Povești și poezii

Horia

Horia
Rate this post

Să priveasc-Ardealul Lunii i-e ruşine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.
 
Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.
 
Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
 
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.
 
– Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;
 
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.
 
– Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.
 
Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,
 
Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.
 
Şi un stol de vulturi muntele-nconjor,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,
 
Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

Related Posts