Poezii

Doamne, Ia-mă de mână Şi hai să fugim în lume, Să ieşim puţin, la aer. Poate schimbând curenţii, O să mă simt şi eu în larg, Lângă Tine.

Bătrânii îşi fac vânt Cu evantaiul de riduri Din colţul ochilor. Dar evantaiul a crescut prea mare Şi răcoarea lui ne îngheaţă Obrazul. Simţi prima adiere? Vino, Din aceste două inimi Să facem un foc mai înalt.

Aş, nu plouă curînd, spune Moşu Pătru, Fiindcă n-a ieşit nicovala la munte, Uite, cînd s-or face norii aşa nicovală Peste munte, atunci o să tragă un ropot. Să luaţi sama, Să fiţi atenţi primăvara, dacă bubuie-ntîi la Cornul Caprii, Aci spre sîrb, o să fie bine. Dar dacă bubuie la neamţ, în partea ailaltă, Nu e bine, că nu poţi să ştii de ce bubuie, fiindcă nu e întotdeauna de Ploaie, mai au şi alte socoteli de-ale lor. Acum, iarna cred c-o să vină repede, c-a început să-mi îngheţe mie o Mînă. Ninge, să ştiţi, îmi e mie frig…

E noapte târziu, Troznește ciudat mobila calului troian În mijlocul cetății. Și troienii, cuprinși de spaimă, Se întreabă: Oare ce nenorocire Ne mai paște? Când troznește fără rost, Ca o bombă veche, uitată din celălalt război, Garderoba calului troian În mijlocul cetății, Nu este bine. O, zei!

Marin Trancă, fiind însurat de vreo douăzeci de ani, A făcut el socoteala într-o zi şi s-a găsit rudă Cu nevastă-sa. Aoleu, cum să mă mai culc eu cu ea, Dacă-mi e rudă? Şi-a găsit una care-i plăcea lui, de la Gaia, satul vecin Şi se ducea întotdeauna acolo, venea seara prin pădure. Pădurea mare, cu primejdii, dar lui nu-i păsa, Aşa e omul, când îi e drag. Mama fetii 1-a întrebat: - Mă, tu eşti însurat? - Am fomee şi doi copii. - Şi la ce venişi? - Păi, vreau să iau fata dumitale, că, vezi dumneata, Cu nevastă-mea…

Mă simt vinovat Ca şi când Aş fi comis o faptă rea. La marea spovedanie Care mă aşteaptă O să spun asta: Doamne, Am trăit şi eu Printre făpturile tale. Am făcut rău? *** Acesta e deci Ceasul Nu ştiu ce să Fac mai întâi Ce atitudine să iau. La naştere cică am Ţipat ca un disperat Trei zile. Dacă n-ar fi fost Durerile astea aş fi zis C-a fost o moarte bună.

Un câmp pustiu, Bătătorit ca un drum, Şi din când în când Câte o carte. La distanţe foarte mari, Vreo carte fundamentală, Tare ca piatra. Vine unul, gâfâind de muşchi, Sănătos ca un zeu nou, Şi scuipă pe ea, Pe fiecare la rând. Calcă peste ele dumnezeieşte. A obosit, a mers destul, Câmpul se întinde înainte pustiu, Bătătorit ca un drum. Alergătorul cade jos, moare, Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt, Semn peste care nu se mai poate trece. Se aude un gâfâit, Din spate răsare cineva, Un alergător se opreşte, scuipă pe semn, Şi se pierde în zare.

Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mâinile-n Şolduri? Bă, bizadea! Bizadeaua dracului! Bă, puţă! De obicei copiii erau bizadele, Noi care îi încurcam pe cei mai mari, Şedeam în picioarele oamenilor. „Să pună mâna să lucreze - auzeam - Să pună turul la tânjală, că aici e de tras! Da' cine cred ei că sunt, să nu facă nimic? Asta o spunea Cătălina lui Ioane la ai ei. Avea vreo 15, un pluton întreg, Şi i se părea că mănâncă mult. Ce să mănânce, că rar apucau să se sature. - Bă, gămane! Altul era marda. „Marda dată…

Ce mă doare cel mai tare E că nu voi mai putea fi În contact cu cărţile, Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii Ca la ţărmul mării Mângâiat de briza tainică adiind De pe rafturi. Dacă tot voi fi atât de aproape de ele, Sper să nu mi se refuze, Doamne, Plăcerea de a citi în stele Măcar o dată pe săptămână După orarul afişat pe un nor.

