Ivan Dumitraşcu la peste şaptezeci de ani
Nu mai mânca decât limbă
Şi inimă de vită, că erau moi.
Acum trecea la vale în sanie,
Cu sanitarul şi procurorul.
Şi-i curgeau lacrimile în barba albă.
Şi el un om mititel şi bătrân.
„Iete-1 pe Dumitraşcu ăl bătrân, îl ridicară
Cu sania la vale. Ce-or fi având cu ăl uncheaş?”
Lumea se uita la caii aburiţi,
Paşii alunecau scârţâind pe zăpada-ngheţată
Şi lui îi alunecau lacrimile pic, pic, pic, pic…
Dar nu plângea cu gură.
Se certa des cu fiu-său
Şi ăla nu ştiu ce i-o fi zis.
Şi el a pus mâna pe-o puşcă veche:
„Mă, nu te potoleşti? Nu taci mereu?”
Da’ fiu-său nu tăcea neam, vorbea din prispa lui,
Că erau două case în aceeaşi curte.
„Bine!” zice moşul şi trage cu puşca aia,
Ce puşcă? o rablă.
Da’ 1-a nimerit, cade omul mort.
Avea şi copii, venise de la moşi tocmai atunci.
Pe femeia lui o chema Gheorghiţa, o femeie sprâncenată,
Era a lui Ispăşoiu, neam cu Sandu lui Surghie.
„Ce se-ntâmplă, oameni buni, de ce-1 luară?” Mai întreba câte unul peste gard.
„Păi, ce să fie! Duel. Avură un duel (nu ştiu cine-o fi zis)
Ăla din prispa lui, ăla din prispa lui,
Unul cu gura, altul cu flinta,
Şi-ăl cu gura tăcu.” „Mă, nu mai râdeţi, închinaţi-vă.
Când să iasă din Bulzeşti, Moşul zice:
– Mă, nene, pe mine degeaba mă duceţi la proces.
Trimiteţi-mă de-aici la ocnă de-a dreptul,
Că sunt vinovat, ce să mai faceţi ocol?
Uite drumul ăstălalt,
Că pe-aici trec ăia cu lanţurile la picioare
(Erau chiar la răscrucea cu drumul Vâlcii).
Procurorul tăcea.
Şi la urmă tot Dumitraşcu: „Ba nu! Merg acolo
La proces, să-1 judec eu pe Dumnezeu.
Cum îmi dădu el pedeapsa asta, la anii mei?
Nu mă las până nu-1 bag la ocnă,
Dacă e să fie dreptate-n lume,
Intru cu Dumnezeu de barbă-n ocnă. Mână, mă!
Iu, fir-a dracu de puşcă!
Cum te slobozişi tu tocmai atunci, tocmai atunci?
Că nu mai erai bună de nimic,
Te ţineam să dau cu tine de-a azvârlită după câine.
Cum mă duc eu şi-mi las copilul mort în bătătură?
Doamne, stai, nu fugi!
Mână, mă.”
