Arestatul

Întamplarea ce o voi povesti acum este, fara îndoiala, cea mai curioasa din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineața în împrejurimile de la Moncalieri, ca sa vedem o vila de închiriat pentru vara viitoare, fiindca în anul acesta nu ne mai ducem la bai.
Acolo gasiram pe un fost profesor, care acum este secre-tarul stapanului casei. Ne arata toate odaile, apoi ne pofti la el, unde ne dete cate o dulceața.
Pe masa lui se afla o calimara de lemn, de forma conica, sculptata într-un chip ciudat. Vazand pe tata ca se uita cu curiozitate la ea, acel domn îi zise:
— Țin foarte mult la calimara asta și va spun de ce. Sunt acum cațiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarna am fost trimis sa dau lecții arestaților din pușcaria de la mar-ginea orașului. Îmi faceam lecțiile în biserica pușcariei, cla-dire de forma rotunda, avand jur-împrejur, în zid, mici feres-trui patrate închise cu drugi de fier încrucișați și fiecare ferestruie raspundea în cate o chilie.
Îmi faceam lecția plimbandu-ma prin biserica rece și întunecoasa; școlarii mei stateau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chi-purile lor, niște chipuri galbene, cu barbi lungi și cu parul zbarlit și carunt, cu niște ochi sticloși de hoți și de ucigași. La numarul 78 se afla unul mult mai silitor decat ceilalți, care învața bine și se uita la mine cu respect și recunoștința. Era frumos, tanar, cu barba neagra, sarmanul mai mult ne-norocit decat vinovat. Meseria lui era tamplaria de lux. Odata, înfuriat ca stapanul sau îl înjurase pe nedrept, îi az-varli cu rindeaua în cap, și dand într-un ceas rau, îl ucisese. Pentru acest omor fu osandit la mai mulți ani de închisoare.
Bietul om, în trei luni învațase sa scrie și sa citeasca. Citea mereu și, de ce mergea înainte cu învațatura, se facea tot mai silitor și se caia mai amarnic de crima ce o savarșise fara voie. Într-o zi, pe la sfarșitul lecției, îmi facu semn sa ma apropii de ferestruia lui, și-mi spuse cu parere de rau, ca a doua zi pleaca de la Turin, fiindca-l trimiteau sa-și sfarșeasca anii de osanda în închisorile din Veneția.
Își lua ramas bun de la mine, rugandu-ma cu vocea umilita și înduioșata sa fac bine, sa-i dau mana. Eu i-o întinsei și el mi-o saruta, zicandu-mi:
— Va mulțumesc din toata inima! și disparu, iar eu îmi retrasei mana scaldata în lacrimi.
Sunt șase ani de atunci și nu l-am mai vazut. Nici nu mai ma gandeam la acel nenorocit, cand, alaltaieri de dimineața, vad ca vine la mine un necunoscut, rau îmbracat, cu o barba lunga și neagra, în care se zareau cațiva peri albi. El ma întreba:
— Dumneavoastra sunteți domnul profesor Vespucci?
— Eu! îi raspunsei, dar dumneata cine ești?
— Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastra m-ați învațat sa scriu și sa citesc acum șase ani, va aduceți aminte. La cea din urma lecție mi-ați facut cinstea de a-mi da mana. Acum mi-am ispașit vina și iata-ma! Am venit sa va rog sa nu refuzați primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închi-soare pentru dumneavoastra. Domnule profesor, va rog din suflet sa nu-l refuzați!.
Eu ramasei uimit, fara grai. El crezu ca nu voiesc sa-l pri-mesc și se uita la mine, ca și cum ar fi zis:
„Oare șase ani de suferința n-au fost de ajuns, ca sa-mi spele mainile?” Și ma privi cu așa mare durere, încat întinsei îndata mana și luai obiectul. Iata-l!
Ne uitaram cu bagare de seama la calimara. S-ar fi crezut ca e sapata cu varful unui cui; ce lucru de o rabdare nes-pusa! Calimara înfațișa o pana de scris culcata pe un caiet pe care se aflau sapate urmatoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numarului 78. Șase ani și mai jos cu litere mai mici: Munca și speranța!
Ne mai uitaram puțin cu bagare de seama la calimara, ne luaram ziua buna de la profesor și plecaram…
Cat ținu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum statea la ferestruia sa, nici ramasul bun ce și l-a luat de la profesor, nici calimara lucrata cu atata rabdare în închisoare, care parca spune atatea su-ferințe. Visai toata noaptea pe prizonier și azi dimineața tot mai ma gandeam la el… nu știam ce mare surprindere ma aștepta la școala!
Ma așezasem la locul meu, langa Derossi, și abia îmi sfarșisem problema de aritmetica pentru concursul lunar; începui sa povestesc amicului meu toata istoria arestatului, a calimarii, cum era lucrata, inscripția de pe ea:
Șase ani! În fine, tot. Derossi, tresari și începu sa se uite la Crossi, fiul precupeței, care statea într-o banca mai în fața, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale.
— Taci! îmi zise Derossi încet, luandu-ma de mana. Asculta. Crossi mi-a spus alaltaieri, ca a zarit în mana tatalui sau, care s-a întors din America, o calimara de lemn, lucrata cu mana și reprezentand o pana culcata pe un caiet Sigur ca e aceea. Șase ani! așa trebuie sa și fie. Da! Crossi credea ca tatal sau e în America, pe cand el, sarmanul, era în pușcarie. Baiatul era mic, pe cand tatal sau a savarșit crima și nu-și aducea aminte. Mama sa l-a amagit și el saracuțul, nu știe nimic: sa nu spunem nimanui o vorba despre aceasta!
Eu ramasei mut și cu ochii ațintiți asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coala de hartie și îi lua din mana „Infirmie-rul tatii”, istorisire lunara, pe care profesorul i-o daduse de copiat, ca sa i-o scrie el. Îi dadu penițe, îl mangaie și ma facu sa fagaduiesc pe onoarea mea, ca n-am sa spun nimanui ni-mic despre cele aflate.
Cand am ieșit din clasa, mi-a zis repede:
— Ieri, tatal sau a venit sa-l ia de la școala; sigur, trebuie sa fi venit și acum; sa faci și tu ce voi face eu!
Ieșiram pe strada; tatal lui Crossi era aici, statea cam la o parte: e prost îmbracat, barba lui neagra e puțin încarunțita, fața palida și îngrijita. Derossi stranse pe Crossi de mana și îi zise tare, ca sa-l auda tatal sau: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mana pe sub barbie.
Facui și eu tot ca el, dar amandoi deveniram roșii ca fo-cul. Tatal lui Crossi se uita adanc la noi, cu o privire blanda, în care însa se zarea oarecare neliniște și îndoiala: ne în-gheța inima.