X
    Categories: Povesti

Limir-Imparat

Rate this post

A fost ce-a fost… a fost odata o vaduva care avea o fata, Lia, și vaduva era saraca de nu mai știa cum sa-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se facuse harnica de creșteau flori pe unde-i calca piciorul și da muguri lemnul uscat cand ea punea mana pe el.

Diminețile, cand se deștepta din somn, vaduva suspina din greu, caci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasa și fericita înconjurata de bogații și gatita ca o împarateasa, și grea mahnire o coprindea cand o vedea saraca și îmbracata în vestminte facute din capatate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, caci Lia era și în saracia ei tot voioasa și fericita, parca ar fi încunjurata de bogații și gatita cum o visase, ca o împarateasa.

Sculata în crepetul zorilor de zi, Lia se furișa tiptil din coliba saracacioasa, ca sa nu turbure nici macar prin rasuflarea ei somnul maicii sale, și începea sa mature preajma casei, sa curețe cotețele celor trei gaini pe care le aveau, sa-și adune porumbeii și sa faca randuiala puind fiecare lucru la îndemana, dupa cum cere rostul lui. Și cum matura și facea randuiala, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai departat colț al curții, și mana gunoiul spre ușa de intrare, ca sa nu ramîie nici un unghi nesocotit și necurațit. Cand se scula, vaduva stetea mai bucuros afara decat în casa, și Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca sa dereticeasca prin coliba, cantand voioasa, și oglinda luminoasa se facea toate sub mana ei, încat, împarat de-ai fi fost, ți-ai fi parasit palatele ca sa stai în coliba vaduvei.

Iar cand Lia ieșea din coliba, curtea era plina de flori rasarite pe urmele pașilor ei, care toate se clatinau plecandu-se spre dansa, dar îi ziceau întristate: „Buna ești, frumoasa ești, harnica ești, dulce ești la fire, și totuși, mult mai ai sa umbli și sa alergi, caci ursitul tau e dus dupa lume de 9 ani acum în pamant.”

Așa azi, așa mane, multe zile de-a randul tot așa, pana ce Lia n-a fost cuprinsa de un nespus dor de duca.

– Am sa plec, mama, în lume, ca nu rna mai rabda pamantul și ma duce dorul, zise ea. Sunt acuma fata mare și eu și mi se cuvine sa-mi caut rost în lume.

Vaduva suspina, caci atata copil avea și ea și mult îi era draga fata, dar mama era, ca orișicare mama, norocul copilului sau îl visa, iar norocul în lumea larga se gasește.

– Mergi – îi zise dar – copila mea, și nici spine, nici buruiana în cale sa nu-ți gasești.

Lia framanta aluat din faina neagra și-și facu o azima de drum, apoi porni în cale lunga, nu cu opinci de oțel și curele de vițel, ca Fat-Frumos din poveste, ci desculța, ca o fata saraca, și se duse zi de vara pana în seara, peste vai și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblasera și alții.

Cum se ducea așa, iata ca da peste o turma de oi, care paștea pazita de dulai, în vreme ce pacurarii dormeau la umbra de maracini. Liei i se facu mila de ea, caci dulaii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sarmanele, toate erau pline de scaieți, de se facuse pasla batucita lana de pe ele.

– Oițelor, dragelor – le zise Lia – ia veniți la mama, ca sa va curețe. Oile alergara din toate parțile și se adunara împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cleștii, iar ea se puse pe munca grea și lunga, ca sa le scoata scaieții din lana, unul cîte unul, încet și cu bagare de seama, cu degetele subțiri și maiestre, ca nici pielcuța sa nu le doara, nici firele subțiri sa nu se rumțpa.

Mult a stat așa și le-a curațit, și iar le-a curațit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și ia stinga ei, dar nu s-a lasat pana ce.nu le-a vazut toate curate și cu lana moale și creața, parc-ar fi trecuta prin darac.

– Cați scaieți ai scos, atate zile sa ai – îi zisera oile ușurate – și orișicat de lung ți-ar fi drumul, buruiana în cale sa nu-ți gasești, mai zisera și ele, parc-ar fi știut vorba mamei.

– Dar voi, canilor, dragilor, de ce șchiopatați fiecare de cîte toate patru picioarele? îi întreba ea acuma pe dulai.

– Pentru ca suntem desculți ca tine, iar nu încalțați ca oile – raspunsera ei – și sunt mulți spini și multe maracini prin care avem sa alergam.

Lia iar se puse pe munca lunga și grea, ca sa le scoata spinii din talpi, tot unul cate unul, tot încet și cu bagare de seama, tot cu degetele subțiri și maiestre, ca nici sa nu simta cand îi scoate.

– Cați spini ai scos, atați ani sa numeri în viața ta – îi zisera cînii – și orișicat de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale sa nu dai.

Lia pleca mai departe ușurata, caci ușurat se simte omul care li-a facut altora vreo ușurare, și-și urma drumul pe potecuța cea neteda și curata, de era mare mulțumire sa calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însa mult și dansa iar se opri.

În drumul ei se zbatea în arșița soarelui o biata de ramulița, subțirica, stravezie și plapanda. Ar fi vrut, sarmana de ea, sa intre în pamant, dar prea era batatorit locul pe poteca, s-ar fi tarat mai departe, dar i se sleisera puterile și rau o ardeau razele fierbinți ale soarelui, care usca și seaca viața.

Liei i se facu mila de ea, o lua frumușel și, dand cu ochii de un mușuroi, scurma puțin pamantul din el, o puse în scurma tura și-o acoperi.

– Scurta sa-ți fie și neteda calea, caci mare bine mi-ai facut – grai rama – și sa-ți aduci aminte de mine cand te vei afla în mare stramtoare.

Plecand înainte, Lia vazu în zarea departarii o padure, dar cum mergea, padurea venea, parca, și ea și se apropia, încît ai fi crezut ca alearga – curat ca în poveste! Nu facu, însa, Lia decat puțin drum, cand dete peste o cartița, care, orbita, sarmana, de lumina zilei, umbla buimaca și deznadajduita ca nu mai poate sa-și gaseasca mușuroiul în care o așteptau puișorii flamanzi.

