Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
Ca un perete pe care schiaza
Gindurile noastre de iarna.
Din fuga trenului ai zarit
Prin nameti un vinator.
A aparut intii pusca intinsa – Tocmai ochea
Un fulg de zapada.
O bubuitura si toata iarna
S-a naruit din cer, ingropindu-l în zapada.
Copacii parca plecasera si ei
Să haituiasca Baraganul
(“Baragan” – loc unde viscoleste,
Asa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)
Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atita să ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta… Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
“Nu, dar vreau să colorez peisajul”.
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu să vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un turtur imens,
Să urc si să cobor, ca e alunecos,
Si iar să dau să mă catar… si tu să-mi arunci
Niste pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcindu-mă
Să-i dau pinteni
Si să apar sus, c-o floare de gheata
In mâna. “Unde e geamul?
Să-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata.”
“O, ador florile de gheata”, să zici,
“Unde-ai gasit-o?” Hai să iesim putin.
“Unde, iar afara? Iar în zapada? Iar în tren?
Iar vagon neincalzit?”
Eu sint un om de interior,
Pentru ca sint numai suflet
Si sufletul e de interior.
Sint un om de budoar, de stat intre perne,
Printre carti, printre rujuri…
Tot ce emana caldura
Si intimitate. Pune-mă la o masa de restaurant
C-o suta de insi în jur,
Care se uita la tine
Si inghet.
N-am ce să-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
Tu îmi citesti inceputul de enervare
Pe freamatul degetelor,
Pe miscarea de la coltul ochilor
Si “Hai să mergem”, zic.
“Unde?”
In castel. Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasa de cerbi.
Tot în tren sintem? Tot.
