I
Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,
Unde cura-n poale un rau mititel,
Plange şi suspina tanara domniţa,
Dulce şi suava ca o garofiţa;
Caci în batalie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii sai albaştri ard în lacrimele
Cum lucesc în roua doua viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i san,
Rozele şi crinii pe faţa-i se-ngan.
Însa doamna soacra langa ea vegheaza
Şi cu dulci cuvinte o îmbarbateaza.
II
Un orologiu suna noaptea jumatate.
În castel în poarta oare cine bate?
– „Eu sunt, buna maica, fiul tau doriT
Eu, şi de la oaste ma întorc ranit.
Soarta noastra fuse cruda asta data:
Mica mea oştire fuge sfaramata.
Dar deschideţi poarta… Turcii ma-nconjor…
Vantul sufla rece… Ranile ma dor!“
Tanara domniţa la fereastra sare.
– „Ce faci tu, copila?“ zice doamna mare.
Apoi ea la poarta atunci a ieşit
Şi-n tacerea nopţii astfel i-a vorbit:
– „Ce spui, tu, straine? Ştefan e departe;
Braţul sau prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt muma eu!
Însa daca cerul, vrand sa-ngreuieze
Anii vieţii mele şi sa ma-ntristeze,
Nobilul tau suflet astfel l-a schimbaT
Daca tu eşti Ştefan cu adevarat,
Apoi tu aice fara biruinţa
Nu poţi ca sa intri cu a mea voinţa.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormantul coronat cu flori!“
III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i suna;
Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
