca acolo sunt cele coarneşe!
A şi intrat popa cat de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi.
Aşa a ramas pacala cel mai harnic, cel mai de treaba, cel mai vrednic om în satul lui, fiindca, de! era numai el singur cu nevestele.

Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spuna.

Ioan Slavici:

This website uses cookies.