De cand auzise legenda comorii pazite de zane, Ioan nu se mai gandea la nimic altceva. Satenii îi spusesera sa-şi ia gandul de la acea poveste, caci toţi cei ce le zarisera pe maiestre, murisera sau îşi pierdusera mintea. El însa se jura ca avea sa aiba noroc, fiindca aşa îi prorocise bunica atunci cand împlinise 14 ani.
-Tu nepoate, vei vedea cu ochii tai bogaţiile ascunse de iele şi multa bucurie vei avea atuncea.
Nimeni cu toate astea nu-l credea şi de la o vreme chiar, începuse prin sat sa umble zvonul ca judecata flacaului se cam ratacise. De asta, prietenii din copilarie începusera sa-l ocoleasca şi sa şuşoteasca între ei atunci cand îl întalneau pe uliţa satului.Unii, mai rai de gura, îi strigau fel şi fel de batjocuri, ca sa-l faca sa uite de visul lui.
-Uite-l şi pe prinţul cautator de comori! Pare cam mahnit sarmanul de el! L-o fi fermecat vreo zana!
-Radeţi voi dar cand voi merge în caleaşca ca un boier şi voi bea din pocale de argint, nu veţi mai zice aşa!
-Auzi la el, pocale de argint! Radeau ei. Sa nu uiţi de noi, sa ne chemi la palat, sa ne veselim cum se cuvine!
Dupa o vreme, pana şi parinţii lui, nişte oameni cu frica lui Dumnezeu, începura sa se teama ca fiul lor vorbea prapastii şi ca nu avea niciodata sa fie un om întreg. Ioan mergea de cum se însera în padure, ca sa caute comorile şi tot ratacea pe coclauri pana în zori, cand se întorcea acasa sa se odihneasca. Nici ameninţarile tatalui, nici bocetele mamei nu-l putura convinge sa lase acea cale ca sa fie în randul lumii.
-Dar nu vezi, se planse maica lui, ca te-ai facut de rasul satului? Comorile alea nu sunt decat nişte închipuiri de-ale batranilor! Cine mai crede aşa ceva?
-Ba nu sunt, buna mi-a spus…
-Buna ta nu mai era de multa vreme în putere… Cine ştie ce i s-o fi nazarit…
-Nu, era o femeie înţeleapta şi ştia ea ce ştia…
Comoara însa, era de negasit şi dupa un timp, şi el prinse sa se îndoiasca ca ar fi fost mai mult decat o scorneala. Cei ce se jurasera ca vazusera focuri în padure pierisera şi nu mai era nimeni care sa mai descurce acea taina. Descurajat şi obosit, Ioan hotarî sa se opreasca din cautari.
Era ultima noapte în care avea sa mai paşeasca pe acel drum. Luna era înceţoşata, ca şi cum s-ar fi oglindit într-o apa tulbure iar copacii de întuneric îi ţineau de straja. Poteca umblata avea sa-l duca la poiana unde se zvonea ca se afla comoara vrajita. Liniştea era curmata doar de zgomotul paşilor lui… Nu avea nicicand sa mai zareasca aurul ielelor, sa se plimbe în caleaşca de diamant sau sa soarba din pocal de argint, aşa cum îi fusese visul. Ajunsese de batjocura tuturor şi nicio fata nu avea sa-l mai ia in seama. Sarmanul se întrista foarte cand îşi aminti vorbele celorlalţi.
-Chiar dadui în mintea copiilor, spuse el cu obida, au dreptate ei… Cine ar mai crede o astfel de nazbatie…? Numai un copil fara de minte…
O adiere îl atinse, deşteptandu-l şi facandu-l sa priveasca în jur. Vantul îi mangaie obrazul, ca o femeie nevazuta.
-Naluciri! Murmura el.
In acea clipa, o umbra trecu cu iuţeala unui gand pe langa dansul. Cu inima cat un purice, Ioan încetini paşii, neputandu-se dumiri ce fusese. Fusese oare duh sau animal? Fiara aşa iute nu mai pomenise, aşa ca cugetul îi zbura spre iele.
-Sa fie asta…? şopti flacaul pentru sine.
De îndata, izgoni gandul, spunandu-şi ca pe semne îşi închipuise totul. Cand umbra se ivi ceva mai departe totuşi, picioarele-i o urmara, umbland ca singure. Teama tot îi mai era dar ceva ca o vraja îl îndemna sa mearga mai departe. Curand avea sa ajunga în poiana comorilor, curand avea sa atinga cu mainile lui aurul cel mult dorit… Umbra se ascunse dupa un copac cu un truchi gros şi scorburos şi vantul se opri.
-Am ajuns? Se întreba flacaul ca trezit din somn.
Se afla ceva acolo, îndaratul copacului ce parea a domni peste toata padurea cu ramurile-i falnice. Un pas şovaielnic…şi înca unul…şi ajunse… Atunci îşi dadu seama ca în trunchi se conturase un soi de uşa…
-Aici e…comoara? Sufla el apropiindu-şi ochiul de gaura cheii.
Nu vazu decat o lumina iar asta-l facu sa cugete la bogaţiile aflate înauntru. Era primejdios sa le înfurie pe zane dar gandul la palatul de aur şi curiozitatea îi alungara frica. Mana-i pipai lemnul aspru…şi cu o opintire, deschise uşa.
-Bine-ai venit straine…, sufla vantul.
Ochii flacaului se umplura de lumina. Rasarea soarele peste turnurile de sticla ale oraşului ceresc ce se întindea pana la oceanul înspumat. Ioan niciodata nu mai vazuse o asemenea frumuseţe şi inima-i se deschise. Palatul de aur şi caleaşca fusesera date uitarii, caci ceea ce se afla în faţa lui, întrecea orice vis pe care-l avusese vreodata. Era şi pasare, şi nor, şi mare, liber ca aerul, plutind pe deasupra citadelei albe. Îşi întinse braţele, zburand ca un vultur în vazduh, tot mai repede, tot mai repede, catre soare.
Cand se trezi, primul sunet pe care-l auzi fu foşnetul frunzelor. Cateva raze i se prelinsesera pe faţa, încalzind-o. Îşi deschise cu greu ochii, ca sa se uite unde se afla… Se afla culcat la umbra copacului batran ce era din nou aşa cum îl ştia, de parca nimic nu s-ar fi petrecut şi nu mai era nici urma de poarta prin care trecuse. Nu îi parea cu toate astea rau de nimic, pentru ca acum ştia ca gasise comoara pe care de atata amar de ani o cauta. Plin de speranţa, se ridica de jos şi o lua la fuga spre sat. Se simţea uşor cum nu mai fusese vreodata de parca ar fi prins aripi.
-Comoara! Racni el dand navala în casa. Am gasit comoara!
-Ce vorbeşti Ioane? Se deşteptara parinţii.
Dar flacaul nu raspunse, zambind doar cu toata fiinţa lui.
