La gimnastica

Timpul continuand a fi frumos, ni s-a dat voie sa facem gimnastica în gradina.
Garrone era ieri în cabinetul directorului, cand a venit mama lui Nelli, ca sa ceara pentru baiatul ei, sa-l scuteasca de gimnastica.
Fiecare cuvant o costa mult și vorbea ținand mana pe capul baiatului ei:
— Nu poate sa faca gimnastica, zise ea, directorului.
Dar Nelli se arata foarte trist de a fi scutit de gimnastica, sa nu mai înfrunte și umilința aceasta!…
— O sa vezi, mama, zicea el, sa vezi ca o sa fac și eu ca ceilalți!
Mama se uita la el înduioșata și tacea, apoi zise cu îndoiala:
— Mi-e teama de camarazii lui. Ar fi vrut sa adauge: Sa nu-și bata joc de el, dar Nelli raspunse: Nu-mi pasa, și apoi n-am pe Garrone? Mie-mi ajunge sa nu rada el.
Atunci îl lasara sa vina cu noi la gimnastica. Profesorul ne duse la barele verticale, care sunt foarte înalte. Trebuia sa ne urcam pana în varf și sa ne ținem drept pe scandura transversala. Derossi și Coretti ajunsera sus ca doua mai-muțe; chiar și micul Precossi se sui repede, macar ca era împiedicat de haina care-i atarna pana la genunchi.
Stardi sufla greu, se roșea ca un curcan și strangea din dinți ca un caine turbat; voia sa ajunga sus cu orice preț, chiar de ar fi plesnit. Nobis, cand ajunse sus, își lua un aer de împarat. Votini însa, aluneca de doua ori, macar ca avea o haina vargata alb cu albastru, facuta înadins pentru gim-nastica. Ca sa urcam mai lesne ne unsesem toți mainile cu sacaz. Bineînțeles ca-l adusese negustorul nostru, Garoffi; ne lua cinci lire pe pachețel, ca sa-i ramana și lui ceva caștig.
Veni randul lui Garrone. El se urca mestecand la paine; n-avea habar, parca n-ar fi fost nimic; ba cred chiar ca ar mai fi dus în spinare și pe unul din noi, așa de tare e acel pui de taur.
Dupa Garrone, iata și Nelli. De-abia îl vazura agațandu-se de prajina cu mainile lui lungi și subțiri, și unii începura sa rada și sa-l ia în batjocura, dar Garrone își încrucișa brațele și arunca în jurul sau o privire, care fagaduia lamurit așa de multe calcavuri, macar ca era profesorul de fața, încat toți tacura ca prin farmec. Nelli începu sa se suie. Îi era greu, saracuțul; se facuse roșu la fața și rasufla tare: îi curgea nadușeala de pe frunte.
Profesorul zise:
— Da-te jos! Dar el nu voia; se caznea, se încapațana.
Ma așteptam dintr-un minut într-altul, sa-l vad cazand gramada, pe jumatate mort. Saracuțul!
Ma gandeam ca daca aș fi fost eu ca el și de m-ar fi vazut mama, ce greu i-ar fi venit! Acest gand ma facu sa-l iubesc și mai mult, și nu știu ce n-aș fi dat ca sa izbuteasca sa ajunga pana sus. Aș fi voit sa-l pot împinge sus, fara ca sa ne vada cineva. În timpul acesta, Garrone, Derossi și Coretti strigau:
— Sus, sus, Nelli! înca o opinteala, haide!
Nelli se opinti foarte tare, scoase din piept un* geamat și ajunse la doua palme de scandura.
— Bravo! strigara ceilalți. Haide! înca o opintire!
Și iata-l pe Nelli ajuns la scandura. Toți bautura din palme.
— Bravo! zise profesorul, dar deocamdata ajunge; da-te jos!
Nelli nu asculta și vru sa ajunga pana în varf, ca ceilalți. Dupa cateva silințe izbuti sa-și propteasca coastele pe scan-dura, apoi genunchii și în sfarșit picioarele; dupa aceea se ridica drept în sus și se uita la noi, gafaind și zambind. Noi baturam iarași din palme, iar el se uita spre strada. Ma uitai și eu, printre copacii care înconjoara grilajul gradinii și vazui pe mama sa plimbandu-se pe trotuar fara sa îndrazneasca sa se uite în sus.
Nelli coborî și toți îl felicitaram. Era aprins la fața, ochii îi straluceau parca n-ar mai fi fost el.
La ieșire, cand mama sa îl întampina și-l saruta îngrijo-rata înțrebandu-l:
— Cum a mers, draguțule! Toți raspunseram deodata:
— Minunat! S-a suit ca și noi, e destul de țeapan, știți! E sprinten, face ca și ceilalți.
Sa fi vazut bucuria bietei mame! Voia sa ne mulțumeasca la toți și nu putea. Lua de mana vreo țrei-patru, mangaie pe Garrone și pleca, luandu-și baiatul de mana. Îi vazuram departandu-se iute, vorbind și gesticuland, mulțumiți cum nu-i mai vazuse nimeni.