Într-o sala-ntinsa, printre capitani,
Sta pe tronu-i Mircea încarcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite.
Astfel dupa dealuri verzi şi numai flori
Sta batranul munte albit de ninsori.
Curtea este plina, ţara în mişcare;
Soli trimişi de Poarta vin la adunare.
Toţi stau jos mic, mare, tanar şi batran…
Era nobil omul cand era roman.
Solii dau firmanul. Mircea îl citeşte,
Apoi, cu marire, astfel le vorbeşte:
– “Padişahul vostru, nu ma îndoiesc,
Va sa faca ţara un pamant turcesc.
Pacea ce-mi propune este o sclavie
Pana ce romanul sa se bata ştie!”
La aceste vorbe sala-a rasunaT
Dar un sol îndata vorba a luat.
– “Tu, ce într-aceasta naţie creştina
Straluceşti ca ziua într-a ta lumina,
Tu, o, doamne, carui patru ţari se-nchin.
Allah sa te ţie, dar eşti un hain!”
În murmura surda vorbele-i se-neaca.
Cavalerii trage spadele din teaca.
Mircea se-ndrepteaza iute catre ei:
– “Respectaţi solia, capitanii mei!”
Apoi catre solii Porţii el vorbeşte:
– “Voi, prin care şahul astazi ma cinsteşte!
Mircea se închina de ani obosiT
Însa al sau suflet nu e-mbatranit:
Ochii sai sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreapta sageţi veninoase;
Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ş-albele lui gene înca n-or clipi.
Cela ce se bate pentru a lui ţara,
Sufletu-i e focul soarelui de vara.
Mergeţi la sultanul care v-a trimis,
Ş-orice drum de pace, spuneţi ca e-nchis!”
Apoi catre curte domnul se îndreapta.
– “Fericirea ţarii de la noi s-aşteapta.
De deşarte vise sa nu ne-nşelam:
Moarte şi sclavie la straini aflam.
Viitor de aur ţara noastra are
Şi prevaz prin secoli a ei înalţare.
Însa mai-nainte trebuie sa ştim
Pentru ea cu toţii martiri sa murim!
Caci fara aceasta lanţul ne va strange
Şi nu vom şti înca nici chiar a ne plange!”