Când o dragoste La care lucram mai demult Mi-a reușit, Atunci o trec pe curat, Pe inima altei femei. Natura a fost înțeleaptă Creând mai multe femei Decât bărbați, Pentru că ne putem desăvârși Sentimentul, Folosind un mare număr De ciorne.

Mai aruncaţi nişte vreascuri În soare, Am auzit c-o să se stingă Peste câteva miliarde de ani. Şi dacă nu mai sunt vreascuri, Aruncaţi în soare Câmpiile care ar fi putut foarte bine Să fie păduri, Munţii, luna şi cerul Care nici nu ştim sigur dacă sunt Păduri. În orice caz, Mai aruncaţi ceva în el, Nişte vreascuri, Nişte vieţi. Că, uite, a şi început să pâlpâie Pe feţele noastre, Făcându-le frumoase şi urâte, Făcându-le noapte şi zi, Făcându-le anotimpuri şi ani.

Chipul meu îmi pare cunoscut Dar nu-mi amintesc de unde. Nu cumva eşti tu Cel cu care-am râs Într-o viaţă, Lipindu-ne nasul de sufletul lumii Ca de-o vitrină? Ai un rid pe frunte Care-mi aminteşte de-o istorie Modernă şi contemporană. Ochii aceştia i-am văzut, dacă nu mă înşel, Mirându-se pe nişte lucruri obişnuite, Pe tristeţe, pe noapte, pe spaimă. Ai vreo rudă, o mână, un gând, Vreo sprânceană, cam aşa ceva, În soare Şi-n celelalte stele căzătoare? Pot jura Că eşti cel care s-a îndrăgostit pentru vecie De fata aceea Al cărei nume îţi scapă mereu. O, Totul îmi pare…

Opreşte! A răcnit sufletul, Opreşte să mă dau jos! Sunt sătul de-atâtea corvezi, De-atâtea determinări, obligaţii şi legi, Eu am fost făcut să fiu liber. - Nu pot să mă opresc, I-a răspuns pământul, (Pământul din mine), Dă-te jos din mers, Dacă-ţi dă mâna Şi fă-o chiar acum, Când eu o să virez Spre scârbă şi tină. Dă-te jos în cer, Prietene de-o viaţă, Te iau când revin.

Doamne, creatia a dat inapoi Ca un cucui al universului. Doamne, creatia ta s-a retras in sine Cu tine cu tot si orbecaim in nestire. Doamne, da un pumn in bezna, Sa creasca, Doamne, la loc cucuiul. Unicornul, cand ii crestea cornul, Era numai durere si cunoastere. Lumea sorbita de hau Se pierde in circumvolutii prea destepte. Doamne, da-ti Doamne un pumn drept in frunte Si mugind ia-o de la-nceput. Si mugind ia facerea de la-nceput."

Inspiraţia venea în urmă, pe jos, Poetul mergea în frunte, călare, Şi primea onorurile. La mijloc mulţimea, descoperită. Se făcea că era o proocesiune, până la urmă. Unii acuzau dureri mari, Se făceau că erau încă la doctor, Căci se văitau cu speranţă, Alţii plângeau de-a binelea, Se făcea că era o procesiune totuşi, Da, o procesiune, într-adevăr. «Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea – «Noi pe cine jelim, de trei zile?» «Oare a fost spălat bine răposatul?» «Spălarea mortului cere o îndemănare Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea. Poetul mergea înainte, călare,…

Daţi de pomană colaci de salvare, În sâmbăta morţilor numai colaci Pentru cei care ţipă pe mare; Îi puteţi vedea din copaci. Ei şi-au pus într-o sticlă mesajul, Îl veţi primi îmbuteliat. Cine mai are astăzi curajul Să descifreze-un naufragiat? Tot mai neciteţ le e scrisul, Ameninţător şi cam spălăcit; Ei încurcă realitatea cu visul, Cred că citindu-i aţi şi sărit În uşoarele bărci de salvare, Căutându-i cu felinare. Şi pentru-a fi lesne zăriţi în abis Ei îşi lasă ţipătul, ochiul deschis. De sâmbăta morţilor, o dată pe an, Trageţi uşor zăvoarele porţilor: Rătăciţii pe marele-ocean Vin la masă, de…

