Miţu si Baruţu au mai crescut şi încep sa comploteze.
În ceasurile scurte dintre paruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegandu-şi interesele de generaţie mai bine, ei îşi dau seama ca au datoria sa se organizeze împotriva marilor adversari: maicuţa şi tatuţu, unchiul Sesis şi matuşa Tatana. Libertaţile lor au vazut din experienţa ca sunt limitate de reguli şi dogme. În ordinea morala nu e voie nimic, iar în ordinea materiala totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea pana la rafinamentul dulapurilor cu broasca, blocate cu o farama de metal trecuta pe o veriga. Cu toate ca, nemişcate şi blande la locul lor, s-ar lasa de bunavoie cotrobaite, dulapurile sunt ca şi cum nici n-ar fi acolo unde se gasesc, caci stau în buzunarele asupritorilor, unele la maicuţa, altele la tatuţu.
De la bucatarie pana la dormitoare, numai dulapuri de toata marimea şi înalţimea. Nu e odaie fara un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri daca sunt odai, şi ce rost mai au odaile daca mai ai şi dulapuri, chei la odai şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broasca merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, daca umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate. Nemaipomenit!
Odata, Baruţu a gasit uşa unui dulap crapata şi a strigat numaidecat pe Miţu. Descoperisera, în sfarşit, drumul la tainele mari, şi au intrat amandoi în dulapul cu haine. Decepţia le-a fost serioasa, trezindu-se amandoi între pantaloni atarnaţi de carlige şi fuste şi dand şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o gramada de poliţe, pana sus. Ce rau e sa fii
mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot aia sunt de vina ca eşti mic: puteau sa te faca mare dintr-o data, sa nu aştepţi sa creşti cat le-o place lor, douazeci de ani. E o înţelegere secreta între parinţii din toata lumea. Ei se prefac ca se galcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sunt de perfect acord: copiii trebuie sa fie mici şi sa stea mici o viaţa întreaga. N-ar vrea şi Baruţu sa aiba mustaţi? De ce n-are mustaţi? N-ar vrea şi Miţu sa puie fustele mamei? De ce nu poate? Fiindca e ţinuta mica într-adins, sa nu poata sa se gateasca.
Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie aia, daca nu de ei ? Situaţia asta trebuie sa se sfarşeasca. E de netolerat. Te pupa toata ziua cu ipocrizie şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru pe faţa, ori totul, ori nimic.
Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.
—Unde sunt copiii? a întrebat tatuţu.
—Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au bagat, a raspuns maicuţa, înspaimantata.
Au dat fuga din doua parţf pe scari, şi un spectacol dramatic s-a desfaşurat dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era rasturnat peste Miţu si Baruţu, şi a trebuit o jumatate de ceas ca sa poata fi scoşi de subt daramaturi, din haine, din rufarie şi ciorapi. Le cazusera în spinare, ca o avalanşa de lucruri îndracite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-au prabuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ undeva. O umbrela îl nimerise ca un cioc de barza pe Baruţu în ceafa şi facatorul de rele zbiera afirmand ca l-a „omolat”.
A fost prima revoluţie adevarata din familie, şi raniţii trataţi la infirmeria gospodariei cu fricţiuni şi oblojeli, s-au dezumflat abia dupa patru zile, cat a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumatate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucata cu bucata.
Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bataie pe nadragi, dar maicuţa 1-a cruţat, mulţumita ca dulapul 1-a prins înauntru şi nu 1-a strivit.
—Nu ma baţi, mamico? a întrebat Baruţu.
—Îmi pare bine ca e cel puţin conştient şi logic, a zis tatuţu, ca un înfumurat.
În împrejurarile cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca sa-şi ascunda gandul de ei.
—Lasa ca te-a batut el, Dumnezeu, a raspuns maicuţa.
Va sa zica, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei… Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Cand nu te vede ca te strecori binişor pe scara tatuţu, se ţine dupa tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici sa sufli de atata camarila. Ce-i atunci Baruţu? Jucarie şi bataie de joc?
Procesul s-a judecat dupa ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a ramas cu o zgarietura adanca. Buricul unui deget i-a ramas muşcat de O caseta, în care şi-1 varase ca sa ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizatura de metal. Flagrantul delict era evident: voia sa forţeze capacul, dar nu 1-a ajutat Dumnezeu, care ţine cu parinţii. Cum vrei sa mai aiba o parere buna copiii despre el, cand face poliţie pentru aia?
La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tatana, şi n-au lipsit din Curtea cu
Juraţi nici pisicile, admise în calitate de aparatori, întrucat ele, caţeii şi gainile
sunt în solidaritate cu ei. Din motive însa speciale, în legatura cu intendenţa,
gainile, raţele şi gaştele, cu toate ca acuzaţii cereau o larga publicitate a
dezbaterilor, n-au figurat în instanţa. Cocoşul Ioniţa s-a marginit sa ia
informaţii pe la fereastra, înalţandu-şi un ochi pana la geam şi comunicand
poporului, din cand în cand, impresiile diformate, din şedinţa. Colonelul s-a
prezentat în uniforma şi cu decoraţiile pe piept. Vazandu-1 ca şi-a pus şi pe
„Mihai Viteazul” Baruţu şi-a dat seama ca se va petrece un lucru grav şi a
sfeclit-o. Mai ales ca unchiul Sesis, indiferent de zambetul lui, nici nu 1-a bagat
în seama.
—Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tatuţu. E prea tarziu. Te-am dat la Curtea Marţiala şi vei fi judecat dupa Codul Justiţiei Militare.
S-a ispravit, nu mai era nicio scapare. O sa-l manance ocna.
Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrand în sala de şedinţa, colonelul a tuşit pentru pregatire, şi sabia lui s-a lovit de pardoseala, de gresie, ca de o lespede grea de eşafod. „E gata?” a zis, şi a sunat din clopoţelul cu care altadata era chemata la sufragerie Cati. „E gata!” i s-a raspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de ordonanţa al domnului colonel. O sa vada şi el, Baruţu, acum, ce-i un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl rasfaţa pe genunchi şi pe care îl tragea de cioc, cu o lipsa de respect tolerata binevoitor. O tresa groasa şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim. Se trage afara lunga, lunga de tot, şi taie. Cu sabia asta domnul colonel a ucis la Maraşeşti o mie, mi se pare, de turci.
Soldatul a strigat pe întaiul acuzat. Vrea sa vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare cand e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pamant. Nu s-a ştiut cand venise şi parintele. Aştepta şi el pe scaun la masa juriului. Toate autoritaţile erau adunate. Vorbeşte colonelul, cu condeiul în mana, fiindca se fac şi acte.
—Ia mainile de la spate, stai drept şi raspunde.
Baruţu nu putea sa stea drept şi sa-şi ia mainile de la spate. Ţinea într-o mana bilele şi în cealalta un corn.
—Cum te cheama? a întrebat domnul colonel preşedinte. Baruţu s-a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îl cheama.
—Baruţu! raspunde taraganat Baruţu.
—Ce nume e asta?… Ăsta nu e nume de judecata… Spune cum te cheama legal!
Baruţu s-a uitat la tatuţu, dar tatuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la maicuţa, dar nici maicuţa nu se mai uita la el. Întoarce ochii la Tatana, dar nici Tatana nu se mai uita la el. Are de-a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e domnul colonel şi domnul preşedinte.
—Te-am întrebat cum te cheama şi nu mi-ai raspuns. Raspunde.
—Nu ştiu, raspunde Baruţu, şi o lacrima îi umple fiecare ochi, în faţa marii singurataţi în care se simte deodata izolat.
—Caţi ani ai? Mai întreaba preşedintele.
Se gandeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a raspuns odata argatul Petre la aceeaşi întrebare cand a fost angajat.
—Sunt batran, raspunse Baruţu.
Neaşteptatul raspuns a tulburat într-atat auditoriul, încat, la un semnal al domnului colonel, acuzatul a fost repede scos afara şi dus la baie, ca sa aiba vreme juriul sa rada.
—Cum ieşim din încurcatura? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.
Dus la baie, Baruţu a plans langa Miţu, care a plans şi ea vazandu-l ca plange.
—Ce ţi-a facut, manca-te-ar mama? 1-a întrebat Miţu.
—Sesis nici nu mai ştie cum ma cheama, a gemut Baruţu, simţind ca traieşte o împrejurare care îi da dreptul sa fie disperat.
—Ai spus ca m-am agaţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.
—N-am spus nimic…
—Ai spus ca am cautat cerceii mamii?
Baruţu tagaduieşte, facand cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.
Apare soldatul.
—Sunteţi chemaţi amandoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii sa treaca.
—Intra tu întai, zise Miţu.
—Ba intra tu întai, zice Baruţu. Eu am mai intrat o data întai. Ciorovaiala la uşa şedinţei face pe Sesis sa o deschida.
—Iar v-aţi luat; la cearta? întreaba colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecam de dulap…
Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.
—Staţi jos! zice unchiul Sesis.
Baruţu da fuga la maicuţa şi Miţu la tatuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în mijlocul odaii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu inima la loc.
—Uite ce ne-am hotarat, zice unchiul Sesis. Nu va mai judecam, nu va mai pedepsim! (Copiii sar la el sa-1 pupe.) Va dam voua cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Sa le ţineţi voi, la voi… Cand o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie.
Atunci, veriga dupa veriga şi snop dupa snop, de prin buznare, de la cingatori şi de prin cuie, cheile le-au fost puse gramada pe masa şi date în primire: cheile din toata casa, cheile din toata curtea, de la piviniţa, de la magazii, de la coteţe, de la muraturi şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la camara şi de la rufarie, de la carbuni şi de la dulapurile cu carţi.
—De azi încolo, veţi avea voi doi grija de toate şi tatuţu şi maicuţa or sa stea şi or sa se joace. Voi faceţi ceaiul, mancarea, voi puneţi untul pe paine, voi o sa lucraţi şi o sa aduceţi parale. Tatuţu şi maicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte sa se dea în leagan. Voi sa pregatiţi masa, ca mancam la voi.
Gandindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat sa fie judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo suta de chei dinaintea lor şi le examinau: unele gaurite, altele cu bold. Semanau unele cu altele, dar o strambatura deosebea cheie de cheie.
—Azi facem tot noi masa, zise maicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-va la dulapuri. Vedeţi ce-i în fiecare dulap, ca sa ştiţi, şi pe urma le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi.
Cam codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s-a deschis. Au luat cheile la rand şi de-a-ndaratele, o veriga dupa alta veriga, au apasat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca sa mearga cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supa:
—La masa, copii!
Cate o veriga cu chei, una dupa alta, a fost adusa la maicuţa pe masa, opt verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte.
—Uita-le! a zis Miţu.
—Ţi le dau îndarat, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicaieri nici una.
