Izvorul fermecat

Print Friendly, PDF & Email

Cica demult, pe cand facea plopul pere şi rachita micşunele, traia undeva la poalele munţilor, la o rascruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Fat-Frumos. Trebuie sa ştiţi ca nu cu una cu doua se potcovesc caii nazdravani; de aceea, caţi ucenici veneau la el sa înveţe meşteşugul, nici unul nu ramanea mai mult de o zi.

Nu ştiu cum se facu, dar odata se nimeri sa vina la ucenicie un baiat îndrazneţ şi priceput, care învaţa meşteşugul într-un ceas şi dupa aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!

[…] Meşterul se bucura de ucenic, îl îndragi ca pe copilul sau. O singura slabiciune avea baiatul: poveştile. Daca vreun calator începea o poveste, atunci ucenicul se aşeza pe o buturuga, îşi proptea tamplele în palme, se uita în ochii drumeţului fara sa clipeasca, fara sa scoata o vorba, fara sa-i pese ca trecea vremea. Şi potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lasa noaptea şi calul ramanea nepotcovit.

Într-o seara, aproape de asfinţitul soarelui, pe cand meşterul se afla la un iarmaroc îndepartat, dupa potcoave de aur şi argint, sosi o faptura ciudata, de pe alta lume parca, şi care, spre mirarea baiatului, începu sa vorbeasca în grai omenesc.
– Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?
– Nu-i acasa. Dar ce ai cu el?
Pe baiat, cat pe ce sa-l pufneasca rasul. Nu avea nici o asemanare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu ca sluţenia aceea burduhanoasa, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa, nu putea fi decat puricele nazdravan despre care pomenise într-una din zile meşterul sau.
– Nu cumva eşti puricele nazdravan?
– Da, eu sunt.
– Purice n-am potcovit înca, dar cred ca nu-i chiar aşa de greu…
– Dar nici uşor. Fiecare potcoava trebuie sa aiba nouazeci şi noua ocale de fier. Numai aşa ma simt uşor şi pot zbura în slava cerului ca sa aduc poveşti.
Cand auzi ucenicul despre ce-i vorba, facu ochii mari şi un gand nastruşnic îi veni în minte.
– Fii fara grija, te potcovesc îndata.
Aţaţa focul, umfla foalele, care prinsera sa se vaite şi sa sufle în carbuni. Pe data vatra se lumina de jaratic, iar fierul se înroşi. Apuca apoi ciocanul şi începu sa bata zdravan, de se umplu toata potcovaria cu scantei de aur, spre mirarea puricelui nazdravan.

Nu trecu multa vreme şi prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. Dupa fiecare potcoava de nouazeci şi noua de ocale, puricele spunea ca se simte din ce în ce mai uşor, şi ca abia aşteapta sa poata zbura. Dar baiatul, dupa ce îi batu cea din urma potcoava, nu-1 întreba cum se simte, ci dintr-o saritura îl încaleca cu nadejde.

[…] ÎI purta puricele peste ape întinse şi întunecate, peste munţi pastioşi, peste cetaţi şi împaraţii, zburand în jos, zburand în sus, zburand ca vantul, zburand ca gandul, dintr-o parte în alta a lumii, chipurile sa-1 sperie pe baiat, ca sa-i treaca pofta de poveşti. Ucenicul nu se da batut.
– Ori ma duci sa-mi araţi de unde iei poveştile, ori raman calare pe tine pana ţi s-or toci potcoavele de nori şi vazduh.
[…] S-o fi albit sau nu de spume puricele nazdravan de atata zbor prin ţari, de atatea sarituri de pe un varf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, dupa vreme îndelungata, simţind ca puterile îi slabesc din ce în ce mai mult şi ca potcoavele i se tocesc de vazduhuri, îi spuse cu mahnire baiatului:
– Scumpa-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce acolo unde voieşti, caci m-ai biruit…

Şi, încovoindu-şi picioarele subţiri ca aţa, sari din varful unui munte într-o vale adanca, strajuita de jur împrejur de piscuri semeţe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presarate pe pajiştea verde a vaii, iar miresmele lor scaldau ca într-un abur copacii drepţi ca lumanarile. Totul în acea vale parea nemişcat: şi floare, şi iarba, şi ram. Stancile de la poalele munţilor, albe ca omatul şi batute cu litere scumpe, pareau ca asculta şi ele împreuna cu florile şi copacii un cantec fermecat, care nu semana cu niciun cantec auzit vreodata. Venea cantecul din înaltul munţilor, din adancul pamantului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune. Mai degraba era cantecul de bucurie din inima ucenicului, pentru ca ajunsese în lumea poveştilor. Poate ca de aceea toate în jur sareau cuprinse de vraja cantarii: şi munţii înalţi, şi stancile albe, de la poalele lor, şi copacii, şi iarba, şi florile, şi pamantul de sub talpile lui. Cantecul era nespus de frumos şi parca nu se mai sfarşea.