S-a umplut casa de fum Eu ard, nu te speria, Eu am luat foc, Bine ca esti aici langa mine, Sa ma vezi, Ca tu pana nu vezi nu crezi, Nu mai vreau sa ard nici eu pe infundate, Mi-am dat drumul. Ai spus ca daca nu te iubesc Nu ard si uite proba, Eu voiam sa o tin ascunsa. Saruta aceste fapturi de fum Care ies din mine, toate sunt eu, Seamana cu mine, sunt chiar eu, Care naparlesc, Inainte de a ma ingropa in bratele tale, In buzele tale. Un sarpe care-si leapada camasile multicolore, Inainte de marea…

Mergeam pe drum. Era luna, asa, toamna. Si mă ajunge din urma si trece pe langa mine Un cerc. O tuturiga mare de fier. Un cerc Care mergea singur pe linie. M-am uitat în urma: I-o fi aruncat cineva? L-o fi dat de-a tuturiga Nimeni... Si, la urma, cine se-l azvarle, Ca era mare si greu - ca o sina de roata de car. Mă uit inainte; cercul isi vedea de cale. Se-nvartea repede, repede si facea praf. Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal - Il vazusi, mă? - Il vazui. Si incepe să se-nchine. Ce-o fi…

Când sunt copii noştri mici Noi pentru ei suntem TĂTICI Ce gingaş e, şi sună bine TĂTICULE, mi-e dor de tine! Dar cresc, nu le mai eşti pe plac Din TATA tu devii BABAC Şi vorba sună trist şi gol BABACULE, mai dă-mi un pol! Dar viaţa e un foc de paie Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE Iar vorba ta, în râs e luată TATAIE, ia mai las-o baltă! Şi-n anii care-ţi mai rămân Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN Ţi vorba lor te năuceşte BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte? Copile, tu să ai ştiinţă Am fost un tată cu…

In iad pacatosii Sunt valorificati la maximum. Femeilor li se scot din cap Cu o penseta Clamele, agrafele, inelele, bratarile, Panzeturile, lenjeria de pat. Dupa aceea sunt aruncate In clocotul unor cazane, Sa fie atente la smoala, Sa nu dea in foc. Apoi unele sunt transformate in sufertase Cu care se cara la domiciliul dracilor pensionari Pacatele calde. Barbatii sunt si ei folositi La cele mai grele munci, Cu exceptia celor foarte parosi Care sunt torsi din nou Si facuti presuri.

La faţa locului vin japonezi. Măsoară, dau din cap şi se răstesc. Îngrijoraţi că solul românesc E în pericol chiar să nu-l mai vezi. Se face sul pământul şi-o apucă Pe crăpături şi văi misterioase, Ni-i măsurat pământul de sub case, Dar toată şandramaua e pe ducă. Degeaba rânduiala, ham şi hăţ Acidul şterge chipul de pe drahmă. Culturile ce se preschimbă-n magmă Ne pun în mâini o piatră sau un băţ Ne ţinem, ca la câini, să nu turbeze Cutremurele prinse-n pioneze.

Pana la un punct Somnul e regenerare, Daca-l depasesti - E putrezire. Da-mi inapoi crinul, Pe care-l tineam în mana Si care, în bezna cea mai adanca, Se deschidea, Omorandu-mi cu parfumul lui tare Moartea, cea tematoare de esente. Moartea omorandu-mi-o de tot, Crinul, Pe care-l tineam falnic în mana. Da-mi-l inapoi! Visul meu se-ntinde dupa el Ca o a treia mana.

Când nu ploua, era secetă, Plecau cu fierăritul, copiii, fetele, băieţii Zdrăngăneau din clopote, tălăngi... Şi ieşea lumea cu căldările cu apă Şi-i uda, să plouă. Ziceau că dacă merg cu fierăritul, Strigă ploaia cu tălăngile alea. Şi-o aduc. Era zarvă mare pe drum, Ţipau, chioteau, fugeau, Turnau pe ei cu căldările, cu oale. Zicea Nea Florea, când pleca Stanca pe undeva, Zicea: „Păzea, că iar pleacă Stanca cu fierăritul. Asta e nebună, neică, e nebună". „Păziţi, că vine fierăritul la vale!" Lătrau câinii, cântau cocoşii, Era o landră pe drum Şi muierile strigau: „Păziţi, că vine fierăritul". Ei pe…

Vino,-nsetaţi de curgerea eternă, Să ne-adăpăm din jgheab de stalagmită Şi peştera, sorbind, să ne înghită Pecetluind intrarea în cavernă. Un rege-ndrăgostit de-o Sulamită, Din muntele de marmură, o pernă Cioplind, pentru o dragoste eternă, Când lumea toata-i numai dinamită. Afară este viscol şi e ură - Îmbrăţişati cresc ţurţurii în plete Timpul s-a-ntors cu faţa la perete Şi pân' la viitoarea picătură - Un secol e şi tu îmi dai o gură Ce ţine şi de moarte şi de sete.

