Bunica Safta

Print Friendly, PDF & Email

Se împraştiase de mult, topindu-se în vazduhul limpede, fara nici o urma, fumul ce se înalţase dis-de-dimineaţa peste sat, cand femeile pregatisera mancarea pentru pranz, înainte de a pleca la lucru pe camp. Se mistui şi mirosul fierturilor înacrite cu oţet, ce patrunsese din tinzi, din întruchiparile de scanduri înnegrite, unde erau improvizate bucatariile de vara prin curţi şi pe uliţe.Aerul era iaraşi pur, racoros şi subţire, aşa cum ramasese peste noapte. Soarele înca nu rasarise.
Oamenii îşi ispravira treburile de dimineaţa din gospodarii: îşi dadura în stava caii, scoasera sub biciul lung al ciurdarilor vitele, fugarira porcii flamanzi în uliţa cand rasuna cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau sa se scoale cu noaptea în cap: caprarul tutuia mai întai din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cat se trezeau cainii din somn şi latrau ca la alte alea.Femeile se grabira sa puna masa pentru pranz, sa prinda oamenii o mancare calda, caci, la hotar, la lucru, nu putea fiecare gospodina sa se îngrijeasca de fierturi. Şi care putea nu lasa dimineaţa sa plece oamenii nemancaţi. Era lege: dimineaţa, la pranz, mamaliga calda cu ociorba, cu o zeama.
Acum începura sa iasa pe portiţe, în uliţa, barbaţi, femei, fete, copilandri, veseli toţi şi larmuitori, cu uneltele în spate, unii purtand şi traiste pline sau desagi. Se gramadisera multe munci, care ţinura pana în a doua jumatate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul faneţelor, seceratul orzului şi al alacului. Uliţa principala din partea asta a satului, care ducea şi la porumbişti, şi la fanaţe, şi la holde, varsa mereu lume peste lume, grabita nevoie mare.Cu toata graba însa, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; rasunau rasete limpezi de femei şi fete, şi uneori luau cuvantul şi sugacii aduşi în braţe, oracaind repede cabroaştele.
A patra casa din capul uliţei era cladita în fundul unei ograzi largi. Era o cladire mare şi grea din piatra şi caramida, care parea intrata puţin în pamant, cu acoperişul din ţigla, înnegrit de vreme şi batucit cu negi mari de muşchi suri. Catre uliţa avea trei ferestre,catre curte doua, cu ramele nevopsite de brad, batute de ploi şi caldura, cu geamuri mici şi somnoroase, ca şi cand s-ar fi ostenit sa priveasca de atat amar de ani aceeaşi uliţa şi aceeaşi ograda. Uşa de lemn vechi, cu zavor lustruit şi mancat de atata slujba, se deschidea în tinda, unde coborai un pas. In tinda era cuptorul de paine, cu o vatra mare, unde se facea mancarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale şi subţiat mai sus,luminat tot de un lustru negru.Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, carpit pe alocuri. Era o cladire larga, cu streaşina pana jos, cat se putea ajunge cu mana.
Intre casa şi grajd mai era un şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodariei şi o gramada de lemne, varfuri ramase din iarna. La spatele şurii era gradina, cu mulţi pomi batrani şi tineri, cu delniţe întregi de legume, de porumb, de cartofi, de sfecla pentru vite, de lucerna şi trifoi. Se parea ca stramoşul care a împlantat mai întai aici parul, a putut sa îngradeasca pamant dupa plac. Din gospodaria asta mare plecasera de mult barbatul şi nevasta, cu un cumnat şi o cumnata, cu sapele în spate; mai aveau mult porumb nesapat a doua oara şi trebuiau sa înceapa peste cateva zile şi la secerişul orzului.Trei copii — doi baieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţa de trei — ramasesera înca dormind, în grija bunicii Safta, mama barbatului.
