A fost odata, mai de mult, o batalie mare în hotarele noastre. Ungurii trecusera munţii şi Stefan-Voda ramasese biruit. Atunci, ca sa nu cada în mana duşmanilor, domnul a taiat-o de-a dreptul prin codri. Şi-a mers, şi-a mers cat o fi mers, pîna ce-a razbit aci în valea Putnei. Pe vremea aceea doar nu era lume multa ca acu. Ici un sat, colo altul, dincolo altul… cum se aşezase fiecare prin paduri.
Şi-a nimerit pe Dumbrava, în dealul Barseştilor, la o baba.
– Buna ziua, matuşa…
– Buna sa-ţi fie inima, i-a raspuns baba, ca nici prin gand nu-i trecea cu cine sta de vorba.
– Matuşa, fa bine şi-mi da ceva sa mananc, ca vin din cale lunga şi n-am întalnit nici un salaş în cale.
Baba de cuvant i-a şi dat nişte jintiţa şi o pane de meiu iar drumeţul, de obosit ce era, îndata ce s-a ospatat, a şi adormit.
Şi, cum se odihnea el, pesemne s-a dezvelit la piept iar batrîna a vazut sub sarica lui camaşa de zale.
– O fi vreun hoţ, îşi da baba cu socoteala. Şi cat pe ce sa dea fuga sa cheme feciorii…
Dar, privind la faţa balana a voinicului care dormea şi la parul lui ca matasa, se gandi ca poate sa fie un om de viţa aleasa, cazut cine ştie cum în stramtoare.
De aceea gazda aştepta pana s-o trezi sa-l iscodeasca; şi se temea sa nu se arate cumva feciorii ei, ca erau aspri şi cu banat asupra streinilor.
Ci Stefan-Voda, cum a dat puţin ochii în gene, a şi tresarit şi, frecandu-se la ochi, a întrebat :
– Matuşa, e departe de aci pa na la hotar. Ar fi vrednic sa ma scoata într-acolo ?
– Departe, maica, a raspuns baba. Dar cum sa porneşti într-acolo, ca peste tot e codru de nu razbate nici pasarea….
Atunci s-a liniştit Voda, cînd a auzit ca ieşise la bun liman şi ca n-a nimerit cumva în ţara ungureasca. Şi, lepadand sarica, s-a aratat cu straele lui de domn. Apoi începu a spune batranei cum a fost la batalie, cum oastea i se risipise şi cum s-a ratacit prin coclaurii aceia.
Şi, cum sta obidit, Vrancioaia, ca aşa-i zicea babei, numai ce a cazut în genunchi şi i-a zis :
– Doamne, nu te întrista. Eu sunt batrana; am vazut multe şi multe am paţit… dar niciodata n-am pomenit ca omul vrednic sa ramana pîna la urma de ruşine… Iata, rog mila mariei-tale, sa ma reped pana devale, sa dau de veste feciorilor mei, sa adune tovaraşii lor de sub Dumbrava, şi de cei care ţin straja la veghiul lui Bucur şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-or îndrepta toate.
De cuvant, Vrancioaia a plecat şi cat te-ai şterge la un ochi, iat-o îndarat cu şapte feciori toţi unul şi unul, ca nişte brazi, nu altceva, şi cu pletele pîna la brau.
– Iaca, maria-ta, tovaraşi de umblat şi ostaşi de luptat…
Asta-i Barsea, asta-i Spirea, aratand cu degetul pe cei mai mari; asta-i Spulber, asta-i Pavel şi Bodea şi Nistor.
Indata ce i-a vazut Voda, cu lancile cat razlogul şi cu arcul la umar, fiecare cu ceata lui, i-a venit inima la loc. De sarg, a pornit iaraşi spre hotar, a buciumat din varful Cozei, de pe vovarghia Cristianului şi a trecut valea pe la Tulnici; apoi, izbind pe unguri, i-a risipit la gura Lepşei, unde tabarasera cu prada.
Atunci, de parere de bine, Voda Stefan a stat si s-a veselit acolo cu toţi oştenii trei zile şi trei nopţi, a facut iarmaroc cu vin şi cu paine, ma rog, ca la praznic, iar cand a ispravit masa, a chemat la el pe feciorii Vrancioaiei şi, facandu-le ocolniţa şi uric pe piele de viţel cu slove de aur, le-a zis:
– Fraţilor, Dumnezeu v-a scos înaintea mea. De nu dam de casa Vrancioaiei cine ştie cat ar fi pradat liftele ţara. Ci, fiindca am izbandit asupra lor, întoarceţi-va la mama voastra. Duceţi-i multa sanatate de la mine iar drept rasplata pentru vitejie tot hotarul munţilor din apa Trotusului spre miazazi al vostru sa fie şi de la moghilele Vrancii, dinspre Milcov pana în cotul Sacuilor, spre ţara ungureasca tot voi sa stapaniţi.
S-au închinat atunci feciorii Vrancioaiei domnului, plecînd genunchiul la pamant şi întorcîndu-se la vatra lor, au împarţit între ei munţii şi au întemeiat satele, ca pana-atunci fusesera cam negustori de vite fara semn…
De-atunci se trag şi pana azi cei din Negrilesti, din Spinesti, Bodesti, Pauleşti, Nistoresti, Barsesti şi Spulber.
Conform legendei, Ştefan cel Mare dupa ce i-a batut pe turci cu ajutorul vrancenilor, cel mai probabil în 1475, a scris un uric (= act de proprietate sau donatie, confirmare a unei mosteniri) din piele de viţel, cu litere de aur, prin care fiecare dintre cei şapte feciori a primit cate un munte. Iar în acele locuri au aparut apoi şapte sate. Numele satului vine de la numele voinicului care a stapanit locul acela. Astfel, satul Nistoreşti, de la Nistor, satul Barseşti, de la Barsan, satul Negrileşti, de la Negru, satul Pauleşti, de la Pavel, satul Bodeşti, de la Bodea, satul Spulber de la Spulber şi satul Spireşti, de la Spirea.