I se facu Liei mila și de ea, o lua în poala și o duse la mușuroiul în care pusese rama.

– Bine cu bine sa ți se rasplateasca – îi zise cartița – caci mare bine mi-ai facut și în greu drum ai plecat. Sa știi, însa, ca din drum n-ai sa te abați și unde ți se va sfarși poteca, acolo sa te oprești.

Lia își urma drumul, înca mai ușurata, și haide! pe poteca înainte, tot mai aproape de padurea deasa și plina de buruiana mare și de maracini înțesați.

Fiindca în lumea aceasta drumurile toate se înfunda, pe înserate, cand Lia a ajuns la padure, s-a înfundat și poteca cea neteda și curata. Lia s-a oprit dar și, nemaiștiind încotro sa apuce, s-a așezat pe iarba verde și moale, s-a lasat în paza duhurilor curate și, obosita cum era, de drum, a adormit deodata cu asfințirea soarelui.

Dimineața, în revarsatul zorilor, cand s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede și curate, care șerpuia prin padure, printre buruieni și maracini.

Oartița luase înțelegere cu rama și peste noapte se adunasera toate cartițele ca sa taie radacinile maracinilor, toate ramele, ca sa taie radacinile buruienilor și sa afaneze pamantul în calea Liei, iar oile l-au batucit cu unghiile lor cele tari și canii l-au netezit cu talpile lor cele moi, încat era o mare mulțumire sa calci pe el.

Lia își urma dar drumul sprintena și voioasa pana în pranzul cel mic, pana în cel mare și pana în amurgul serii, cand iar i se sfarși poteca, și dansa iar se opri, iar se așeza pe iarba verde și moale și iar adormi sub paza duhurilor curate. Cand se pomeni a doua zi, ochii ei se oprira asupra florilor care crescusera pe urma ei și se plecau, ca de obicei, spre ea și-i ziceau mai înviorate:

– Buna ești, frumoasa ești, harnica ești, dulce la fire și miloasa ești, dar tot mai ai sa umbli și sa alergi, ca sa ajungi unde nimeni nu te așteapta.

Iar în partea cealalta se urma poteca neteda și curata printre spini și maracini, parca ar fi voit sa zica: „Vino, fata și ma calca”.

A doua zi ca cea dintai, iar a treia zi pe înserate poteca s-a sfarșit la o darapanatura de coliba pustie și parasita în mijlocul padurii, s-o vezi și sa nu te mai uiți la ea.

Lia, cu toate aceste, intra, caci acolo avea sa se opreasca, unde i se înfunda drumul.

Sa vezi cu ochii și sa nu crezi cu gandul ceea ce era în coliba!

Era parca Vantoasele au stat în ea și și-au facut toate toanele: toate colțurile pline de paiengeniș îngreunat de praf și de gunoaie, adunate din șapte țari, iara pe jos și pe pereți, sa știi și sa nu mai spui nimanui ce era și cum! Lia se puse pe munca lunga și grea, ca sa dereticeasca și sa curețe, sa adune gunoiul și sa-l care și sa-și faca cuibul atat de curat ca pe iarba verde și moale și, în vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cantau voioase în adierea vantului de seara.

Dupa ce s-a înnoptat bine, deodata s-a pornit afara un viscol parca veneau Vantoasele, și nu alta, și rasunau prin vazduh zbierete și țipete de te treceau fiorii.

Cuprinsa de spaima, Lia nu mai știa ce sa faca și unde sa se ascunda, unde sa-și gaseasca adapost. Ea sari iute pe vatra și se furișa-n cuptorul pe care-l curațise de cenușa, cand deodata Ielele, nebunele, detera navala val-vartej unele peste altele, care pe ușa, care pe fereastra, care prin crapaturile din pereți, caci se strecoara ele și prin urechea acului.

Și erau, neica, frumoase toate, care de care mai subțirica, și mai ușoara, și mai sprintena, și mai zburdalnica, și gatite toate în haine țesute ca paiengenișul, încat ochii Liei se deschisera mari și ramasera înțepeniți în țațanile lor, ca nu se mai saturau sa vada și sa se uite cu jind de femeie jignita.

– Ce e aici!? ce a fost? ce are sa fie!? grai cea mai mare dintre ele, înspaimantata de curațenia pe care o vedea împrejurul ei.

Aici a fost ori e cineva… Samt, parca, miros de ființa straina… Inima Liei ticaia pitiș, caci vai era și de sufletul, și de trupșorul ei daca Ielele, nebunele, care o zapsisera, îi și dedeau de urma.

– Nu-i! nu-i! nu-i! strigara însa toate din toate parțile. Nu poate sa fie! am dat roata împrejur, și nicairi iarba nu-i calcata și nici fir de par, nici zdreanța de haina, nici urme de sange țașnit n-am gasit pe spini și pe maracini, iar prin vazduh numai noi putem sa strabatem.

Vazusera ele pîrtia de flori pe unde calcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici în basm sa le treaca prin minte gandul ca florile vii sunt urma de fata cu inima curata; se potolira dar, se prinsera în hora și începura sa joace lin, batand cu piciorul în pamant și cantand cu glas adimenitor: „Ieși, Limir, ieși, Limir-împarat, ieși sa bem și sa mancam! – Ieși, Limir, sa ne veselim! Ieși, ieși, ieși, Limir-împarat.”

Și atat de lin jucau și atat de ademenitor cantau, încat Liei îi venea sa iasa din cuptor și sa se prinda în hora cu ele. N-a mai facut-o însa și asta, caci deodata pamantul se deschise și în deschizatura se ivi, ridicandu-se încetul cu încetul un tanar, și trupeș, și chipeș, sa-l vezi și sa știi ca l-ai vazut, Limir el însuși.