Bunica Safta era vaduva de zece ani şi împlinea în vara asta, la Sfanta-Maria-mare, şaptezeci şi cinci. Toata viaţa ei a fost o femeie înalta, uscaţiva, iute în mişcari, neodihnita la lucru, pornita spre manie repede, învolburata, dar îi trecea degraba, se liniştea şi izbucnea în ras. Se mira toata lumea cum a putut ramane aşa de subţire şi frumoasa, şi acum, la batraneţe, aducand în lume cinci copii: patru baieţi şi o fata. Altele, cu atata prasila, se îngraşe, se labarţeaza, se uraţesc, se încreţesc la obraji, de nu le mai cunoşti, cand le-ai ştiut de fete. Ei, iata, Safta a ramas tot mladioasa şi subţire, atata doar ca nu mai este aşa de înalta ca odinioara .Dar daca la aratare era tot Safta de mai demult, scobalţise totuşi şi ea în puteri, în cele care nu se vad pe din afara. Incepea sa fie mai uituca, greşea adeseori la numarat cand trecea de zece, amesteca numele nepoţilor, îi lua pe unul drept altul, uita caruia i-a dat de mancare şi caruia nu.Dar poate şi alta mai tanara în locul ei nu s-ar fi descurcat mai uşor între atata puzderie de copii! Pentru ca bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vara, cand oamenilor le crapa maseaua de graba muncilor de pe camp, numai pe cei trei copii din casa, ai feciorului sau cel mai tanar, ci şi pe nepoţii dupa ceilalţi trei feciori şi dupa fata, cand copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari sa fese şi ei la camp, daca nu sa sape, cel puţin sa ajute la fan,ori sa aduca apa.
Se nimerise ca ceilalţi feciori şi fete sa nu aiba nici un batran la casa în grija caruia sa lase copiii. Şi cum bunica Safta ramasese la casa ei, cu feciorul cel mic, cu Ion, şi cum gospodaria lor era aici aproape de capul uliţei, le venea la îndemana celorlalţi sa-i lase ei copiii cand mergeau la lucru şi sa-i ia cand se întorceau seara. Aşa ca vremea cat se scurgea lumea pe uliţa în sus, se deschidea mereu portiţa, şi cand unul, cand altul dintre copiii batranei îşi lasau odraslele în curtea cea larga, strigand-o:
— L-am adus şi eu, mama!
— Vad ca i-ai adus! Dar le-ai pus în traista?
— Pus, cum sa nu!
— Sa le fi pus destul, ca pe aştia cu greu îi saturi. O sa-mi manance şi urechile.
Omul pleca grabit, iar bunica Safta scotea traista de dupa grumazul copilului şi cerceta ce merinde i-au pus parinţii. Apoi lega iar traistuţa, o ducea în casa, în camera larga, care dadea spre uliţa, şi o punea pe masa. In vreme de-o jumatate de ceas cinci traistuţe se înşirau pe masa. Batrana le punea în rand, una dupa alta, cum veneau copiii, sa ştie care a cui este, pentru ca traistuţele tare semanau una cu alta.In unele erau merinde mai multe, în altele mai puţine, dupa numarul nepoţilor.Dar caţi erau? Aici era greutatea cea mare a batranei, şi sa-i cunoasca al cui era fiecare şi cum îl cheama. Cu cei din casa erau de toţi optsprezece copii şi copile, dar bunica Safta, de cate ori îi numara, afla tot alt numar, cand zece, cand treisprezece, cand cincisprezece.Poate nu-i slabise numai mintea, cinci nepoţi nu ramaneau într-un loc pana-i numara, ci sea mestecau şi se învalmaşeau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, sa le arate la fiecare unde le-a pus traistuţele, pana sa apuce sa-i numere, unii fugeau în tinda, alţii în curte. Cum sa-i mai numeri? Iar daca încerca sa faca adunarea în cap, ştiind caţi nepoţi i-a lepadat în curte fiecare fecior şi fata, se încurca şi mai rau: socoteala în cap nu mai mergea deloc.Numaratoarea se mai îngreuia şi altfel.
