Tudorel era un ciobanaş de vreo zece anişori, prin isteţimea lui scapase în mai multe randuri vacile şi oile salului din ghearele unor lupi. Nu ştia nici de frica, nici de înşelaciune.
—Sunt cioban, trebuie sa-mi pazesc turma, Asta ştiu !… şi nu-l biruia nimeni.
Moşul din padure, vrajitorul cel bun, care vede şi rasplateşte pe cei ce se poarta voiniceşte l-a chemat la el în peştera, şi 1-a poftit sa-şi aleaga tot ce va dori din bogaţiile adunate acolo.
Tudorel se hotarî sa ia doar un fluier.
—Sa-mi traieşti, baiatul moşului ! i-a raspuns vrajitorul cel bun. N-ai vrut nici straie scumpe, nici bani de aur, dar ai ales o comoara nepreţuita. Fluierul acesta, pe care 1-a faurit un meşter din vechime, nu numai ca-ţi va ţine de urat, dar prin el vei putea îmblanzi fiarele. Pastreaza-1 sanatos, dragul meu, şi s-auzim de bine !
A doua zi, plecand cu oile, Tudorel se aşeza pe un damb şi începu sa-i zica din fluier. Mare-i fu bucuria cand vazu ca mioarele se opresc din paşunat şi încep sa joace. Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se pusese şi el pe ţopait, parc-ar fi fost cel mai straşnic danţuitor. Clopotul de la gat îi suna. Magaruşul turmei juca şi el, cand pe trei picioare, facand rotogoale dragalaşe în vazduh ou piciorul drept, cand ridicat pe doua picioare, ca oamenii. Cat despre Ursu, dulaul, nu numai ca sarea, dar se dadea şi peste cap.
Canta el Tudorel ce canta ; mioarele, berbecul, magaruşul şi dulaii jucara, pana cand zise ciobanaşul:
— Acum destul ! Dac-om sta sa ţopaim toata ziua, apoi flamanziţi şi va uscaţi şi se supara satul pe mine ca va ţin nemancate.
Într-o zi, o haita de lupi se repezi la stana lui Tudorel. Spaima intra în bietele oi.
Vazand acea navala de salbaticiuni, Tudorel duse fluierul la gura şi începu sa cante. Şi ce sa vezi ? Unui cate unul, lupii se astamparau, începeau sa ridice cate un picior uşor, uşurel şi se porneau pe danţuit.
Apoi cate un lup se apropia de o mioara, îşi lasa capul în jos de trei ori înclinandu-se, şi o poftea la joc. Douazeci de perechi se-nvarteau în jurul ciobanaşului, care-i zicea de zor din fluieraşul lui de soc.
A intrat în hora Ursu, dulaul, prinzandu-se în braţe cu starostele lupilor ; au facut fraţie amandoi, s-au pupat în bot, cu ochii plini de lacrimile prieteniei, legandu-se sa nu se mai prigoneasca unul pe celalalt, cat vor trai !
Dar tot sarind şi învartindu-se lupii ostenira. Mai-marele lor se apropie, jucand şi el mereu şi-i vorbi lui Tudorel aşa :
—Ciobanaşule draga, mai lasa-1 încolo de fluier, ca nu mai putem ! Dupa ce santem flaminzi ne mai flamanzeşti şi dumneata, punandu-ne sa ţopaim într-una !
—Eu, raspunse baiatul, nu ma opresc din cantat pana nu va carabaniţi ! Daca ma opresc, sunteţi în stare sa va repeziţi la oi şi sa le mancaţi.
—Pe cuvantiul meu de onoare ca nu facem una ca asta, plecam pe ici încolo ! raspunse celalalt şi facu semn lupilor sa-1 urmeze
Cu mare parere de rau îşi lasara cumetrii dragalaşele cumetre ! Dupa ce le-au jucat, mare pofta ar fi avut sa le mangaie puţin cu colţii! Dar n-avura încotro şi se departara, pierind în desimea codrului. Şi numai dupa ce n-a mai ramas nici urma de lup prin partea locului, Tudonel îşi opri cantarea, odihnind astfel şi oile, care începura sa pasca marunt şi repede, de foame ce le era:;
…Povestea cu fluierul vrajit ajunse şi la urechile împaratului.
— Daca a putut acel fluier sa stapaneasca haita de lupi, cum n-ar veni de hac şi vrajmaşilor mei ? îşi zicea stapanitorul ţarii.
Trimise deci împaratul caţiva soli la ciobanaş sa-i ceara fluierul.
Dar Tudorel, nici gand sa-1 dea.
A doua zi, chiar împaratul veni sa-i ceara lui Tudorel fluierul fermecat.
— Eu sunt chiar împaratul acestei ţari. Cum ai îndraznit sa te împotriveşti poruncilor mele ?
—Dar ce-am facut ?
—Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunataţi, galbeni mulţi, ţi-am trimis şi tu nici gînd sa-mi dai fluierul, pe care vad ca-1 ţii la brau.
—N-am ce face cu ele. Eu atata am, fluierul !
—Fluienui acesta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! îi striga craiul manios. De aceea zic, baiete, da-mi-1 de buna voie şi eu te voi rasplati cum nici nu gandeşti ; te voi duce la curtea mea sa te cresc, sa-ţi dau învaţatura şi sa faca din tine un curtean de vaza.
— Eu din ce sunt nu vreau sa ma schimb ! raspunse Tudorel.
Atunci lacom, împaratul înşfaca jucaria ciobanaşului. Ochii îi luceau de bucurie la gandul ca acum nu-1 va mai birui nimeni ! Nimeni nu va mai îndrazni sa-i calce hotarele, ba va porni el însuşi sa cucereasca şi sa prade împaraţia altora ! Porni voios, cu tot alaiul dupa el.
Dar Tudorel, suparat foc, alerga pe langa calul lui, ceraudu-i fluierul.
Scos din fire, împaratul porunci oştenilor sa-1 arunce în beciul cel mai adînc.
Ei, dar în vremea aceasta, ostile vrajmaşe napadira pamantul ţarii şi pradau toate în calea lor. În fruntea armiilor, împaratul porni sa le înfrunte şj sa nimiceasca pe duşmani.
Mandru nevoie, calare pe armasarul împopoţonat, craiul tot sufla în fluierul fermecat, aşteptand sa se întample minunea, dar degeaba ! Oştilor puţin le pasa de jucaria aceea neputincioasa din mana lui ! Ba, dimpotriva, împaratul fu înconjurat de duşmani, care parca ieşisera din pamant! Cat ai clipi din ochi, se pomeni legat, straja lui împraştiata şi el robit vrajmaşului.
Fluierul cazu la pamant şi, de buna seama, l-ar fi sfaramat copitele cailor, daca un sfetnic înţelept nu l-ar fi ridicat cu grija.
Mare prapad ar fi fost pe ţara, daca sfetnicul cel înţelept nu s-ar fi gandit sa se repeada la palat, sa-1 scoata pe Tudorel din adancimea beciului şi sa-1 duca pe campul de bataie, rugandu-1 sa cante din fluierul fermecat.
Şi cand începu Tudorel sa cante din fluier, oştile duşmane îşi aruncara paloşele şi buzduganele şi începura sa joace.
Jucau şi ţopaiau de zor. Se ţineau dupa el, tot danţuind şi paraseau de-a-ndaratelea pamanturile cucerite atata de uşor.
Şi ciobanaşul nostru nu s-a lasat pana nu i-a dus dincolo de hotarele ţarii, cu împaratul cel hapsan cu tot.
