Poezii

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă… Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!” Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesubt, Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă Zbura ca o lumină de glorie măreaţă, Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari Treceau lucioase umbre de eroi legendari. Opinca-i era spartă, căciula desfundată, Dar fruntea lui de raze părea încoronată. Calică-i era haina, dar străluceau pe ea Şi…

Arză-te focul, răchită, Că eşti neagră şi pârlită, Şi nu eşti încă-nfrunzită, Ca să-mi fac curea la flintă Din coaja ta nedubită; Să mi-o spânzur la spinare Şi s-apuc în codrul mare Pe când mugurul răsare. Mugurul a răsărit, Mie timpul mi-a venit În codru de haiducit!

Pe cei munţi pustii, sălbatici, Din Lombardo-Veneţie, Unde noaptea în orgie S-adun demonii lunatici,   Hoţi de moarte doisprezece Stau în rond sub vântul rece Care şuieră şi trece!   Focul cerului s-aprinde, Urmărit de groaznic tunet, Şi al munţilor răsunet Printre văi adânci se-ntinde.   Hoţii râd cu voie bună. Şeful lor, purtând cunună, Cântă astfel în furtună:   Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează Şi mă-mbată, mă turbează, Ca sângele roş pe taur.   Toarnă, drege tot aice, Şi când eu destul voi zice, Pe-al meu cap trăsnetul pice!   Beţi, voinici, până la moarte!…

Toamna mândră, harnică Şi de bunuri darnică A-mpărţit a ei comori: Frunza-i dat-au vântului, Iar roada pământului Dat-o au la muncitori.   Dat-au in pentru ştergare Şi porumb pentru coşare Plin de ţinte aurii, Şi toţi strugurii de vie Pentru dalba veselie De la nunţi şi cumătrii.   Dat-au încă pentru coasă Iarba-i verde şi frumoasă Care-n mai au înflorit; Şi-a ei păsări cântătoare, Şi-a ei şiruri de cocoare Tainicului Răsărit.   Ş-au rămas, sărmana, goală, Pe când viforul se scoală Aducând gerul de an! Ce-a să facă ea la iarnă? Norii vin ca să aştearnă Pe câmpii un lung…

Ilenuţo de la Piatră Cu percica retezată, Ce-ai fermecat lumea toată, Vin’ să te sărut o dată, Să mă farmeci şi pe mine Ca să mă iubesc cu tine. De ţi-e bărbatul urât, Ia ţărnă de la mormânt Şi-i presară-n aşternut Să se scoale surd şi mut. Şi-i dă-n mână o vărguţă Să se apere de mâţă. Sărmanul bărbatul prost! Bun odor la casă-a fost! Orice vede el nu crede, Orice crede el nu vede!

Frunză verde de alună! Trece voinicul pe lună Şi codrul voios răsună.   Trece hoţul hăulind, Pe cărare coborând, Din frunziş mereu pocnind.   Măi voinice, voinicele, Ia-ţi tăişul de plăsele, Pune mâna pe oţele,   Că se primblă pe potici Trei desagi de irmilici Şi de galbeni venetici,   Iar în urmă-le, călare, Vine-o mândră fată mare, Gătită pe măritare.   Ea-i mireasa unui crai Şi se duce cu alai Peste munte, peste plai,   Dar copila-i amărâtă C-a să fie despărţită De Moldova mult iubită.   Şi în gândurile sale Ea se roagă-amar cu jale Ca să-i iasă-un…

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.   Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.   Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană, Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri, Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.   Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri…

Frunză verde alunică, Am avut o mândră mică Ş-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobândească. Dar de când o am lăsat, A crescut, s-a măritat, Vai de mine! ce păcat! Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat Dacă s-ar fi măritat De-aici al treilea sat, Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. Ies afară, o zăresc Şi de zile mă sfârşesc. Intru-n casă, o aud Şi m-apucă dorul crud. Vai! mămucă iubitoare, Inimioara rău mă doare, Şi tu nu-mi dai vindecare, Ci-mi tot zici că lumea-i mare Şi că-n lume-s fete multe Care-ar vrea să…

Şede baba pe călcâie În tufarul cel uscat, Şi tot cată neîncetat Când la luna cea bălaie, Când la focul cel din sat.   Şi tot toarce, cloanţa toarce, Din măsele clănţănind Şi din degete plesnind. Fusu-i repede se-ntoarce, Iute-n aer sfârâind.   „Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frunzos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge acum aice Dragul mândrei, Făt-Frumos.   De-a veni el după mine Să-l iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu!   Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat! Să fie-n veci fărmecat Şi…

Pe cel deal, pe cel colnic Trece-o pruncă ş-un voinic, Voinicelul hăulind Şi pe murgul netezind, Iar pruncuţa suspinând Şi din guriţă zicând: „Ia-mă, bădiţă, călare Că nu mai pot de picioare. Drumu-i greu şi grunţuros, Nu mai pot merge pe jos!” „Puiculiţă, chip frumos, Eu te-aş lua bucuros, Dar mi-e murgul sprintenel În picioare subţirel, Murgu-i mic şi drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele.”   „Nu ţi-e milă şi păcat! De la părinţi m-ai luat, Şi-n răi codri m-ai băgat! Dare-ar Domnul Dumnezeu Să fie pe gândul meu! Să te duci, bădiţă, duci…

