X
    Categories: Poezii

Moartea lui Mihai Viteazul

Rate this post

Pe campia Turzii, pe un verde plai,
Tabara oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gandeşte:
Fericirea ţarii inima-i rapeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mana-i mandra capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i rasfaţa;
Lacrimile uda ganditoarea-i faţa.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o manta d-aur el se ascundea.
Catre capitanii ce îl înconjoara:
– “Dragii mei! Iertaţi-mi asta lacrimioara!
E o slabiciune de care roşesc
Toţi caţi au un suflet tare, barbatesc.
Însa sunt minute cand natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere…
Astazi pot sa numar mai la noua ani
De cand noi ne batem cu ataţi duşmani.
Este-adevarat, am facut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însa, ce-i marirea, fara de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singura marirea nu-i destulatoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Cate mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în cate case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii campul înveleşte.
Şi în raza slavei unde stralucim,
Vaz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astazi lupta noastra orice lupta curma;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urma.
Astazi este timpul ca sa ispravim.
Sau romani ne pierdem, sau romani traim!”

Asfel le vorbeşte… Dar doi soli sosira,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşira.

– “Basta va trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iara Basta!… nu mai ispraveşte!”
– “Ce doreşte? zice unul din calai,
Basta porunceşte la vasalii sai!”
– “Sa porneşti îndata banda ta în ţara!”
Îi raspunse celalt cu o vorb-amara.
– “Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stapan!
Spuneţi-i ca nu e înca un roman
Care sa dea arma pan-a nu se bate!
De-i barbat, aice vie a combate!”
– “Este timp!…” şopteşte un ucigator.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitura repede şi tare
Îl împlanta-n sanul eroului mare.
Capitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: “Fraţilor, eu mor…
Spuneţi doamnei mele sa nu se mahneasca
Şi-n iubirea ţarii fiii mei sa-i creasca.
Cand vor fi în varsta, sa le spuie ea
Ca nu voi razbuna pentru moartea mea;
Numai pentru ţara şi neatarnare
Sanul lor sa simta sfanta razbunare!
Iara voi, tovaraşi, mie îmi juraţi
Niciodata mana cu strain sa daţi!”

La aceste vorbe cade-ntr-al sau sange.
Toat-a lui oştire cu durere-l plange.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Pasarile-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mana faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţa, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mandra zboara catre nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Dimitrie Bolintineanu:

This website uses cookies.