Paraului se tanguieşte-o floare:
“Ce bland erai în vremuri mai senine!
Purtai în unde numai dezmierdare.
Plecata peste valurile-ţi line
Aveam taria pururi langa mine,
Iar noaptea-mi coborai şi-o stea pe-aproape.
Vorbind mereu de cer, de paradisuri,
Îmi strecurai în suflet foc şi visuri
Şi ma lasai cu umede pleoape.
Şi ma plecam robita dezmierdarii,
Mireasma mea o daruiam suflarii,
Şi zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.
Caci steaua mea traia numai prin tine
Şi tu-mi trezeai viaţa fara nume
Nelamuritul zbor spre alta lume;
De-aceea îţi iertam, cand, plin de teama,
Îmi murmurai cuvinte de iubire
Ci tu erai copil şi nu-ţi dai seama…
…Dar vremea ţi-a rapit acea blandeţe;
Tot creşti mereu, şi fara stapanire,
Azi îmi arunci cuvinte îndrazneţe;
Azi cerul meu numai arar se-arata,
De mult ce plangi şi te framanţi în spuma,
Mi-e faţa-n veci de lacrimi raurata;
Iar cand vorbesc cu steaua mea, valtoarea
Îmi fura vorbele şi le sugruma
Şi astfel tu ne turburi sarbatoarea…
Tot plangi, şi chemi, şi blestemi: Vino! Vina!
Şi tot ma-ndoi… Dar ce sunt eu de vina,
Ca tu îţi farami trupul în valtori?
Şi pentru ce-aş porni cu tine-n vale?
Sa vad cum oglindeşti tot alte flori,
Plecate peste zambetele tale?
Prefa-ţi în aburi picurile grele,
Şi spulbera în vant durerea toata,
Şi uita-ma singurataţii mele!
Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altadata!…”
Seca izvorul, cu durere mare,
Ca sa-mplineasca ruga ei fierbinte
Dar cine nu ascuta-o rugaminte,
Chiar cruda, ce-a pornit de la o floare?
Fugi nebun paraul; dar cu dansul
Se şterse şi a cerului icoana
Şi-acolo unde-şi leganase plansul,
Adanc brazdata-i glia, ca o rana…
Pe ţarm pustiu jeleşte-acum o floare:
“O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?
Hraniţi-l, norilor, cu rapezi ploi!
Cu glas de neodihna sa se planga,
Sa ma lovesca, mijlocul sa-mi franga
Dar sa-mi aduca cerul înapoi!…”