Aoleo! mamă Ileană! Cată-mi vreo buruiană Şi cu mine-ţi fă pomană. Mergi în câmp de-alege un smoc Tot de mac şi busuioc, Să-mi stingi inima de foc. C-a fi azi o săptămână, Am văzut pe la fântână O puicuţă de română, Şi de-atunci dorul mă frânge, Soarele din cer mi-l stinge, Şi la groapă mă împinge. Dragostele tinerele Nu se fac din viorele, Ci din buze subţirele. Blestemat să fie locul Unde mi s-a aprins focul De-mi tot plâng acum norocul. Blestemat să fie ceasul Când i-am urmărit eu pasul Şi i-am auzit eu glasul. Cu pasul m-a rătăcit, Cu…

Floricică-n foi albastră! Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea şi hoaţă, Umblă-n faţă să ne-o scoată. Toţi strig şi fac gură largă Dragostea ca să ne-o spargă, Of! draga mea în lume una, Mai frumoasă decât luna, Cu feţişoara ca crinul Şi cu ochii ca seninul, Din mână dacă m-ar pierde, Cine o să te dezmierde? Cine-o să-mi apuce locul Să-şi fericească norocul?

Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse; În sobă arde focul, tovarăş mângâios, Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse, Sub palidă lumină, apar misterios.   Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit; Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.   Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână, Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor, Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.   Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde, Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val, Ea pare zea Venus…

De la mine până la tine Numai stele şi lumini!   Dar ce sunt acele stele? Sunt chiar lacrimile mele   Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat   Cum se-anină despre zori Roua limpede pe flori!   Vărsat-am multe din ele Pentru soarta ţării mele!   Multe pentru cei ce sânt Pribegiţi de pe pământ!   Multe lacrimi de jelire… Iar de dulce fericire   Ah! Vărsat-am numai două, Şi-s luceferi amândouă!

Plânge-mă, mamă, cu dor Că ţi-am fost voinic fecior Şi de grijă ţi-am purtat, Ogorul ţi l-am lucrat, Iar de când m-am cătănit, Viaţa mi s-a otrăvit Că tânjesc în ţări străine Şi tot plâng gândind la tine. Mult mi-e dor, mămucă, dor De cel codru frăţior Şi de stâna cea cu oi Şi de cântec de cimpoi! Mult mi-e dor, mămuca mea, De cea mândră viorea Care mă iubeam cu ea! Mult mi-e dorul ne-mpăcat, Şi mă-ndeamnă la păcat, Să mă las de cătănie Şi să fug la ciobănie, Orice-a fi cu mine, fie.

Trece-un călător şi cântă, Trece pe-o cărare frântă Prin câmpia înflorită, Cu inima veştejită. El se plânge că-n cea lume Nimeni ştie de-al său nume, Nimeni nu se îngrijeşte De e mort ori de trăieşte. Surioara Magdalină L-auzea dintr-o grădină, Şi pe gânduri ea cădea Şi de dor se aprindea: „Călătorule mâhnit, Şi prin lume rătăcit! Tu eşti pasăre străină   Care cântă prin grădină Ş-apoi zboară mai departe Lăsând inimi înfocate.” „Surioară mângâioasă! Mult eşti dulce şi frumoasă! Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa Ca garoafa dimineaţa, Când de rouă-i încărcată Şi-n lumină se arată.” „Călătorule mâhnit, Nu ţi-e calul…

Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare, Care împinge-n rea furtună toate vasele pe mare, Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori, Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blânde flori.   Vântul fură o scânteie şi-n girezi el o aruncă, Privind cum se pierde rodul unui an întreg de muncă, Apoi merge la copile ce culeg laur de in Şi râzând le despleteşte, dezmierzând albul lor sân.   În tuspatru părţi a lumii turbat vântul se tot duce, Ca păgânul pe mormânturi răsunând creştina cruce, Şi de-a morilor blesteme alungat, fuge nebun Printre tufe înţepătoare şi nuiele…

Iată! hora se porneşte Sub stejar, la rădăcină. Iată! hora se-nvârteşte… Vină, puico, vină.   Lângă mine vin, drăguţă, Să te pot strânge de mână Ca ieri seara, la fântână; Mario, Măriuţă!   Duh-de-Spaimă! Piei-Nălucă! Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ţi fac spetele strună Şi chica măciucă.   Tu, fes-Roş cu giubea lungă! Din arcuş trage mai tare, Căci în gard am un par mare Şi mulţi bani în pungă!   Tot aşa până-n deseară! Mult frumoasă-mi e puicuţa, Ca o zi de primăvară, Maria, Măriuţa!   Tot aşa, tot voiniceşte! Nu mă daţi, măi, de ruşine, Căci guriţa ce-mi…