De pe uliţa asta, din vecini, mai erau trei-patru femei necajite care nu aveau cu cine-şi lasa copiii acasa şi, la rugamintea lor, bunica Safta îi lua sub ocrotirea ei şi pe aceştia. Dupa ce îi dadeau de cateva ori copiii în seama, alte daţi,cand erau grabiţi, îşi bagau copiii în curte şi îşi vedeau de drum, aşa ca batrana se mai trezea cu un rand de copii în ograda. Nu mai ştia daca sunt dintre nepoţii ei ori sunt copiii vecinilor, şi se dumerea numai cand le vedea şi le lua traistuţele cu merinde de dupa grumaz şi le punea într-alt rand pe masa cea mare din camera dinainte.De la vecine mai veneau cinci-şase copii, aşa ca acum erau în ograda cea larga vreo douazeci şi trei. Era o gradiniţa de copii cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se învartea între ei ca o cloşca între pui. Striga la ei, îi certa, avea şi o nuieluşa în mana şi pe cei mai neastamparaţi, gata de cearta şi de tavaleala, îi plesnea din cand în cand.
Cel mai mare necaz al matuşii era ca le tot greşea numele.
— Ma lonuţ, ce tot sari într-un picior?
— Nu-i lonuţ, bunica!
— Ha?
— Nu-i lonuţ, e Vasilica.
Batrana nici nu mai auzea bine, mai ales cand se schimba vremea.
— Mai Ilie, nu te mai scobi în nas ca o sa-l spargi.
— Nu-s Ilie, bunico!
— Dar cine-i?
— E Patruţu lui Dumitru.
— Daca-i el, sa-şi scoata degetul din nas, ca-l plesnesc.
Era şi Patruţ al lui Nastase şi unul al Mariuţei, iar Ionei erau vreo şapte. Prin sat ramaneau însa mulţi copii de capul lor, în grija vreunui batran, care aţipea toata ziua. Işi înfulecau bucatele la o mancare şi-apoi flamanzeau toata ziua.
Bunica cunoştea dupa obraz pe fiecare nepot al carui fecior era, sau al fetei, ce folos însa ca rar le nimerea numele. De la o vreme, fiindu-i lehamite sa tot fie corectata, nu-i mai striga pe nume, ci zicea „Tu,ala de colo!” şi întindea jordiţa catre el.Copiii sareau cu gura:
— Ma Toma, nu auzi ca te striga bunica?
— Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura cascata, ca intra muştele.
— Auzi, Saio, închide gura, strigau copiii veselindu-se.
— Sa nu va butruşiţi, sa nu vad ca va daţi pumni, ca ma pun pe voi cu nuiaua.
Batrana ieşea dintre ei, şi copiii, alegandu-se în grupuleţe dupa marime, începeau sa se joace în ograda cea larga, care se umplea în graba de galagie, cat gandeai ca arde. Bunica mai intra în tinda, mai punea cate-un lucru la loc, dar nu avea multa vreme pace: în catetrei-patru locuri deodata se aprindea cearta şi batai şi izbucneau strigate şi planset.Batrana trecea sprintena de la un foc la altul şi-l stingea îndata cu nuiaua, plesnind în dreapta şi în stanga, fara sa mai cerceteze care-s vinovaţii.
— Ha! ofta matuşa ostenita dupa ce-i potolea. Voi nu va puteţi juca frumos şi în linişte, uite,ca Mariuţa şi Sora, carora nici gura nu le-o auzi.
— Ca nu-s Mariuţa şi Sora, bunico, se repezea vrun nepot.
— Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creşte fete frumoase şi cuminţi.Peste tot cu fetiţele nu avea atata de lucru. Erau mai sfioase, mai fricoase — simţeau ca tot nu erau acasa, oricat de bine era aici. Baieţii erau mai îndrazneţi şi chiar obraznici candvedeau ca bunica Safta nu le ştie numele, sau ca nu aude ce-i striga ei.
— Ha? Ţi-e foame, mai ala? Ceri mamaliga cu branza?
— Nu mi-e foame înca!
— Ce strigi dar?
— Nu strig eu, bunico!
