În cutia cu palarii vechi, sta un urs, de catifea. Daca nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci naparliţi, trei vaci fara picioare şi un armasar, care sta în pod fiindca era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aita micşoreaza seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticla, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusatoreasa, îmbracand ursul din şase petice croite frumos, cred ca s-a înşelat cand a trebuit sa-i puna şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luand, dintr-alta cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunatate.
Ursul statuse jos, în casa, doi ani întregi şi ajunsese atat de stricator, încat am fost nevoit sa-l pui deoparte, în singuratate, şi el s-a trezit în cutia de palarii, numai dupa ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.
Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenita de la o cucoana bunica, croitoreasa nu se gandise ca, fara sa vrea, îi da, prin potrivirea madularelor, nişte naravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avusesera în timpul lor. Tatal urşilor, care umbla nevazut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, sapandu-le peşteri, rasturnand iarna cate un pietroi pe barloage, spalandu-i în somn, pieptanandu-i şi taindu-le unghiile cu un ferastrau de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pasla, pentru copii, şi le da cate un crampei de narav.
Ursul nostru se naravise sa fure, şi nu fura altceva decat bomboane, ciocolata, dulceaţa, fructe si rahat. Cand Tatutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecat cutia, fara sa-1 vada nimeni.
– Cine a mancat ciocolata ?
– Usu, raspundea baiatul, ridicand din umeri. Nu mai e.
– Dar cutia cu bomboane englezeşti ?
– Usu, raspundeau fata şi baiatul.
Îl vazusera amîndoi. L-au prins de cateva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi batut. Odata i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mancat toata dulceaţa de zmeura şi de chitra, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însa el nu manca tot borcanul, lua cate puţin, ca sa nu se cunoasca, scotea cate un pumn de bomboane, cateva bucaţi, şi le manca pe toate cu încetul.
Aşa s-a facut ca am trimis hoţul în pod, ca sa-l pedepsim şi sa cruţam dulceţurile copiilor. Însa el fura şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întalnit niciodata pe scara, se fereşte de noi, însa copiii l-au vazut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndarat. De copii, ursul nu vrea sa se fereasca. Stramutarea lui în pod a fost cu atat mai binevenita cu cat învaţase de la urs sa manance zahar şi mielul cu parul creţ. Şi de la miel a învaţat şi mingea sa pape dulceaţa furata, cofeturi, cozonac şi prajituri. Ba mi se pare ca ursul niciodata nu a mancat ce mananca acum toate mingile, care înconjoara borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
Tatuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru ca el ştie ca trebuie sa creasca, şi lasa dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegata, pentru ca mingile nu au degete ca sa dezlege sfoara şi sa descuie dulapul.
Totuşi, într-o zi, Tatuţu o sa se puie la panda, chiar în dulap. Cand ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în labuţa ca sa se înfrupte, o sa-l gaseasca pe Tatuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tatuţul.