Limir acesta era nu un fat-frumos ca toți feții-frumoși de prin povești, vreun fecior de împarat, care umbla razna prin lume și încurca mințile zanelor și ale fetelor de împarat, ci el însuși împarat, care avea și împarație întinsa, și oștiri nenumarate, și palaturi stralucite, și slujitori credincioși, toate cate se cer pentru o stapînire mare și puternica. Toate le avea, ba mai era și bland, și drept, și milos, și darnic, cum unui împarat i se cuvine sa fie, dar avea și un pacat: prea se credea, prea se socotea mai și mai decat toți, prea era doritor de a ieși din lume și prea nemulțumit ca nu poate sa iasa și, vazandu-i slabiciunea aceasta, Ielele s-au facut stapane pe el și-l ademeneau, și-l furau cu momeli, ca sa-și petreaca nopțile veselindu-se în felul lor cu dansul.

Și cum ieșea Limir-împarat din pamant, ieșea dimpreuna cu el și palatul lui cel stralucit, încat Ielele, nebunele, se pomenira într-o sala întinsa și împodobita tot cu aur și cu pietre -Scumpe, în matasuri și catifele, iar acolo unde sta Lia pitita era ur dulap de cristal, din care vezi fara ca sa fii vazut, iar la o parte era întinsa și încarcata de toate bunatațile masa cea mare, pe care ardeau lumanari de-ți luau vederea.

– Care va sa zica, de asta va era voua!? grai Lia înciudata. De asta va ardea! Aici va ducea gandul!

Așa zicea și iar îi venea sa iasa, dar nu ca sa se prinda în hora, ci ca sa rastoarne și masa cu toate bunatațile încarcate pe ea și tot ceea ce îi mai cadea în cale și sa le alunge pe Iele, nebunele, caci multa era întristarea în fața lui Limir, pe care nu-l lasau în pace, și rau îi ședea sa fie trist.

Deodata însa rasuna de undeva din vazduhuri o muzica – sa stai, s-asculți și sa-ți ieși din minți, nu alta! – și Lia ramase încremenita și cu ochii duși la Limir, care, prins în hora, salta îndelete și mandru, fara ca sa se uite fie la dreapta, fie la stanga, și fara ca sa zambeasca, parca nu-i în lume nimeni alaturea cu dansul și nu vede, sarman de sufletul lui, pe zanele ce-l sorbeau cu ochii.

Aștepta fata sa-l mai vada și, așezandu-se la masa cu ele, caci nu știa ca zanele se veselesc numai gandindu-se cu gandul, beau și mananca numai mîngaindu-și vederile la masa încarcata și simt placerile numai închipuindu-și-le. Cand era colo, spre miez de noapte, luminile începura sa se stinga una cate una și, cand nu mai ramase decat una singura arzand, iar se porni vantul, palatul cel frumos se prabuși și se cufunda dimpreuna cu Limir-împarat în pamant, iara Ielele, nebunele, se detera valvîrtej unele peste altele și se departara ca volbura în timpul verii.

Lia ramase catva timp frecandu-și ochii. Nu mai știa nici ea: i s-a parut, a visat, a aiurit ori le-a vazut toate în aievea?

Într-un tarziu, a ieșit din cuptor.

Coliba luminata de un muc de opaieț iar era cum o gasise, plina în toate colțurile de paiengeniș îngreunat de praf și de gunoaie adunate din șapte țari, iar pe jos și pe pareți – nici sa te uiți!

Acum însa Lia nu se mai apuca de munca grea și lunga, ci începu sa bata cu piciorul în pamant și sa cante cu glas adimenitor:

„Ieși, Limir, sa ne vedem fața în fața. Ieși, Limir-împarat, sa graim și sa ne bucuram! Ieși! ieși! ieși!” Nimic nu se mișca.

„Ieși, Limir, starui dînsa din nou, ieși, Limir-împarat, ca sa te ating cu mana, ieși, ca sa vad daca ești om în toata firea, sa-ți aud glasul și sa simt bataile inimii tale.”

Tot nu se mișca nimic.

Cand batu însa de-a treia oara cu piciorul și zise: „Ieși, Limir, ca vreau și vreau sa ma uit în ochii tai!”, pamantul s-a deschis și iara a ieșit la iveala Limir în mijlocul altei sali înca mai frumos împodobite, tot în roșu și verde, și i-a întins mana ca sa se prinda în hora cu ea.

Ei se cutremurara amandoi: el pentru ca mana ei era calda de se înfierbanta sîngele în vinele lui, iara ea pentru ca mana lui era rece de îngheța sangele în vinele ei.

Și se uitara uimiți unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de vapaie și cu zambetul pe buze, desculța și îmbracata în camașuța ei curata, iara ea îl vedea pe el în podoabe împaratești, dar cu fața alba ca varul, cu ochii stinși și cu buzele supte.

– Dar tu, sarman de sufletul tau, cum ai razbit pana aici? grai dansul pe șoptite.

– Întreaga, sanatoasa și curata, raspunse ea.

– Nici buruiana n-ai calcat-o, nici hainele nu ți s-au zdrențuit, nici trupul nu ți s-a sangerat, nici talpile nu ți s-au umplut de spini? întreba el.

– Nu! raspunse ea.

Limir simți cum i se dezmorțește trupul și i se învioreaza sufletul.

– Lucru nemaipomenit – grai dansul – dar tot vai de sufletele noastre, caci mari chinuri ne așteapta pe amandoi. N-ai antîlnit în calea ta o turma de oi pazita de niște cani?

– Ba da, raspunse ea.

Oile acelea sunt tot fete care au îndraznit sa vie, iar canii tot voinici cari au încercat sa ma scape de aici – raspunse el – și amare o sa-ți fie zilele daca Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorințe ce nu se pot împlini, am sa te iau într-una la goana și sa mușc în carnea ta, iar tu, ca sa scapi, ai sa alergi prin balarii și prin maracini cuprinsa de spaima. O singura scapare ar fi: sa nu stai aici, nici sa nu te întorci, ci sa razbești înainte și mereu înainte prin desișul padurii, pana ce nu vei da de alta coliba ca aceasta, în care sta Mama Ielelor, și sa dezlegi întrebarile pe care ți le va pune ea. Pierduți suntem amandoi daca nu razbești și nu ești în stare sa dezlegi, caci numai așa se pierde puterea vrajei.

– Duce-ma-voi și ma voi tot duce – grai Lia – și voi razbi și-mi voi aduna toate puterile daca e vorba sa scap un suflet. Și nici c-ar fi fost adevarata povestea daca n-ar fi grait așa și nu i-ar fi fost fapta ca vorba.

Îndata dar ce Limir-împarat s-a cufundat iar dimpreuna cu palatul lui, Lia a prins inima și a pornit-o înainte.

N-au mai venit însa acum nici ramele, nici aricii, nici oile, nici dulaii ca sa-i netezeasca drumul, ci trebuia sa razbeasca, vai de trupșorul ei, prin balarii, printre spini și maracini, încat fașii-fașii i s-a facut camașuța, fire-fire i s-a smuls parul din cap prin scaieți, trupul i s-a sangerat și talpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate însa nimic în lume sa moaie voința tare, și Lia a mers și tot a mers, cum se zice, zi de vara pana în seara și azi, și maine, și poimaine, trei zile de-a randul.

A treia zi pe înserate a zarit, în sfarșit, din departare, coliba cea înca mai darapanata, în care ședea, precum îi spusese Limir-împarat, Mama Ielelor.

Asta, o harca batrana și colțata, cu nasul carlig și cu ochi de șarpe calcat pe coada, o simțise de mult și o aștepta în pragul colibii razamata de bațul ei noduros.

Lia simți ca-i trece prin inima fier roșu și prin vine sloi de gheața cand se uita în fața ei: s-o faca scrum cu ochii, și nu alta.

– Buna seara, maica, și bine te-am gasit! grai Lia cu glasul ei de turturica speriata.

Batrana mișca puțin din cap, dar nu-i raspunse nimic, ci-și ridica numai bațul și batu cu el în pamant, parc-ar fi voit sa vesteasca pe cineva ca a sosit cine avea sa soseasca.

Nu mai vazuse ea în viața ei, – și tanara nu mai era, – picior de om pamantean pe acolo, și sta și se uita și nu se putea dumeri cum a putut o fata plaplahda sa razbeasca printre Iele, nebunele, și sa ajunga așa de departe.

A razbit însa, și parca nu se simțea destul de tare ca sa se prinda cu dansa.

– De! îi zise ea într-un tarziu cu glas pițigaiat. Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar degeaba ți-ai sangerat trupul, ca nu sunt eu aceea pe care o cauți, ci soacra-mea, bunica lor, care sade peste noua țari și noua mari, și mult ai mai avea sa umbli și sa-ți sangerezi trupul ca sa ajungi la ea, batrana, colea, ca mine, ai fi cand te-ai întoarce, daca te vei mai întoarce de acolo. Fa-ți mai bine calea întoarsa – adause ea cu glas dulceag și momitor – și bucura-te c-ai scapat pana aci cu obrazul curat.

– Nu noua – îi raspunse Lia – ci nouazeci și noua dac-ar fi țarile și tot atatea marile, eu tot înainte aș merge. Baba se încrunta o data, își încreți sprancenele stufoase și batu iar cu bațul ei noduros în pamant.

– Ia sa-ți vad virtutea! zise apoi, și deodata se ivira ca ieșiți din pamant o mulțime de dulai îndarjiți și se repezira cu toții latrand și cu dinții ranjiți asupra Liei, ca s-o sfașie în bucați.

Lia-și urma însa inimoasa drumul, deși dulaii i se ațineau în cale. Degeaba-i asmuța baba, caci nici unul nu sarea la fata, ci faceau poteca, sarind peste buruieni și calcandu-le, culcand maracinile la pamant și curațindu-le de spini, care toți intrau în talpile lor.

Erau canii carora Lia le facuse un mare bine și cu cat mai mult turba în mania ei baba, și cu cat mai rau îi asmuța, cu atat mai mulți erau și spinii intrați în talpile lor; în cele din urma, ei nici nu mai latrau, ci chelalaiau schiopatand ca vai de ei din toate patru picioarele. I se facu Liei și asta data mila de danșii, dar, vorba aia, „mila mi-e de tine, însa ma arde pe mine”; ea nu se mai opri ca sa le scoata spinii, ci-și urma drumul în vreme ce baba îi batea pe dulai cu bațul ei noduros.

N-a mers însa Lia mult, și se auzeau înca din departare chelalaiturile canilor, cand se ivira în calea ei o mulțime de șerpi marunți, care se uitau cu gurile cascate și cu limbile scoase la ea și-i sasaiau în urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte, printre ei și peste ei, bagand de seama ca nu cumva sa calce pe vreunul pe coada. Cu cat însa ea înainta, cu atat șerpii ieșiți în calea ei erau mai mari și mai furioși, cu atat sasaiturile lor erau mai ascuțite și cu atat spinii de prin maracini, erau mai lungi, mai groși și mai ascuțiți. Nu e însa în lume nimic ce poate sa țina în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul sa mearga înainte.

– Balauri cu șapte capete dac-ați fi, eu tot calc peste voi! grai Lia, și-și urma drumul. Deodata se ivi în calea ei un șarpe mare, mare, de tot mare, cu gura ca șura și cu limbile late de-o palma și lungi de trei coți, s-o înghita într-o îmbucatura și sa-i cauți degeaba urma.

Lia își facu de trei ori cruce, gata în gandul ei de orișice. Cand însa șarpele se repezi cu gura cascata printre maracini la ea, un spin lung, și gros, și ascuțit apuca între falca de jos și se înțepeni în cerul gurii lui negre și i se facu caluș înfipt.

Cuprins de dureri sfașietoare, șerpoiul începu sa se încolataceasca, sa se zbata și sa se salte.

Liei i se facu mila de el și, luandu-și inima în dinți, ea se apropie și-i scoase spinul din gura.

– Puțin ai ostenit, dar mult bine mi-ai facut și mare o sa-ți fie rasplata! grai șarpele ușurat, și începu s-o mangîie cu limbile lui, și, cum o mangaia, rana i se vindeca, fiindca nu e în lume leac ca limba de șarpe, și cat ai bate în palme, ea se facu de o suta și de o mie de ori mai zdravana, mai gingașa și mai frumoasa de cum fusese.

