O cârpă de cânepă era înmuiată în ceară topită.
Şi după aia o răsucea pe fus
Şi ea se-ntărea şi se făcea ca pâlnia.
Şi după ce-o scoteau şi se usca ceara,
Băga vârful ăl subţire pe urechea bolnavului,
Cum sta el aşa culcat cu urechea în sus.
Şi-i da foc cârpei
Şi ardea aşa acolo
Şi trăgea dorul din ureche.
„I-am făcut feştilă în urechi,
Că-1 dureau urechile.”
Dar ce, parcă-1 dureau numai urechile?
Ţoţuleasa fierbea o oală cu apă în clocot,
Cenuşa din vatră o netezea
Şi făcea cu fundul oalei ăleia nouă urme de oală.
Şi la urmă lua cu lingura şi cu fusul din fiecare fund de oală
Cenuşă. Se punea de lua cenuşă, de trei ori aşa la rând
Şi-o punea în apa aia clocotită, o descânta
De-năbuşală şi punea o strachină pe ea.
Şi când se răcea, o da bolnavului să bea – şi ăla era doctorul.
Dar ce, parcă omul avea numai înăbuşală?
„Trebuie să prindem moleţi, zicea Ţoţuleasa
Pentru cap. Hai după moleţi, fă!”
îi prindeau prin făină, prin grâu, prin butoaie,
Erau nişte viermişori mici,
Alegeau nouă şi-i omorau pe-un pieptene
în moalele capului – ca să-i moară durerea de-acolo.
Dacă nu-i trecea nici cu asta,
Ce să aibă? Ce să aibă?
Dacă i s-o fi răsturnat rânza?
Apoi venea o muiere meşteră la tras,
îl trăgea bine, lua o aşchie, înfigea aşa Patru lumânări aprinse, încrucişate, Le punea pe burta bolnavului Şi punea o oală pe lumânări –
Şi lumânările ardeau şi oala s-afunda în burtă ca o ventuză,
Ştii,
Şi trebuia să-i treacă de răsturnat de rânză.
D-apoi ce, numai la burtă fusese omul vătămat?
C-avea şi junghiuri.
Lua Ţoţuleasa o blană de iepure proaspătă,
0 ungea cu ţuică,
Şi-o punea unde-avea junghiul.
1se mai aducea şi-un fuior de cânepă,
Se făcea din tot fuiorul ăla o aţă mare,
I se băga după cap,
Şi se tot trăgea de ea în jos, Să ajungă în dreptul junghiului Şi descânta, descânta de junghi. Stătea pe vatră,
Cu capul gol şi cu ochii închişi şi descânta
Cânepa aia şi-o torcea aşa s-o facă aţă.
Dar junghiul, ca junghiul, obrinteala îl durea rău pe om,
Că se umpluse şi de bube, ca Iov.
Pentru asta i se punea Iarba-lui-Tatin la gât.
Ţinută în lapte dulce şi făcută turtite.
Şi de obrinteala aşa-i descânta:
„Şi-au venit şapte femei mari, negre,
Cu şapte seceri mari, negre,
Şi s-au dus şi-au secerat grâul mare, negru.
N-au secerat grâul mare, negru
Şi-au secerat umflătura şi obrinteala şi buba de la Mitru Ceapă.“
Era uns tot cu unt proaspăt şi
Descântat cu-un cărbune într-o ulcea
„S-a sculat un om mare negru
Şi-a înjugat doi boi mari negri
La un plug mare negru
Şi s-a dus şi-a arat un loc mare negru
Şi a semănat grâu mare, negru.“
Bolnavului îi era din ce în ce mai rău.
Fa, să-i frecăm şi pietrele roşii!
Avea o femeie nişte pietre roşii – nu sunt de pe la noi –
Şi le tot freca una de alta, într-o strachină cu apă.
Apa aia era luată şi i se da bolnavului s-o bea.
S-a dus Gheorghiţa, Cepoaia, la femeia aia
Şi-a frecat pietrele şi i-a dat.
Bolnavul abia mai putea căsca gura –
Nu-i ardea de spălaturi de pietre.
Atunci Ţoţuleasa s-a dat la o parte –
Păi să chemăm pe popa.
– Când 1-a apucat boala?
– Păi, sâmbătă.
– Ei, dacă 1-a luat de sâmbătă, amin, nu-i mai trece.
Apare şi popa să-l grijească.
– Să-1 grijeşti, părinte, că cine ştie ce-o face,
Şi ea sta cu lumânarea aprinsă lângă popa,
ă vadă cum da grijania.
– Cum dete, părinte, grijania?
– De, e cam rău, să vedeţi de el.
Că dacă grijania se trăgea la coada lingurii,
Mai trăia, dar dacă
S-a tras la vârf, moare – şi grijania s-a tras la vârf.
Grijit ăla s-a simţit mai bine…
După aia s-a oticnit de vreo câteva ori şi-a murit.
Aşa i-a fost să fie, Dumnezeu să-1 ierte.
Feştila din urechi, oala cu lumânări pe spate,
Trasul, descântatul – degeaba, dacă n-a avut omul zile…