Copiii vecinilor se simţeau mai straini între ataţia nepoţi şi nepoate, dar numai pana intrau în jocul celorlalţi. Unul dintre ei era mai marişor şi mai tare ca toţi, şi adeseori mai culca la pamant în tranta repede, pe cate unul, fie şi dintre nepoţi.Cei biruiţi trambiţau cu gura stramba, şi bunica alerga din tinda.
— Ce-i aici? Ce blestemaţie?
— L-a trantit lonuţ a Anicai.
— Cine?
Nepotul zbiera şi mai tare acelaşi nume.
— Iar el? Iar ticaia de lonuţ? Stai tu numai sa pun mana pe tine!Dar copilul era în fundul curţii, dupa gramada de lemne.
Bunica se lauda în faţa copiilor ca n-o sa-l mai primeasca în gazda pe batauş, îi spunea seara şi Anicai, mama lui:
— Pe lonuţ sa nu-l mai aduci, ca-i rau şi arţagos şi bate toţi copiii.Dar în dimineaţa urmatoare Anica îi dadea drumul în curte, cu traistuţa dupa grumaz.Daca se întampla sa fie în curte, pe aproape, matuşa Safta, femeia se tanguia, gata sa miorlaie:
— Ce sa-i fac, bunica, nu am cu cine şi unde-l lasa! Dar dumneata bate-l, nu-l cruţa pe talhar.
Batrana se muia:
— Lasa-l acum odata, daca l-ai adus.
Cand nu vedea ca i-l slobozea în curte, ci se trezea aşa cu el, se facea ca nu-l vede, pana se aprindea cearta şi bataia într-un punct.Dupa ce-l flişcaia cu nuiaua, pana nu vedea copilul, zicea:
— N-o sa mai pui tu picior în curtea mea!
Nu-l mai punea pana în ziua urmatoare.Ograda larga era plina de soare şi de capşoare goale, cele mai multe cu par auriu, puţine,cateva copiliţe, cu cosiţe negre. Una avea par stufos, roşu, neîmpletit în cosiţe. Pe unde trecea printre copii îşi purta prin soare flacara din cap cu primejdie sa se aprinda.Curtea rasuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor şi al viţeilor, de boncanitul taurencilor,de cotcodacitul gainilor, de cantatul cocoşilor. Unii alergau în hamuri de sfoara, dadeau naravaşi din picioare, se opreau şi nu mai voiau sa mearga. Cei care îi manau, în mana cu o biciuşca sau o nuia, strigau, smanceau din haţuri, asudau, pana ce caii o rupeau din nou la fuga, stand sa calce totul în picioare, cat se fereau toţi din calea lor.Noroc ca ograda era larga, şi, în aceeaşi vreme, într-alta parte, o vaca ieşea mugind din poiata marginita de o scandura, o viţeluşa ramanea înauntru şi mugea uşor, scurt şi fraged.Un copil facea pe taurul împungaciu, îngramadind pe vreo caţiva în gard, boncaluind furios,iar o copiliţa cotcodacea în gramada de lemne, între varfurile careia se ascunsese, pana cand un baiat cucuriga, urcat pe gramada de gunoi uscat dinaintea grajdului.Dar iata ca de la o vreme se face linişte. Copii şi copile se aduna în grup, se prind de mana şi fac un singur şir, afara de doi mai mari. Aceştia se prind numai ei, ridica braţele astfel prinse în sus, ca pe o poarta, prin care traba sa treaca şirul întreg şi sa prinda pe cel dinurma din şir, baiat sau fetiţa, cum se va nimeri. In vremea asta cei care fac poarta spun:
-Floare — mirioare,
Mie mi se pare
Ca-s mai mulţi la voi,
Mai puţini la noi.
Şi raspunde şirul întreg:
-Daca vi se pare,
Nu-i cu suparare;
Haideţi şi culegeţi
Din coada alegeţi,
Voinicul barbat
Cel mai închelmat;
Zana cea aleasa,
Ca-i cu geana trasa
Ca o preoteasa!
Alegeţi ce-o fi,
Cum s-o nimeri!
Şirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinşi, negri şi albaştri, de cameşuţe şi ii albe, cu chindişitura rara pe maneci — cate-un pui roşu — trece liniştit pe sub poarta. Numai cand se apropie coada, cel din fruntea şirului, şi dupa el toţi cei pana la poarta, se reped într-un iureş, sa nu poata prinde portarii pe cei din coada. Uneori reuşesc, cand e avantul mare şi portarii mai slabi, alteori nu, şi cel din coada, baiat sau fetiţa, ramane caştigat de portari.
In cadenţa versurilor, jocul se repeta mereu, şirul se tot scurteaza şi creşte cel legat de mana unui portar, pana cand nu mai raman decat doi. Acum ei se fac portari, iar cei care şi-au facut slujba conduc şirul pe sub poarta cea noua.
Uneori iureşul pentru a scapa pe cel din coada e aşa de aspru, încat şirul se rupe, sau unii se împiedica şi cad. Jocul nu se socoteşte atunci, şi randul trece din nou pe sub poarta.
Jocul asta i-a învaţat şi-i învaţa în toata vara bunica Safta. Ea-i supravegheaza de fiecare data. Pana învaţa versurile trece o vreme, şi pana la vara viitoare mai uita pe unele.
Mai are matuşa şi alte griji: cei care se joaca de-a caii se înverşuneaza uneori şi izbucnesc pe portiţa în uliţa şi pana prinde ea de seama abia-i mai vede, învaluiţi în nori de praf. Striga tare dupa ei, nu ştie care sunt, nu cunoaşte nume. Caluţii nu aud, zburda şi necheaza, dar de la o vreme se ostenesc şi se întorc. Vin în pas, pe o aruncatura de baţ, apoi iar încep goana, şi trec vijelios prin portiţa deschisa.
— Arza-va focul! zice bunica speriata.
Cum sta înaintea porţii în uliţa, erau gata sa o rastoarne.Pana la amiaza copiii mananca de doua-trei ori. Unii mai ales sunt veşnic flamanzi. E lucrul cel mai greu pentru matuşa, caci ea traba sa dezlege fiecare traistuţa şi sa le împarta copiilor a caror e merindea. Şi de multe ori nu mai cunoaşte a cui e, şi traba sa-i vina în ajutor înşişi copiii. E nevoie sa le împarta cu buna masura, sa le ramana destula mancare pentru amiaza, şi pentru doua-trei gustari dupa amiaza, ca ziua de vara e lunga, şi parînţii se întorc odata cu înnoptatul.
Cu cei trei nepoţi din casa n-are nici o grija. De cate ori li-e foame se duc în camara, unde le-a pus bunica mancarea. Şi daca o ispravesc mai devreme, nu-i nici o suparare, le da alta.Dar cu ceilalţi are griji şi suparari destule pana îi mulţumeşte pe toţi.
Mai are suparare cu vreo şase mai marunţei, patru copile şi doi baieţi, care traba sa doarma de amiaza. Ii culca pe toţi de-a curmezişul în patul cel din camera dinainte. Nici nu mai ştie care a cui sunt,poate sunt dintr-ai vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede moţaind, îl duce la culcare, şi-i mai şi flişcane pe care nu vor sa adoarma, ci dupa ce se vad în pat au pofta de joaca. în vremea cat vede de cei somnoroşi se teme sa nu-i scape pe uliţa pe cei din ograda. Ei au umbra sub doi meri din curte, şi ar putea sa se astampere pana-i bunica prin casa.Vorba sa fie! Cate unul mai adoarme la umbra dupa ce a mancat de amiaza, dar celor mai mulţi le arde mereu de joaca…
Apoi, cand soarele începe a scapata şi umbra casei batrane umple întreaga ograda, cand unul, cand altul iese la portiţa şi se uita pe uliţa în sus, sa vada: nu vine mama-sa?Acum bunica Safta nu-i mai opreşte sa iasa la portiţa: ştie ca de-acolo nu-i nici o primejdiesa se mai mişte pana sosesc parinţii sa-i duca acasa.Le împarte traistuţele goale, cu ajutorul copiilor care le cunoşteau şi dintr-o suta, fiecare pe alui, şi nu le mai are în grija.Se ispravea şi pentru ea o zi de munca.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *