Am şi eu o slabiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnisoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari ma supun cu atat mai bucuros cu cat vad ca prietena mea nu abuzeaza niciodata de influenţa nemarginita ce ştie bine ca exercita asupra-mi… De asta data, ce mare lucru-mi cere?
„Stimate amice,
Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costica Ionescu şi cat nu e în stare sa-ţi refuze o rugaminte. Ma-ndatorezi pana-n suflet daca obţii de la el pentru elevul Mitica Georgescu din clasa IV liceul X… la latina nota 7, fara de care, baiatul, care mi-e ruda de aproape, ramane şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mahnire.
Cu cele mai afectuoase salutari, a dumitale buna prietena,
Mari Popescu.”
A! irezistibila graţie, cum ştii de frumos sa porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o slabiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare sa ma refuze. Repede ma arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.
– Draga Costica, viu la tine sigur ca n-ai sa ma refuzi; ştiu cat pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a ma-ndoi un moment ca în cazul de faţa, fiind vorba, ma-nţelegi, de o chestiune care ma intereseaza în aşa grad, încat daca n-aş fi pe deplin convins ca tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fara sa dezminţi niciodata o afecţiune, ce pot zice ca la randul meu… în fine…
– În fine – zice Ionescu – am înţeles… Nu trebuia sa ma iei aşa departe. Vii sa ma rogi pentru vreo loaza de elev de-ai mei.
– Nu e loaza, Costica; e un baiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e ruda.
– Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!
– Nu-i adevarat, draga Costica; este un baiat prea cumsecade… Sa nu ma laşi!… Viu la tine sigur ca n-ai sa ma refuzi; ştiu cat pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a ma-ndoi un moment ca în cazul de faţa, fiind vorba, ma-nţelegi, de o chestiune…
– Ei, lasa astea! ştii ca ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?… Ce nota vrei sa-i dau parlitului tau de protejat?
– 7, draga Costica!…
– Apoi, daca n-o fi ştiind nimic animalul!
– Ei, acuma şi tu! zi ca nu ştie; parca el o sa fie cel dintai şi cel de pe urma care sa treaca fara sa ştie… Te rog, draga Costica! daca ramane baiatul repetent înca un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mahnire…
– A! irezistibila milogeala prieteneasca! zice Costica; ce bine ştii tu sa porunceşti! Aide! sa-ţi fac hatarul şi de data asta… sa-i dau nepricopsitului 7.
– Merci, draga Costica, mare pomana-ţi faci!
– Cum îl cheama?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e… Zic lui Costica:
– Un moment!…
Şi ies ca din puşca, sar în birja şi alerg acasa… Acasa, scrisorica nicaieri… Fuga la d-ra Popescu.
– Prea-graţioasa mea prietena, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorita; decat, acuma am nevoie sa ştiu numele protejatului matale… Cum îl cheama pe tanarul?
– Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.
– Da, dar scrisoarea dumitale am ratacit-o acasa printre alte hartii, şi lucru este urgent: ca sa nu pierd vremea cautand-o, am venit la d-ta… Cum îl cheama?
– Zau, nu mai ţiu minte, zice dragalaşa mea amica; pentru ca drept sa-ţi spun, madam Preotescu, o buna prietina a mea, la care ţiu foarte mult – nu sunt în stare sa-i refuz nimica – m-a rugat sa-ţi scriu, ca ştie ca ţii foarte mult la mine şi nu ma refuzi niciodata, şi eşti prieten cu d. profesor Costica Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare sa-ţi refuze nimic.
– Atunci, ce e de facut? zic.
– Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheama pe baiatul pe care mi l-a recomandat ca sa ţi-l recomand d-tale.
– Sarut manuşiţele.
Şi alerg la Preoteasca… Zic:
– Madam Preotescu, uite la ce am venit sa va deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tanar, sa mi-l recomande mie, sa-l recomand amicului meu Costica Ionescu, profesorul…
– Da.
– Ei! cum îl cheama?
– Nu ţi-a scris Mari?
– Ba da, dar am ratacit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheama şi m-a trimis sa-mi spuneţi dv.
– Eu… drept sa-ţi spun… nu mai mi-aduc aminte, pentru ca i-am avut numele pe o însemnarica, pe care am lasat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca – şade aci aproape – ea m-a rugat, ca ştie cat ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costica Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuza niciodata.
– Atunci – zic – cum facem?
– Stai niţel, sa trimit sa cheme pe Diaconeasca; este aci alaturi.
N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se afla în aceeaşi necunoştinţa despre numele junelui nostru protejat: însemnarica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu.
– Ce-i de facut?
– Alearga la Iconomeasca!
Alerg la Iconomeasca… De acolo, la Sachelareasca… Pe urma la Piscupeasca… în sfarşit, am dat de izvor… Tanarul este nepoţelul lu madam Piscupescu, baiatul surioarei dumneaei, al lu madam Dascalescu: Mitica Dascalescu.
Nimic nu refuzam – madam Piscupescu lu madam Dascalescu, madam Sachelarescu lu madam Piscupescu, madam Iconomescu lu madam Sachelarescu, madam Diaconescu lu madam Iconomescu, madam Preotescu lu madam Diaconescu, d-ra Popescu lu madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costica Ionescu… Alerg la Costica Ionescu.
– Draga Costica, sa nu ma laşi… Viu la tine sigur ca n-ai sa ma refuzi, ştiu cat pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a ma-ndoi un moment…
– Lasa, omule, fleacurile…
– Sa-i dai nota 7, cum mi-ai promis…
– Cui, frate?
– Lui Mitica Dascalescu.
– Mitica Dascalescu!… Nu ţiu minte sa am vreun şcolar cu aşa nume.
– Nu se poate!
– Sa vedem…
Şi se uita în cataloage.
– Nu; n-am nici unul Mitica Dascalescu, în cursul inferior; ai facut confuzie; trebuie sa fie în cursul superior.
Alerg… de asta data drept la madam Piscupescu.
– Madam Piscupescu, de ce clasa da examen nepoţelul matale?
– De clasa VI.
– A! zic eu… Bine.
Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic:
– E în clasa VI Mitica Dascalescu al meu.
– Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu?
– Nu. Tu nu-l cunosti? ţi-e coleg.
– Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare sa-mi refuze nimic.
– Atunci – zic eu – ma rog ţie, nu ma lasa!… ştiu ca pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit…
– Iar?… eşti cu birja… hai de ma du degraba la Georgescu.
– Haide.
Ajungem… Aştept în birje pe Ionescu. Peste cateva momente iacata-l.
– Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; daca mai întarziam un sfert de ceas, pana la doua, mergea cu cataloagele la şcoala şi trecea notele în matricula: protejatul tau avea un 3.
– Şi acum?
– Are 7.
Uite-te – am gandit eu – ce va sa zica o întarziere de cateva minute; cum poate nenoroci pe un tanar! Ramanea Mitica Dascalescu iar repetent, cu toate ca ţine la el atata mamita-sa Dascaleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelareasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care…
Lantul slabiciunilor
