De unde vine oboseala anului?
Din rîul cu ape obosite de mori,
din vîntul cu duhul ostenit de flori,
din suferinta învîrtita-n inimi de-atîtea ori!
Oboseala ce-n coapse o port ar putea
sa fie totusi numai a mea.
O simt în pas si în ochi, subt pleoape,
cum dincol-o simt în cetini si-n ape.
Sau, poate, vrajit sînt de Greul-Pamîntului.
El, din strafund, ca un descîntec, ce lesne
poate sa toarne oricînd geologicul plumb
în suflet si-n glezne.
Vine-oboseala aceasta din faptul c-am îndurat
pustiirea fara de seaman a unui poem,
în care suferintele omului gem,
si care nici unul din zbuciume nu mi-a-mpacat?
Ce oboseala în toate. În padurea de brad,
printre ferigi, unde strabat si unde cad,
ma patrund în fata muntelui înalt si a stîncilor
de oboseala în straturi, a vîrstelor.
Cuprinsu-m-a oare, în miezu-i, un strop urias si amar,
ambra lumina, rasina de chihlimbar,
ce altadata-nchidea pentru totdeauna în sine,
din zboruri rapusi, cu aripi întinse, fluturi, albine?