Seara raspandeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece ganditoare.
Dar Ştefan cel Mare, ratacit prin vai,
Dintr-un corn de aur cheama bravii sai.
Inima-i zdrobita ca a lui oştire;
Ţara-i întristata ca a lui gandire!
Pe un colţ de piatra şade el în dor;
Vantul sufla paru-i lung, fluturator.
Pentru-ntaia oara inima lui plange!
Ochii lui revarsa picaturi de sange.
Acolo da capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iata ca-i apare o fecioara juna,
Ale carei plete stralucesc la luna,
Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupra-i cad patrunzatori;
Cad ca doua raze, dulci şi calduroase,
Mana ei atinge coamele-i undoase.
– „Ce? Eroul mare, umbra a grait,
Însuşi el suspina şi s-a îndoit?
Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce saruta jugul ce-l striveşte;
Dar un suflet mare, suflet de barbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodata!
Urma datoria care ţi-e lasata!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!”
Pe un nor de aur zboara ea cu fala;
Un parfum de roze pasul ei exala.
Ştefan se deşteapta, şterge faţa sa,
Unde-o lacrimioara dulce se scura.
Luna argintoasa rade printre nori,
Dulcea filomela canta între flori;
Iar la focul lunii, cand mi se deşteapta,
Vede-a lui oştire care îl aşteapta.
Vede capitanii ce îl înconjor
În tacerea nopţii le vorbeşte lor:
– „Fraţilor de arme, fala romaneasca!
Daca o sa piara ţara parinteasca,
Daca-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai laudat,
Cel puţin atuncea piara vitejeşte
Remuşcand toiagul care îl loveşte,
Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Cauta sa muşte cel ce l-a atins!
Astfel e romanul, şi-n a lui cadere
Cine îl raneşte, dupa dansul piere!
Astfel e romanul, astfel sa pierim,
Şi-n caderea noastra chiar sa ne marim!”
Mii de glasuri striga… Luna bucuroasa
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasa;
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adancul nopţii vaile mugesc:
– „Astfel e romanul, astfel sa pierim,
Şi-n caderea noastra chiar sa ne marim!”