– Încaleca acum pe mine – îi zise dup-aceea – și ține-te bine, ca am sa te duc nu ca armasarii hraniți cu jaratiic, nici ca pajurile-n zbor, ci ca zmeii ce se iau la întrecere.

Lia încaleca și șarpele cel mare se arunca în saltate, de-o ridica deasupra maracinilor, apoi se repezi înainte, încat ochii ei se împaiengenira de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stanga, ci numai zare nesfarșita înainte.

Cat dai în palme, ajunsera la mare și șarpele se avanta în valuri, și-o duse lunecand printre ele înainte pana la celalalt țarm.

Așa au trecut trei țari și tot atatea mari, alte cate trei și iar cate trei, de s-au facut cate noua în cap, cum zisese Mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc-ar fi ațipit aici și s-ar fi pomenit acolo.

Zgripțoroaica cea împetrita de batrana simțea dupa miros ca vine și se apropie ceva ce n-a mai fost prin partea locului, dar nu putea sa deie cu socoteala ce și cum și de ce, și sta în pragul colibii darapanate, garbova, razamata în doua bețe noduroase și clanțanind din cei doi dinți ce-i mai ramasesera în gura. Cand fura aproape, șarpele se opri și se întinse, ca Lia sa descalece.

– Acum urmeaza-ți drumul în pace – grai dansul scuturandu-și solzii – și cand vei mai avea nevoie de mine, bate de trei ori din palme, ca eu, orișiunde aș fi, te aud, și, vara fie, iarna fie, viu într-o clipa la tine. Lia-i mulțumi, cum se cuvine și-și urma drumul.

Bunica Ielelor începu, cand dete cu ochii de ea, sa tremure mai de manie, mai de îngrijare, caci simțea ca și-a gasit nașul.

Cum o vedea – așa de tanara, și frumoasa, și dulce la fire, și întreaga și nevatamata – înțelegea ca mare trebuia sa-i fie puterea și multe farmecele ca sa fi putut razbi cale atat de lunga fara ca sa îmbatraneasca și drum atat de greu fara ca puterile sa i se sleiasca.

„Acum e acum!” își zise dar, întețindu-se.

– Buna seara, mama! grai Lia și asta data.

Bunica Ielelor nu îi raspunse nici ea, ci o masura eu ochii ei țepoși de sus pana jos și de jos pana sus.

– Nu sunt mama, ci baba, îi raspunse apoi într-un tarziu morocanoasa, și mult era fioroasa cand își dadea astfel raspunsul.

– Nu-ți știu anii și n-am sa-i numar, întampina Lia cu glas de pisica lingușitoare, dar îți vad fața și bunatatea din ea, și, orișicum te vei fi socotind, mie îmi ești cum îmi pari.

Baba se mai muia puțin. Orișicat de batrana ar fi baba, i se-nveselește inima cand o crezi înca tanara, și cel mai rau om se moaie și el nițel cand alții îl cred bun.

– O fi, n-o fi cum zici – grai dansa – de mare lucru te-ai apucat, și mult mi-e mila de tine, ca de venit ai venit cum ai venit, dar nu știu cum o sa te întorci.

Mult ar fi dorit ea sa știe cum a potrivit Lia lucrurile ca sa razbeasca întreaga și nevatamata și sa vie cale atat de lunga fara ca sa îmbatraneasca.

– Ce te-a adus? adauga ea, și asta era întaia din cele trei întrebari.

– Ajuta, ca sa te ajuți! îi raspunse Lia. Cum am venit, așa o sa ma și întorc, și valvîrtej daca s-ar rasturna toate, drumul degeaba n-o sa-mi fie.

Cand auzi asemenea vorbe, Bunica Ielelor iar începu sa tremure, însa mai puțin de manie și mai mult de frica.

– Cum ma vezi? întreba iar dansa.

– Cu ochii, raspunse Lia fara ca sa știe ca raspunde la a doua întrebare.

– Și ce cauți? fu a treia întrebare.

– Omul, raspunse Lia, cat umbla pe pamant, tot moartea o cauta.

Acum baba se cutremura.

– Ia sa ma uit mai bine-n ochii tai, îi zise, și se apropie de dansa rezemandu-se în cele doua bețe, i se uita în ochi și-i puse mana pe umarul gol.

Ochii Liei erau stinși, iar trupul ei era rece ca sloiul de gheața.

Nu știa Lia, saraca, ca-i vindecase șarpele, mîngaind-o cu limbile lui, toate ranile și-o facuse nevatamata, ca nici sabia sa n-o taie, nici focul sa n-o arda, dar îi facuse și sîngele rece ca al lui, stransese tot focul vieții din ea și-i oprise viața în loc, ea, orișicat ar mai sta pe pamant, to-t așa cum e sa ramaie.

N-o știa Lia aceasta, dar o știa baba cea înraita, care vedea acum ca nu mai are nici o putere asupra ei – cata vreme nu e om în toata firea.

– Vai de sufletul tau – îi zise dar luandu-i mana – nu vezi tu, nu simți, nu-ți dai seama ca nu mai ai nici o viața în trupul tau, ca sangele nu mai curge în vinele tale, ca ești rece ca sloiul de gheața? Uite! Fiindca ești fata buna și mi-ai vorbit frumos, mi s-a facut mila de tine și am sa-ți gatesc o alifie ca sa te freci cu ea și sa te faci iar cum ai fost. Orișicine, barbat fie ori femeie, scapa chiar și de cea mai spurcata vraja daca se freaca cu alifia aceea.

Lia se simți chiar mai rece de cum era; își aducea aminte de vorbele pe care i le graise Limir-împarat și știa acum ca dupa alifia aceasta a venit ea aici.

– Buna ești și miloasa – îi zise dar – și cat o fi lumea n-o sa te uit.