Am atins incredibilul Şi m-am instalat în el, Cât de cât. Dar e numai partea de la suprafaţă, Pojghiţa. Există nenumărate straturi De incredibil. (De ceea ce nu-ţi vine să crezi). Ca foile nenumărate Ce îmbracă un bulb. Şi centrul de foc al incredibilului Miezul, sâmburele De necrezut al necrezutului Este şi el un început. Partea de la suprafaţă, Pojghiţa... Şi tot aşa.

Doctore, simt ceva mortal Aici, in regiunea fiintei mele Ma dor toate organele, Ziua ma doare soarele Iar noaptea luna si stelele. Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer Pe care pana atunci nici nu-l observasem Si ma trezesc in fiecare dimineata Cu o senzatie de iarna. Degeaba am luat tot felul de medicamente Am urat si am iubit, am invatat sa citesc Si chiar am citit niste carti Am vorbit cu oamenii si m-am gandit, Am fost bun si-am fost frumos... Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore Si-am cheltuit pe ele o groaza de…

Nu stiu ce am, Ca nu dorm cand dorm Nu stiu ce am, Ca nu sunt treaz, Cand stau de veghe. Nu stiu ce am, Ca nu ajung nicaieri, Cand merg. Nu stiu ce am, Ca stand pe loc Sunt, hat , departe. Doamne, din ce fel de huma M-ai luat in palmele tale calde Si cu ce fel de saliva Ai amestecat si-ai framantat huma-mi? De nu stiu ce am Ca exist, Nu stiu ce am Ca nu mai am nimic, Decat pe tine.

Un brad, un fag, Un mesteacăn, un paltin Muntele o ia la vale Pe pârghii jupuite. Cât urc acest drum forestier, Acest colnic desfundat, Aceste camioane Care transportă pădurea Legată cu lanţuri. Se duc în altă ţară Bârnele care-au ţinut bolta cerului Pragul, talpa casei, tocul uşii, Bâta ciobanului, Păstorind limba română. În urmă creşte Un munte de rumeguş, Şters de prima ploaie, Luat de primul vânt. Un brad, un fag… Gaterul lucrează, electric Mii de cercuri de copaci îşi taie venele Doinele au hemoragie Trecutul leşină. Cu fiecare copac trăznit Ne cade pe umeri O zdreanţă albastră de cer.

Unde ramasesem? La glezne fragile. Da, din cauza lor Pretinzi ca nu poti schia. Gleznele fragile mă-nnebunesc, Imi plac foarte mult. Ce bine te tin pe picioare, Dreapta, svelta, cu mers frumos, Când vii spre mine Prin zapada, vibrind la fiecare fulg. Faci atingere cu fulgii. Transmiti fiori în toata masa de zapada Din cer. Uita-te, e ca o saltea descusuta cerul. Cine s-o fi tavalind deasupra? (Cred ca tot noi). Tolaniti pe fortele naturii, pe fenomenul natural. Fenomen natural pe fenomen natural. Mazariche pe licheni. Iti place cum suna? "Suna a iarna". Ai văzut sarea izvorind din mine, Ca…

Azi o pânză de nor, Mâine catargul unui drum. Mi-am construit singur o corabie. Când a fost gata am luat-o în spinare Şi-am început să-i caut o apă Pe seama ei. Am mers aşa până când un pescăruş I-a murit de provă, Ca o sticlă de şampanie. Atunci am intrat în mare Până la glezne, până la brâu, Tot mai greu mă apăsa dorul ei De valuri. Când nu m-am mai văzut deloc, Corabia a început deodată Să meargă singură. O, chiar dacă mă adâncesc Cu fiecare pas, Şi acum tot eu o duc, Mergând pe fundul mării, tăcut, Cu…