Iarna. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahar, camp de cristal, iaz de oglinda. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una cate una, luminile, ca într-o nemasurata sala de dans. Vieţuitoarele pustietaţii sunt îmbatate de farmecul acesta: paserile zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în haţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea sta langa vizuina şi nu se-ndura sa mearga la vanat; veveriţa pleaca creanga langa creanga, şi hoinareşte, ca o deşucheata, padurea-ntreaga. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. încet, ascultand, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curatura, şi cand a ajuns la margine, şi-a vazut întinderea lucie de zapada, a-nceput sa sara de bucurie:
„Poate mai întalnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gandul îi raspunse:
„Poate mai întalneşti un prieten”…
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietena”.
Şi gandul:
„Poate dai şi peste o prietena”.
Şi mergand aşa, iepuraşul cu gandul îşi vorbesc:
„Ce lumina, şi totuşi luna înca nu a rasarit”.
… „Şi totuşi luna înca nu a rasarit”.
„Dar o sa rasara”.
…„O sa rasara”.
Şi cum mergea pe marginea unei valcele, iepuraşul se opri o clipa sa se odihneasca. Atunci, de la spate, se ridica, alba şi ea, ca de gheaţa, luna. Stelele palira; padurea, copacii, tufele îşi dezbracara deodata umbra. Iar iepuraşul împietri de groaza: chiar de langa el, se întinse pe pamant o aratare cu doua coarne grozave. Dupa clipa de spaima, iepuraşul se destinse ca o coarda şi o zbughi la goana, se pravali în vale, veni de-a dura ca un bulgare, se scula şi iar se rostogoli, pana jos; apoi o lua de-a dreptul taind campul. Se opri tocmai în stuharia iazului. Acolo, de-abia sufland, se ghemui cu ochii închişi… sa nu-şL mai vaza umbra!
Fricosul