Orișicat de îndracita ar fi fost însa, Bunica Ielelor nu putea sa faca alifia aceea ea singura, ci numai ajutata de o fata nevinovata, care trebuia sa adune șapte flori de la șapte buruieni, de șapte ori cate șapte frunze de la tot atația copaci și șaptezeci de radacini de la șaptezeci de alte buruieni și sa le puna toate în cazan, ca baba sa le fiarba toate în bale de la șaptezeci și șapte de șerpi.

S-a apucat dar Lia și asta data de munca lunga și grea: a adunat de prin padure cele șapte flori, cele de șapte ori cate șapte frunze și cele șaptezeci de radacini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier și linguroiul de arama de le-a facut lucioase, a strans șaptezeci și șapte de brațe de vreascuri uscate șvarog, ca sa aprinda focul, a pus flori, frunze și radacini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii și se bucura, sarmana, ca a scapat și de aceste, caci nu se gandea ca pierirea și-o pregatește.

Baba a batut apoi din palme și au venit din șaptezeci și șapte de parți cei șaptezeci și șapte de șerpi, toți cu limbile scoase și gata de a umplea cazanul.

Între aceștia se afla însa și cel scapat prin Lia de grele suferințe: el se furișa lunecand pe langa dansa și-i zise pe sasaite la ureche:

– Sa nu te puna pacatele sa te freci cu alifia, ca-ți pierzi toate puterile, ci scuipa în palme și fa ca și cand te-ai fi frecat cu alifie.

El știa ca nu are alifia putere decat frecata fiind cu mana unei fete nevinovate.

– Așa o sa fac! Zise Lia și, dupa ce șerpii își facura și ei randul, voi sa aprinda focul.

– Oho! mai va, fata, mai va! grai batrana. Pentru ca fiertura sa se prinda, trebuie sa mai dereticești prin coliba și sa cureți curtea din dosul colibii, ca toate sa fie ca la casa unei fete mari.

– S-o mai fac – zise Lia – și pe asta.

S-o faca – vai de capul ei!

Ea ramase încremenita cand deschise ușa colibii: de cand Bunica Ielelor a fost fata mare, n-a mai dereticat nimeni prin coliba, gunoiul se adunase mormane, iar prin colțuri paienge-nișua încarcat de praf sta perdele groase și pretutindeni mișunau paiangeni mari cît pumnul, muscoi înțepatori și fel de fel de alte bîzdîganii, care, simțind mirosul de sînge curat, detera navala asupra Liei, ca s-o sleiasca antr-o clipa.

Știau, afurisitele, ca ea, care lasa locul curat pretutindeni pe unde trece, e dușrcianca lor cea mare. În curand simțira, însa, ca n-au ce sa-i faca și i se detera rușinate din cale. O știuse și baba aceasta, și-o pusese pe Lia sa dereticeasca numai pentru ca sa le îndarjeasca.

– Puișorilor, draguților – le zise dar – mai aveți puțintica rabdare, ca în curand vi-o dau gata. A curațit dar Lia și paiengenișul, și pereții, a carat gunoiul, a maturat și a șters praful, a facut coliba curata de-ar fi putut sa steie chiar și Limir-împarat în ea. Ea ramase și mai încremenita cand ieși în curte.

Aici își ținea baba hoarele, gaini moțate, rațe deșelate, broaște-țestoase, șoparle raioase și fel de fel de alte jiganii spurcate, cu ale caror oua traia și care umplusera curtea de gainaț și de fel de fel de alte murdarii, încat te cuprindea leșinul chiar și cand te gandeai numai ca ai sa simți mirosul. Iara prin murdariile acelea colcaia gadul de viermi, prin vazduh roiau fel de fel de muște, pretutindeni mișunau jiganii care se hranesc cu viermi și cu muște, și șoareci, și guzgani, și conopiștirițe, și lilieci, bufnițe cu capul cat banița și șerpi fel de fel, sa vezi cu ochii și sa nu crezi, ci sa te miri și sa nu mai știi ce sa zici.

– Las, ca va viu eu de hac! grai Lia, și intra cu barbație în curte. Într-o clipa detera cu toate navala asupra ei, unele taraș, altele pitiș, iar altele alergand ori zburand, Degeaba însa, ca nu puteau sa-i faca nimic: ea se scutura o data, și toate cazura la pamant.

– Puișorilor, dragilor – grai baba și de asta data – aveți puțintica rabdare, ca vi-o dau deodata gata. Poate orișicine sa dea cu socoteala cat și cum a trebuit sa munceasca Lia ca sa curețe și curtea Bunichii Ielelor, – munca, nu șaga! Las ca de aici cara și colo se aduna, dar afurisitele acelea de lighioane se îngramadeau în urma ei, și unde ea curața, acolo se sparcaiau ca sa le umple toate de alte murdarii, și iar trebuia sa curețe, și iara, și iarași – și pana ce n-a ajuns sa curețe și mațele din ele.

„Uf!” grai dansa cand o mantui și asta și se duse sa aprinda focul la cazan. Au fiert florile, și frunzele, și radacinile, și tot au fiert în clocote, în vreme ce baba mesteca mereu cu linguroiul și boscorodea cum știa, și tocmai pe la miezul nopții vazduhul se umplu de un miros placut și începu sa se prinda pe deasupra un fel de pojghița ca smantana. Asta era alifia care dezgheața sangele, dezmorțește vinele și pune în mișcare viața, ca omul om sa fie.

– Ia, fata – grai baba cu glas momitor – și freaca-te și la ochi, și la tample, și la crucea pieptului, și în palma, c-o sa te simți ca înviata din morți!

Asta era dar taina.

– La ochi, la tample, la crucea pieptului și în palmi, grai Lia, atat voiam sa știu! Ea se duse apoi, lua un țest de broasca, îl curați bine și începu sa adune în el alifia pana ce nu-l umplu. Cand veni însa randul sa se frece, ea facu precum îi zisese șerpoiul: dadea pe deasupra alifiei ca și cand ar fi luanid din ea, dar facea parca-i era greu mirosul și se ținea de nas cu mana stanga, iar pe subt ea scuipa pe deget, apoi se freca.

Așa s-a frecat și la ochi, și la tample, și la crucea pieptului, și în palmi, iar Bunica Ielelor nu se îndoia ca cu alifie s-a frecat.

– Țo pe ea, puișorilor, dragilor! striga dar cu toata rautatea ei, și bazdaganiile toate și toate jiganiile detera navala asupra Liei, ca într-o clipa s-o faca miș-faramiș, încat numai oase albe sa se aleaga de ea. Lia însa se scutura o data, rasturna cazanul de pe pirostrii, și pe aci îi fu drumul – cu țestul plin de alifie.

– În ceas bun sa fie! striga șerpoiul, care îi ieși peste puțin în cale. Cum ai pornit-o, așa s-o și scoți la capat. Acum scuipa înca o data pe deget, ia cu el alifie și freaca-ma în frunte, la ochi și la crucea pieptului. Lia facu precum i se zise, și șarpele se zbatu puțin, se dete o data peste cap și se facu armasar cu nari umflate și cu ochi focoși.

– Eu sunt armasarul lui Limir-împarat, îi zise, pe care nimeni afara de dansul nu 1-a încalecat. Încaleca-ma și ține-te bine, ca am sa te duc cum nici pe el nu l-am mai dus. Lia a încalecat ș-apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei în care a fost dusa și dusa mereu, într-o rasuflare, pana la turma pazita de cainii cu picioarele pline de spini.

Aci armasarul se opri.

– Uite! vezi oile acelea!? grai armasarul. Sunt tot fete care au facut ca tine încercarea de a-l scapa pe Limir-împarat și-au fost vrajite de Iele, iar cainii sunt tot feți-frumoși, care, duși de dorul lor, au razbit pana la Mama Ielelor, ca sa le scape pe fete, și-au cazut în urgie. Descaleca și du-te de le freaca, și-i freaca, cum știi, cu alifie, dar baga de sama ca sa nu ți se prinda alifia de deget.

Lia facu precum i s-a zis și, una cate una, oile se scuturara, se detera peste cap și se facura fete care de care mai frumoase, încat tot sa stai și sa te uiți la ele.

Armasarul necheza o data și din largimile campiei venira în goana mare cai frumoși, pentru fiecare fata cate unul, iar dupa ce încalecara, fetele se pomenira gatite în haine scumpe și frumoase, cum li se cuvine calarind pe asemenea cai.

Lia, vazandu-le atat de frumoase și atat de frumos gatite, era cuprinsa de ciuda și-i parea rau ca le-a facut bine, dar tot îi freca și pe caini, care se scuturara și ei, se detera peste cap și se facura feți-frumoși, care de care mai voinic. Armasarul iar necheza și iar venira cai frumoși, pentru fiecare cate unul, și voinicii, încalecand, se pomenira și ei îmbracați în haine scumpe și frumoase.

– Dar aceia cine sunt și de ce dorm cand ar trebui sa steie treji și sa poarte grija de turma? întreba Lia aratand asupra pacurarilor.

– Așa li-e rostul, grai armasarul. Sant sfetnicii lui Limir-împarat, care prin momelile lor, și-au amețit stapanul și i-au umplut capul de fumuri. Haid sa mergem mai de parte.

Lia încaleca și abia acum își dete seama ca ea însași e gatita în haine înca mai frumoase și mai scumpe decat ale celorlalte fete și împodobita tot cu aur și cu pietre scumpe. Pe cand însa ceilalți vorbeau și radeau în voie buna, ea se ținea țeapana, rece și mandra în scari, era posomorita și înfumurata parca n-ar fi nimeni vrednic sa stea alaturi cu dînsa, nici sa simta mirosul alifiei ce mai ramasese în țestul pe care îl ducea cu multa grija în mana ei stanga. Mult ar fi voit, Doamne, sa se vada în oglinda și rau era mahnita ca era pustiu împrejurul ei și nu se aduna de nicaieri lume ca s-o vada și sa stea uimita.

Mare-i fu dar bucuria cand, așa cum mergeau în josul campiilor, li se ivi în preajma vederii un sat. Peste puțin, însa, ea zari mai la o margine și coliba în care crescuse și din care plecase în lume, și-i veni sa-și schimbe drumul. Îi era greu afara din cale sa-și vada saracia și sa deie ochi cu mama ei cea îmbracata în zdrențe înnodate.

– Ei! grai însa, prinzand inima, ce-mi pasa!? Ei tot nu știu nimic, nimeni n-o sa ma cunoasca, iar eu fac ca și cand n-aș fi știind nimic.

Așa a și fost.

A mers iute vestea ca vine o împarateasa cu curtenii ei, ca sa-i duca lui Limir-împarat daruri neprețuite, și multa lume li s-a adunat în cale ca sa-i vada.

Era și vaduva cea saraca, mama Liei, acolo, și cum vazu din departare alaiul, își aduse aminte ca așa-și visa dansa fata.

– Lio, fata mea, Lio! striga ea dupa ce alaiul se apropie. Lia însa se ținea țapana, rece și mandra în scari și trecu posomorata și înfumurata înainte, parc-ar fi fost din alta lume.

– Nu-i Lia, fata mea, grai vaduva întristata. Și totuși, parc-ar fi aidoma ea. Ce s-o fi ales de Lia mea?

Așa au trecut prin sate și prin orașe multe, mereu prin mijlocul mulțimii uimite, și Lia se simțea din ce în ce mai nemîngîiata ca toți o vedeau, dar ea însași nu putea sa se vada pe sine.

A mers în cele din urma vestea pana la Limir-împarat, care-și petrecea zilele în marele lui palat, înconjurat de sfetnici și de slugi fara de numar, dar singur în mijlocul lor, tot tanar și frumos, dar mereu posomorat. „Doar o da Dumnezeu!”, ziceau supușii lui cand o vedeau pe Lia atat de frumoasa și cu alai atat de stralucit. Mult ar fi dorit sa-l știe și pe el om cu rost la casa lui și pereche mai potrivita nu puteau sa-și închipuiasca.

Limir-împarat mai zambea parca și el din cand în cand și o aștepta cu oarecare nerabdare. Cand a aflat, însa, ca ea e mandra și se ține țapana în scari, el a început sa-și încrețeasca sprancenele și sa dea porunci ca sa i se adune oastea.

„Nu cumva!? își zicea. N-ar voi cumva sa se samuiasca cu mine!?” Asta ar fi voit s-o vada.

Cand curtenii l-au vestit, în sfarșit, ca Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gatit în cele mai stralucite podoabe și a poruncit sa i se adune curtenii în sala cea mare, unde-și avea tronul facut din aur și așezat la înalțimea de șaptezeci și șapte de trepte. Dupa ce el urca cele șaptezeci și șapte de trepte, se așeza în tron și lua scheptrul în mana, sfetnicii și curtenii – își plecara capetele și îngenuncheara pe trepte, fiecare dupa rangul lui, cei mai umiliți și mai vrednici mai sus și mai aproape de stapîn, iar cei mai andoielnici, ceva mai jos și mai departe de el.

Așa-l gasi Lia cand intra cu alaiul ei în sala și, cît dete cu ochii de el, îl și cunoscu și fu gata sa-i aduca aminte cele petrecute în coliba Ielelor.

La dreapta tronului era însa o oglinda mare și la stanga alta și Lia ramase, cand se vazu în oglinda, într-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sala, nici curteni, nici tro-nul cu cele șaptezeci de trepte ci, uimita de frumusețea ei, se simțea cu trei palme mai înalta și-și ridica cu atata mandrie capul, încat toți începura sa tremure în fața ei. Limir-împarat își aduse aminte de ea și nu-și mai putu stapani firea.

„M-a întrecut, m-a rapus, m-a dat gata!?” își zise el, și coborî printre curtenii sai umiliți cele șaptezeci și șapte de trepte, ca sa mearga la ea și sa i se închine ca orișicare muritor.

– Lia – îi zise – parca ne-am mai vazut și, plecandu-se, îi întinse mana. Lia înghiți un nod: îi era peste putința sa faca marturisirea ca dansa e ceea ce umbla odata desculța și în camașuța curata.

– Ți se va fi parand – îi raspunse – dar îi întinse și ea mana, așa, mai din departare. El îi ținu catva timp mana, dar nu mai simțea fiorii pe care îi simțise, nu se dezmorțea, nu i se încalzea sangele în vine.

– Da, mi s-a parut numai! Alta era și altfel în toata firea ei aceea pe care o știu, grai posomorat, și se întoarse ca sa urce cele șaptezeci și șapte de trepte, sa șada în tron și sa ia scheptrul în mana. Lia însa nu-l lasa, ci-l ținu în loc. Acum i se înfunda însa și Liei.

În zadar îi spuse c-a umblat și a ostenit, a trecut prin multe și s-a canonit ca sa caute alifia ce dezmorțește vinele, în zadar îl încredința ca a gasit-o și vine cu ea de peste, noua mari și noua țari, în zadar starui sa-l frece fie macar și numai la ochi și la tample, caci el ținea una și buna, ca alta e aceea pe care o știe dansul și o așteapta, o lua drept o vrajitoare care vrea sa-l piarda cu farmecele ei, ba în cele din urma se îndarji și voi s-o dea afara din palat și s-o alunge din împarația lui.

Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.

Atinsa în mandria ei, ea-și pierdu sarita și cu ea toata rușinea. Baga dar mana în țestul cu alifie și se freca la ochi, la tample, la crucea pieptului și în palmi, apoi se scutura ca trezita din somn și ramase în fața lui așa cum o știa el, desculța și în camașuța curata.

– Asta e! striga Limir-împarat, și sari sa o cuprinda în brațe, dar nu-i simți bine trupul cald, cand Lia îi dete branci atingandu-l la obraji și la crucea pieptului cu manile ei pline de alifie și se desfacu din brațele lui ca șarpele lunecos.

– O sa alergi tu dupa mine cum am alergat eu dupa tine! grai dansa, apoi se departa iute, dimpreuna cu alaiul ei, încaleca și pleca în goana mare.

A și alergat Limir, bietul de el.

Atins și ici și colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai așa – leșinat și lihnit. Porunci dar ca iute-iute sa încalece cu toții și s-o urmareasca pe Lia. A trecut însa vreme multa pana ce slugile au scos caii din grajdurile împaratești, li-au pus șelele și franele și pana ce sfetnicii și curtenii au încalecat, caci de! erau boieri, nu oameni de rand. Era departe Lia cand ei au plecat în urmarirea ei și nici vorba nu putea fi ca s-o ajunga în drumul ei spre coliba vaduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei cand și-a vazut fata întorcandu-se tot cum a fost, dar cu alai frumos și mare de nu-l mai încapea nici coliba, nici curtea, nici preajma curții.

Rasareau florile și acum pe urmele pașilor ei și se clatinau plecandu-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cantau voioase: „Buna ești, harnica ești, frumoasa și la fire dulce ești și puțin ai sa mai stai cu noi, ca vine într-o rasuflare ursitul tau.”

A și sosit în curand, și vaduva cea saraca nu mai știa ce sa înceapa cand s-a pomenit la coliba ei cu Limir-împarat el însuși, venit ca sa cerșeasca alifie și sa-i pețeasca fata.

Ca i-o da ori nu i-o da, despre asta nu mai putea sa fie vorba: s-a facut, neica, o nunta împarateasca de se vestește și astazi despre ea, și șapte zile și șapte nopți împarația întreaga a tot mancat, baut și s-a veselit, a tot jucat și jucat, de-a schimbat fiecare flacau de dai-Doamne cate trei perechi de opinci!

Numai sfetnicii și curtenii lui Limir-împarat erau cam puși pe ganduri, caci, de! multe s-au întors cu susul în jos și mulți dintre cei de pe treptele de sus s-au coborît ceva mai în rand cu talpa scarii. Iar Ielele, nebunele, au ramas cum fusesera, dar de atunci încoace, cand se întalnesc pe la rascruci, se mai prind și numai singure în hora.

Ioan Slavici:

This website uses cookies.