[…] Ucenicul porni sa cunoasca Valea Poveştilor. Cantecul fermecat îl însoţea peste tot locul, cand vesel ca paraul, cand duios ca foşnetul frunzelor, cand liniştit ca radacinile lor. Şi tot umbland baiatul prin acele locuri tainice şi necunoscute, se pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea şipotul cu totul şi cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenita, dar cand se apleca sa bea, alta ciudaţenie: din şipot nu curgea nicio picatura de apa. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndata. Prin şipotul de aur curgeau poveşti şi legende. Rezemat de izvor, prinse sa-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale pasarilor, poveştile munţilor, poveştile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfarşea o poveste, începea alta, şi apoi alta, care de care mai minunata şi nemaiauzita. Pe ucenic îl cuprinse o vraja şi uita de sine, uita de tot. Nu vedea nimic în jur, nici cand soarele rasarea şi apunea, nici cand luna cobora în paraiaşul din vale, nici cand frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici şuierul crivaţului pe crestele munţilor, nu simţea bataia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta poveştile şi legendele care se împleteau cu cantarea aceea maiastra din inima lui. Şi cum se sfarşea o poveste, începea alta, şi el n-avea de unde sa ştie ca în jurul izvorului cu şipotul de aur rasareau în fiecare primavara alte flori, ca alţi nori se alungau pe sus, ca arborii pe care-i vazuse la început drepţi ca lumanarile erau aplecaţi, batrani şi scorburoşi şi ca alţi copaci tineri se ridicasera demult, drepţi ca lumanarile, spre piscurile semeţe ale munţilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum ispravea o legenda, începea alta şi pe nici una n-o spunea de doua ori. Izvorul cu şipotul de aur curgea parca drept în inima ucenicului şi poveştile auzite se aşezau una peste alta sub fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gandea decat la un singur lucru: sa auda cat mai multe poveşti, cat mai multe, ca apoi sa le duca în lume. Glasul parea fara sfarşit. De cate ori a încercat sa se ridice, de atatea ori izvorul începea alta poveste şi o vraja nelamurita îl ţinea acolo legat cu funii nevazute.

Într-o zi se ridica în picioare şi voi sa plece, dar picioarele îi ramasesera nemişcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului cu şipotul de aur”. Se rezema din nou s-o asculte. Şi din poveste afla el ce trebuie sa faca pentru a scapa de vraja acelor locuri, ca sa poata duce mai departe poveştile în lume. Nu mai statu pe ganduri şi, cu un cosor ce-1 avea în cingatoare, prinse sa sape, sa vada adancimea şipotului de aur în trupul pamantului. Nimeni nu ne poate spune cat o fi sapat. Deodata însa glasul fermecat se opri. Se opri şi cantecul şi ucenicul se cufunda într-un somn adanc. Cand se trezi, se vazu la marginea unui rau, într-ud loc cunoscut, pe unde copilarise. Fruntea îi era grea şi fierbinte. Se apleca sa ia apa sa şi-o racoreasca. Pe data însa se feri şi scoase un strigat de uimire. Îşi vazuse chipul în apa. Parul îi era alb ca omatul, obrajii zbarciţi, spinarea încovoiata, numai ochii îi erau tineri şi limpezi aşa cum şi-i ştia el. Trecusera, se vede, mulţi ani fara sa-şi dea seama. Îşi aduse aminte de meşterul potcovar.
Porni sa-1 caute. În acea rascruce nu mai era nici urma de potcovar. Îi întreba pe oamenii pe care-i întalni:
– Nu ştii unde s-a mutat potcovarul?
– Care potcovar, moşule?
– Acela care potcovea caii lui Fat-Frumos… Caii nazdravani…
– De aşa minune nu se pomeneşte prin parţile noastre. Dar sa-1 întrebam pe cel mai batran om din sat.

Omul cel mai batran din sat a dat din umeri, spunand ca multe a vazut şi auzit în cei o suta de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneala.
S-a mahnit ucenicul potcovarului ca nu-şi poate afla meşterul, dar fiind înţelept nu i-a fost greu sa priceapa ca vremea maturase de mult cenuşa potcovarului. În cele din urma porni prin ţara sa spuna poveştile pe care le auzise în valea aceea minunata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *